„Academia politică de la Aiud”, lansare la Cărturești Verona
Marți, 10 martie, ora 19.00, la Librăria Cărtureşti Verona Demisol (Str. Pictor Arthur Verona 13-15, Bucureşti), va avea loc lansarea volumului Academia politică de la Aiud. Deținuți politici în România anilor ’80, de Borbély Ernő, apărut la Editura Polirom, ediţie îngrijită de Dalia Báthory și Andreea Cârstea, cuvînt‑înainte de Szőcs Géza.
Invitați: Dalia Báthory, Andreea Cârstea, Szőcs Géza. Va modera: Ovidiu Șimonca.
Vor fi prezenți: Radu Filipescu, Ion Ilie, Mihai Ivănescu, Nicolae Lițoiu, Florentin Scalețchi, Lucian Spiru Iancu, Alexandru Mateescu, Gheorghe Mușat, Iancu Marin, Barabás János, Manu Gheorghe, foști deținuți politici.
Evenimentul este organizat de Consiliul Național Maghiar din Transilvania și realizat cu sprijinul Guvernului Ungariei. Parteneri: Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Editura Polirom.
Această carte a apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
Academia politică de la Aiud este rezultatul celei mai ample campanii de culegere de interviuri cu foşti deţinuţi politici din România anilor ’80, iniţiată de Borbély Ernő, el însuşi încarcerat la Aiud în aceeaşi perioadă. Mărturiile reunite aici sînt însoţite de o analiză a contextului care a făcut posibilă detenţia politică, astfel încît cititorul să înţeleagă pe deplin evenimentele relatate. Un volum necesar, care constituie o sursă documentară importantă pentru clarificarea unei părţi a istoriei recente.
„În anii ’80, reputaţia nefastă a Penitenciarului Aiud s‑a extins şi în mediul internaţional, unde s‑a aflat că funcţiona ca principal centru de detenţie pentru persoanele arestate şi condamnate pentru diverse culpe de natură politică. Aiudul reprezenta un spaţiu carceral a cărui misiune era nu numai de a‑i izola pe opozanţii şi disidenţii regimului, ci şi de a împiedica un proces de contagiune socială. Cu toate acestea, politicii au transformat chiar şi acest mediu concentraţionar într‑un spaţiu de propagare a unor idei antiregim, de schimb de experienţă şi opinii şi de creare a unor conexiuni cu persoane cu care împărtăşeau aceleaşi viziuni şi idealuri.
Volumul de faţă este cu atît mai valoros cu cît, dincolo de aspectele de detenţie, aduce în prim‑plan elemente importante de istorie socială din ultimii 40 de ani, expuse cu francheţe de cei care au avut tăria să ducă pînă la capăt o luptă refuzată de cei mai mulţi dintre compatrioţii lor. Acest lucru se datorează cu precădere ghidului de interviu realizat de Borbély Ernő, care reuşeşte să extragă din experienţele bogate ale intervievaţilor atît esenţele definitorii ale parcursului individual, cît şi pe cele ale societăţii româneşti, de la evoluţiile socialiste ale anilor ’80 pînă la transformarea capitalistă a anilor 2000.” (Dalia Báthory, Andreea Cârstea)
Borbély Ernő (30.03.1951 – 20.12.2011) a fost absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj-Napoca (1978), profesor de filosofie la Liceul Industrial nr. 2 din Miercurea Ciuc. A fost condamnat la 7 ani închisoare pentru complot împotriva orînduirii sociale, pedeapsă redusă prin decret la 4 ani şi 8 luni. A stat în închisorile din Miercurea Ciuc, Bucureşti şi Aiud. După eliberare a lucrat ca muncitor necalificat la fabrica de mobilă Mobihar, apoi ca psiholog la secţia de neurologie infantilă din cadrul Policlinicii din Miercurea Ciuc. În 1989, silit de Securitate să părăsească ţara, a plecat în Ungaria. În aprilie 1990, la insistenţa mai multor cercuri politice, s-a repatriat. A fost deputat în Parlamentul României din partea UDMR, apoi preşedintele Organizaţiei Teritoriale Ciuc şi consilier judeţean. În semn de protest, a părăsit partidul în 2008.
Dalia Báthory este doctor în studii europene şi relaţii internaţionale la Universitatea „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca (2013). La Editura Polirom a mai publicat: Vieţi în umbra trecutului. Supravieţuirea şi integrarea socioprofesională a familiilor foştilor deţinuţi politici în comunism. Mărturii şi documente, vol. I (coeditor, 2017) şi Istorii (ne)spuse. Strategii de supravieţuire şi integrare socioprofesională în familiile foştilor deţinuţi politici din Europa Centrală şi de Est în anii ’50‑’60 (coeditor, 2019). Este expert în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
Andreea Cârstea s‑a specializat în istorie recentă şi contemporană la Universitatea „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca. Din 2014 este doctor în ştiinţele comunicării, cu o teză interdisciplinară despre strategiile de legitimare prezente în discursul electoral românesc din primul deceniu postcomunist, susţinută la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Istoric şi cercetător cu experienţă în istorie orală, a făcut parte din numeroase proiecte editoriale şi de cercetare vizînd rezistenţa şi represiunea din perioada 1945‑1989. Este specialist în cadrul Direcţiei comunicare, relaţii publice şi marketing a Universităţii din Bucureşti.
***
Academia politică de la Aiud (fragment)
Ion Ilie
În 1982, în luna iunie, am redactat niște manifeste cu conținut anticomunist și împotriva cuplului Ceaușescu, care se afla atunci la conducere. Le‑am răspîndit în trei orașe din țară: Tîrgoviște, Găești și Pitești. Conțineau în primul rînd o chemare către întreaga populație a țării să se manifeste împotriva lipsei de libertate, împotriva greutăților economice prin care trecea atunci întregul popor. De exemplu, să se manifeste prin a nu merge la vot – în anul acela erau și alegeri –, prin a nu ieși la așa‑zisa „muncă patriotică” în zilele de duminică, prin marșuri ale tăcerii neorganizate – pentru că nu se puteau organiza în mod direct –, în marșuri ale tăcerii spontane, în diverse locuri din țară.
Sigur că în manifest erau și cîteva fraze care reflectau situația de atunci și alienarea la care eram supuși și de care poate multă lume nu‑și dădea seama, de prăpastia în care cădeam prin faptul că trebuia să aplaudăm indiferent ce se spunea, să fie adeziune față de toate neghiobiile – și chiar spuneam așa în manifest, „neghiobiile” – din ce în ce mai pregnante în actele de conducere ale lui Ceaușescu și, bineînțeles, în intervențiile nefaste pe care le‑a avut Elena Ceaușescu în conducerea țării și mai ales în economie, în ramura industriei chimice.
Am confecționat manifestele cu scris de mînă, de tipar, le‑am multiplicat cu indigo. Le‑am făcut în două forme: una scurtă și una mai lungă, în care erau și anumite explicații despre cauzele principale ale situației în care a ajuns țara și sigur afirmam că există bărbați în România care ar putea să conducă țara mult mai bine dacă ar fi libertate, dacă ar fi alegeri libere și dacă ne‑am abate, de pe drumul înfundat pe care mergeam, pe un drum al democrației.
Cu manifestele am încercat – poate că aici am fost destul de naiv – și am trimis în plicuri și la cîteva universități. Evident, presupun că n‑au ajuns acolo sau, dacă au ajuns, au fost trimise, de teamă, la Securitate.
Nu am avut niciun motiv personal să fac acțiunea. Acest lucru îi irita foarte mult pe anchetatori, mi‑au și spus‑o de mai multe ori. M‑au întrebat ce motiv am avut să fac acest lucru, deoarece trăiam peste medie, avînd o funcție bună și un salariu care la timpul ăla era considerat puțin peste medie, că nu aș fi avut niciun motiv să mă manifest și să‑mi spun atît de tăios și caustic, ba chiar colonelul zicea atît de „veninos”, părerea împotriva regimului democrației socialiste de la noi din țară. Nu am avut absolut niciun motiv personal.
Eu, încă din tinerețe, învățînd prin natura profesiei de economist foarte multă economie politică, și socialistă, și capitalistă – privită din unghiul socialismului, și așa‑zisul socialism științific, și marxism, mi‑am dat seama că există foarte multă minciună și neconcordanță între realitate și ceea ce se spunea. (…)
Am stat în Rahova în condiții foarte grele, în acele celule cu ciment. Că erau cu ciment pe jos n‑ar fi fost mare lucru, dar planșeul era foarte aproape și vara era deosebit de cald. Eram șase inși într‑o celulă de trei și jumătate pe patru, cam așa ceva, în orice caz destul de mică. Iar cînd ploua mai mult, vara și toamna, prin crăpăturile din ciment, din podea, ieșeau rîme. Iarna era foarte frig. Şi am stat acolo din octombrie 1982 pînă în ianuarie 1984, cînd am fost transferat la Aiud. A fost foarte greu.
Mi s‑a spus: „O să intri la izolare!”. Dimineață, la ora 5, zdrăngăneau pîrghiile acelea metalice și trebuia să sari imediat din acel pat care era de fapt o scîndură. Chinul a fost pentru mine că, strîngîndu‑mi cătușele la refuz și crăpîndu‑mi pielea și intrînd în carne, încă de a doua zi a început să se infecteze. Şi am stat cu cătușele infectate la mîini, de fapt nu cinci zile, ci 12 zile. În ziua a cincea, cînd credeam că o să ies seara, am văzut că nu sînt eliberat. Am cerut, am bătut. Am fost înjurat, mi s‑a spus să aștept. Abia a doua sau a treia zi mi s‑a spus că mai am o pedeapsă de șapte zile, pentru faptul că atunci cînd am fost adus la izolare am spus că nu am făcut nimic și că nu eu sînt cel care ar trebui să fie acolo și că probabil este o confuzie și că plutonierul Vaida a avut această calitate să‑mi mai acorde încă șapte zile de izolare. Sigur că mă întreb și astăzi cum de am rezistat cu infecția pe care o aveam în luna februarie, fără căldură, cu 100 de grame de pîine la două zile și cu picioarele aproape goale pe ciment.