Abecedarul din fișe
“Într-un timp foarte scurt, manualele digitale vor fi în şcoli”, a declarat dl Remus Pricopie, ministrul Educaţiei. Şi a dat lungi explicaţii privind acest “subiect complicat”. Numai că, vorba lui Marin Preda, “timpul nu mai are răbdare”.
Cu siguranţă, dl ministru ştie că a început şcoala – că doar a inaugurat, pe 15 septembrie, câteva şcoli. Aşadar, e deja târziu. Dar pentru dl ministru nu pare a fi o problemă, are soluţie: “Pentru clasa pregătitoare s-a lucrat fără manuale, pe bază de fişe. Prin urmare, pentru clasa I, în următoarele săptămâni, se va lucra în acelaşi sistem ca la clasa pregătitoare. Adică, fiecare cadru didactic îşi pregăteşte, conform programei şcolare, fişele corespunzătoare pentru a putea parcurge programa".
Hai, dom’le, că se poate, ce atâtea mofturi?! Fiecare cadru didactic să se pună pe treabă şi să-şi facă “fişele corespunzătoare”, să la tragă la copiator pentru toţi copiii şi gata, procesul didactic duduie. Şi dacă n-are copiator în şcoală? Las’ că se descurcă, ce, pe vremea lui Spiru Haret aveau şcolile copiatoare şi Internet? N-aveau, şi uite că modelul educaţional introdus de Spiru Haret a dăinuit timp de decenii, nici comuniştii n-au putut să-l distrugă cu totul. Iar dacă merge treaba – aşa, experimental, o lună-două – cu fişele, am putea propune ca, în viitor, să renunţăm de tot la manuale, am face o economie babană la buget. Nu?
Nu. Dl ministru a dat lungi explicaţii cu privire la procesul complicat al editării manualelor. Şi avea un ton oarecum defensiv care nu se justifică în cazul unui membru al Guvernului. Pe scurt, procedurile de licitaţie sunt complicate, editorii mârâie şi contestă, dar nici ministerul n-a fost în stare – în atâta amar de ani, de când s-au introdus “manualele alternative” – să găsească soluţii eficiente prin dialog cu toate părţile interesate. (Mai bine zis, dialoguri au fost, dar rezultatele nu se văd). Dl ministru are dreptate parţial – de ani întregi nu s-au mai modificat manualele, trebuia început de undeva. Or fi având şi editorii păcatele lor, poate că sunt prea “contestatari din fire”, poate că sunt prea bănuitori. Dar au motive: să ne amintim că, în urmă cu mai mulţi ani, o licitaţie pentru manuale a fost câştigată, pe baza preţului celui mai mic drept criteriu fundamental, de o editură care propunea un preţ cât al unui bilet de autobuz. Ceea ce e o aberaţie.
Numai că responsabilitatea întregului proces e a ministerului. Datoria de a le pune elevilor pe bancă abecedarul, în prima zi de şcoală, e a Statului. Şi acest gest nu e doar unul administrativ şi practic: are şi o puternică încărcătură simbolică şi culturală, căci este vorba despre prima carte din viaţa unui om, din ea decurge, apoi, totul, de aici începe un proces îndelungat, la capătul căruia va rezulta un om bine educat sau un rebut, care nu dă doi bani pe şcoală, pe educaţie, pe cultură. Or, dacă în locul unei cărţi frumoase copilul primeşte, în primele zile (sau săptămâni, sau luni) de şcoală nişte improvizaţii (mă rog, fişe), tot ce urmează poate fi pus sub semnul întrebării, “ideea de educaţie” riscă să fie compromisă în mintea copiilor din prima zi.
Are dreptate şi dl ministru când acuză “complicaţiile procedurale”. Dar de ce nu face ministerul eforturi pentru a le simplifica? Căci, oricâte scuze ar găsi dl ministru, e un fapt: pe 15 septembrie 2014, copiii n-au avut abecedarul pe bancă. Primul lor contact cu cartea a fost ratat. Despre efectele care decurg de aici – ca şi despre efectele ordonanţei 49, care modifică Legea Educaţiei – vom mai vorbi peste ani şi ani. Cum spuneam, parafrazându-l pe Marin Preda, timpul nu mai are răbdare...
Articol apărut pe