A treia zi
Cuvintele sînt nişte lucruri inutile, pot să spun asta după o zi în care văzut numai spectacole fără text. A fost aşa o beţie vizuală încît efectul a îngemănat (iată ce cuvînt mieros, adică plin de miere!) plăcerile vinovate generate imaginar de un strop mic de choco mousse, un pahar de vin şi nişte etnobotanice interzise.
Lu Pulici şi trupa Trukitrek au făcut mare show cu Hotel Crab, un spectacol făcut cu mijloace minime şi imaginaţie maximă, multipremiat la festivaluri de profil. O comedie de vară, de anii '60, cu personaje savuroase care se intersectează pentru scurt timp într-un hotel pe malul mării (mi l-am imaginat pe croazetă datorită aerului de divă pe care îl afişa şăgalnic unul dintre personaje), o aparentă poveste poliţistă cu nişte gangsteri pitoreşti descinşi din American Buffalo al lui David Mamet.
Dar nu asta te înnebuneşte de plăcere, ci umorul şmecheros-naiv al păpuşilor vii, jumătate oameni – jumătate marionetă, al căror cap şi mîini aparţin actorului şi sînt „ataşate” unui corp micuţ, de mucava. Cele trei ferestre de pe scenă prezintă o perspectivă multiplă a poveştii pe sistemul tehnicii narative din cinema. Un personaj care conduce un atumobil, prezentat în mărime „naturală” în prima scenă este „filmat” de la distanţă în a doua fereastră, astfel că vedem de la distanţă cum maşinuţa miniaturală rulează pe şosea. Aşa o stare de bine, de copil răsfăţat, nu am mai simţit de mult timp la un spectacol (sau niciodată?). Spectacolul lui Lu Pulici este destinat copiilor mari, adică adulţilor, dar sala a fost plină de copii mici. Să sperăm că nu au înţeles chiar tot, nu de alta, dar povestea are loc totuşi într-un hotel, vara, la malul mării, cînd „se întîmplă ce trebuie să se întîmple” (o replică din Pilafuri şi parfum de măgar, antologicul spectacol al lui Purcărete)...
Un Chagall păpuşar
De gustibus non dispuntandum, drept urmare îmi declar afinitatea pentru grotesc şi plăcerea nemăsurată cu care am privit show-ul dedicat lui Chagall al polonezilor de la Teatr Groteska. Hommage à Chagall este o demenţă de spectacol în care păpuşi mini sau supradimensionate joacă alături de actori şi personaje din proiecţii video, toate, desigur, din tablourile lui Chagall. Ce scenariu apocaliptico-mitologic, ce diformităţi, cîtă inocenţă şi mizerie şi ce culori explozive inundă lumea care se prelinge strîmb într-o poetică cosmogonică, o parabolă biblică despre iubirea dintre Adam şi Eva care devine parte din univers într-o formulă tridimensională (măşti, păpuşi şi multimedia)! Sigur, nu am aflat nimic nou despre Chagall, dar intenţia polonezilor era de a anima tablourile, de a face o lume vie dintr-o fotogramă. Şi pe cuvînt de spectator cîrtitor că le-a ieşit (chiar dacă un pic cam lung, un pic cam lung şi emfatic).
Dans, dans, dans
Italienii au pizza, brazilienii au carnaval, francezii au modă, britanicii au umor, nemţii, precizie şi canadienii, jazz dance. Cu trei piese (Les Chambres de Jacques, Locked Up Laura, Zip Zap Zoom), Les Ballets Jazz de Montréal a năucit auditoriul. Dans modern şi contemporan, clasic, hip hop, elemente acrobatice, acurateţe maximă a mişcării, precizie, energie şi o spectaculozitate de Broadway cu referinţe la sociopatia urbană (boala grea a contemporaneităţii), jocuri video ca realitate alternativă sau poveşti baroce, o formulă perfectă de spectacol modern de mare virtuozitate cu priză la public. E o etapă a dansului pe care în România coregrafii au „sărit-o”, ceea ce s-a dovedit în defavoarea lor şi a publicului. La noi, există fie dans clasic, fie avangardă hiperconceptualizată, dar lipseşte performance-ul spectaculos, adică spectacolul modern de performanţă.
Deci nemţii au precizie, canadienii au jazz dance, românii au...
Somn
La 12 noaptea, în clubul festivalului este puţină lume. Cei mai mulţi sînt la Hala Simerom să vadă “Faust-ul lui Purcărete” (mai puţin Silviu Purcărete însuşi, care a preferat clubul), iar cîţiva au mers la spectacolul de la miezul nopţii, în club Atrium, Eu sînt două femei (despre care aud că e „răscolitor”). După aşa o beţie de imagini, mă simt epuizată. Mă duc la somn. Şi mîine e o zi, vorba lui Scarlett. Noapte frumoasă!
Foto : Mihaela Marin, Sebastian Marcovici
Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.