A cincea zi. TIFF cu scîrţîit

După cinci zile de TIFF, am hotărît că nu-mi convine numărul foarte mare, excesiv de mare, de filme (cu vreo 40 mai multe ca anul trecut şi cu vreo 50 mai multe ca la, s-avem pardon, Veneţia). Aş fi preferat să fie filme mai puţine, dar proiectate de patru-cinci ori, nu doar o dată sau de două ori, ca să nu mai începi fiecare dimineaţă refăcînd şi răs- refăcînd programul zilelor următoare. Café noir, filmul pe care Mihai Chirilov l-a recomandat în primul Aperitiff, era programat o singură dată, în timpul evenimentului A Soundrack for Andy Warhol’s Screen Tests. Şi de bine ce era programat, a şi fost anulat, urmînd, sper, să fie reluat într-o sală de cinema mai mare decît cea de la Arta. La fel, cum era să văd eu ieri seară şi Felicia, înainte de toate, şi Wendersul de patru ore, şi Lebanon? Nu vreau să credeţi că mă plîng, atîta ar mai trebui, dar mă gîndesc că, dacă festivalul tot a ajuns atît de mare, n-ar strica o strategie cu adevărat eficientă a programării proiecţiilor.

Marţi, de ziua lui M.M., am văzut 5 filme. Să le luăm pe rînd:

Hiroshima, regizat de unul din cei doi uruguayeni care au făcut melancolicul Whisky, cîştigător al trofeului festivalului în 2005. Hiroshima e un musical mut, cu inserturi de dialog ca-n filmele de-nceput de secol, cu muzică indie şi un umor absurd care în general mă prinde, dar de data asta doar m-a exasperat. Şi cum filmul e mut, coloana lui sonoră au fost scîrţăielile fotoliilor de la cinematograful Arta. În timpul secvenţelor lungi în care personajul principal se plimba pe bicicletă prin oraş, spectatorii se tot foiau că să-şi găsească o poziţie mai comodă, iar foiala lor făcea scîrţ-scîrţ, enervîndu-i pe cei din jur (care scîrţîiseră şi ei, dar puţin mai devreme). Pentru mine, Hiroshima a fost o dezamăgire, o jucărie care-şi toceşte singură mecanismul de funcţionare înainte să ajungă la final, un produs care n-are nimic din frumuseţea lui Whisky.

R (r. Tobias Lindholm), filmul danez din competiţie pe care îl ratasem cînd fusesem la castelul Banffy. Ajuns într-una din cele mai cumplite închisori din Danemarca, un tînăr trebuie să respecte regulile lumii carcerale, în care toate valorile din viaţa reală sînt dublate de echivalentul lor în negativ: onoarea înseamnă, de fapt, dezonoare, fidelitatea e trădare, iar nevoia de a avea conştiinţa împăcată îţi aduce moartea. Un film necruţător cu personajele lui şi cu spectatorii care-şi doresc cu disperare un happy end.

Truffaut şi Godard (în original, Deux de la vague, r. Emmanuel Laurent), proiectat într-un cinema plin de oameni care veniseră la lansarea cărţii Magdei Mihăilescu despre Truffaut. Cinema Arta e cel mai cochet-parizian cinema din România, aşa că nici lansarea, nici proiecţia nu puteau nimeri mai bine. Documentarul, făcut din interviuri cu cei doi teribili ai Noului Val, cu fragmente din textele şi filmele lor, şi cu imagini de arhivă, îţi transmite pur şi simplu o stare de bine. Prietenia celor doi a fost la început camaraderie şi susţinere reciprocă, dar s-a destrămat, stupid, după mai 68, cînd Truffaut a rămas la artă pentru artă, iar Godard a trecut la artă pentru politică. Două secvenţe superbe: un fragment de scrisoare în care Godard îi scrie lui Truffaut că A bout de souffle e despre un băiat care se gîndeşte la moarte şi o fată care nu se gîndeşte deloc la asta, şi un laudatio adus de Truffaut lui Matisse, ale cărui tablouri cu peşti şi femei ar fi fost evenimentele grave, majore, din viaţa lui, în timp ce cele trei războaie trăite au fost doar întîmplările futile. Unde în România se mai umple sala de cinema la un astfel de documentar? (paranteză apropo de subtitrarea în română: o catastrofă completă)

Pe scurt, despre cele două filme din competiţie, ca să nu vă plictisesc mai mult decît e cazul:


Felicia, înainte de toate, debutul în regie al lui Răzvan Rădulescu, alături de Melissa de Raaf. Problema mea cu filmul ăsta e că dialogurile sînt parcă făcute dintr-o sumedenie de clişee, suma tuturor situaţiilor similare prin care au trecut diverşi indivizi. De aceea spectatorul se „regăseşte” în film, pentru că a pronunţat şi el aceleaşi fraze la un moment dat, pentru că a reacţionat similar. Discuţia e lungă şi nu-i găsesc locul aici. Mai adaug doar că răbufnirea finală a Feliciei e, din punctual meu de vedere, nesusţinută de reacţiile dinainte ale personajului, şi că, neavînd o bază solidă, cade în gol. Recunosc că am rîs la cîteva poante (da, m-am „regăsit” şi eu), dar aşteptam totuşi ceva mai mult de la primul film al lui Răzvan Rădulescu.



Oraşul diavolului (r. Vladimir Paskaljevic) e o comedie de hăhăială la care te plictiseşti după primul sfert de oră şi, din cauza asta, nu merită mai mult de o propoziţie.

Ultima nemulţumire pe ziua de azi: înainte de fiecare film din competiţie se proiectează cîte un scurtmetraj din secţiunea Umbre. Or eu, anti-fan de horror şi zombie, n-aş prea vrea să fiu obligată să stau cu ochii închişi 15 minute, cît durează scurtul. Logic e ca cei pe care-i interesează tipul ăsta de cinema să meargă vineri seară, cînd se proiectează toate scurtele din Umbre. Cam atît. A, şi daţi o fugă pe la mubi.com, unde puteţi vedea online şi gratis jumătate din lungmetrajele competiţiei de anul ăsta.