13 Most Beautiful Songs...

Printre evenimentele speciale ale ediţiei TIFF 2010 s-a numărat şi 13 Most Beautiful Songs... a Soundtrack for Andy Warhol’s Screen Tests, eveniment mixt în care Lucian Ban, pianist român care activează pe scena jazz din New York, a creat alături de alţi doi muzicieni coloana sonoră pentru un set de filmări realizate de Warhol cu diferite vedete sau simpli vizitatori ai „Fabricii” sale. La concert am ajuns graţie unei şanse nesperate: Luiza Vasiliu mi-a cedat cu mărinimie tichetul ei de intrare contra promisiunii de a scrie despre eveniment. Zis şi făcut. M-am prezentat conştiincios la sala Auditorium din cadrul UBB (fosta clădire a Filarmonicii din Cluj) fără prea mari aşteptări, întrucât îl văzusem pe Ban cântând cu doar două săptămâni înainte într-o altă formulă, abordând un swing sănătos, plăcut, interpretat profesionist, dar fără surprize sau revelaţii spectaculoase. De data aceasta, pianistul a fost însoţit de violonistul american Mat Maneri, de Silent Strike, sound designer, şi de Dan Băsu, artist vizual, cel care s-a ocupat de partea de proiecţii.

Publicul numeros venit la film a ocupat cel puţin în prima fază (cea în care şi-a putut alege locurile) partea mediană a sălii. Eu, pregătit mai degrabă pentru concert, m-am aşezat confortabil în primul rând, la doar câţiva metri de interpreţi. Şi bine am făcut, pentru că a fost unul dintre concertele memorabile văzute în ultima vreme la Cluj. Combinaţia de nu-jazz şi muzică electronică pigmentată cu accente de free şi chiar de muzică contemporană, optim inserate de către Maneri, s-a suprapus perfect peste imaginile repetitive şi obsedante derulate în spatele celor patru, oferindu-le unitate şi benefice momente de suspans.

Piesele lungi, construite pe fundalul soundscape-urilor şi ritmurilor electronice, ne-au arătat un Lucian Ban minimalist şi discret, cu intervenţii aproape invizibile, dar coordonând perfect trioul. Vedeta incontestabilă a serii a fost Maneri, al cărui instrument, electrificat şi trecut prin cel puţin trei efecte, dintre care am remarcat un fuzz şi o pedală wah-wah, a fost tratat într-o manieră aproape chitaristică: pe anumite pasaje aveam impresia că aud tonul aspru şi tânguitor al chitarei lui Terje Rypdall! Nu ştiu în ce măsură aşteptările celorlalţi au fost împlinite, dar eu mi-am încheiat seara într-un mod strălucit. Mai ales că, în paralel cu 13 Most Beautiful Songs... ar fi urmat să ruleze la cinematograful Arta Café Noir, cel mai aşteptat, poate, film din festival, despre care toată lumea părea să aibă informaţii sigure că e o capodoperă dărâmătoare. Din nefericire, proiecţia a fost anulată sau reprogramată în ultimul moment. Din fericire, eu nu apucasem să-mi iau bilet…