Un terraformator

Micile sale picioruşe lipăiau pe podeaua de marmură a clădirii. Misiunea de terraformator era destul de uşoară pentru Dilematix. Pentru început, crease oxigenul cu ajutorul unui aparat complicat care transforma toate substanţele din atmosfera planetei în aer respirabil. Pe aparat îl plasase într-un loc mai izolat de pe planetă, unde nimeni nu avea cum să ajungă fără să zboare. 

Apoi, el stabilizase ecosistemul. Plantase cîteva specii de copaci, de flori şi alte plante, apoi transporta toate creaturile din încărcătura navei, pe care le păstra într-o stare de hibernare. Pusese de trei ori mai multe animale ierbivore decît carnivore, pentru a evita ca vreo specie să fie cu adevărat exterminată. 

În sfîrşit, el crease clădirile. Fusese cel mai uşor lucru dintre toate. Trebuia doar să trimită un fel de pachet pe jos, să se dea la o parte, să apese un buton şi presto! Clădirea era gata. El era într-una dintre clădiri acum, mai exact cea în care ar fi trebuit să trăiască preşedintele planetei. 

Singurul lucru care îi mai rămînea de făcut era să stabilizeze temperatura, ceea ce era cam greu. Temperatura de pe planetă era destul de joasă şi el trebuia să folosească un fel de rază cu... foc pentru a o încălzi, apoi trebuia să pună un fel de aparat care menţinea temperatura constantă. Însă raza cu foc nu trebuia să atingă nimic, căci altfel acel obiect sau fiinţă ar fi luat foc. 

Dilematix se urcă în nava sa şi se ridică de la nivelul solului cu cîţiva metri. Apăsă butonul care scotea aparatul ce genera raza şi începu să tragă, mişcîndu-se deasupra suprafeţei planetei pentru a-şi uniformiza temperatura. Îi luase cam o jumătate de oră, fiindcă planeta nu era prea mare. Chiar deloc. Totuşi, el trebuia să rămînă într-un loc mai mult, pentru a reuşi să ridice temperatura uniform. Se uita la termometrul bordului care arăta 25-30ºC. Destul. Acum trebuia să trimită aparatul de stabilizat temperatura, tot într-un loc izolat, ca să nu ajungă cine ştie ce la el şi să îl distrugă din greşeală sau intenţionat. 

El găsise locul perfect. Între munţi exista un fel de gaură în care probabil nimeni nu s-ar fi încumetat să intre. Trimise pachetul care conţinea aparatul – pachet care arăta ca pachetul ce conţinea clădirile – şi apăsă butonul. Totul era acum terminat. Singurul lucru pe care îl mai aştepta era... plata. 

Tudor RUXANDRA, clasa a VI-a, Şcoala „Sf. Mucenic Gheorghe“, Bucureşti