Psihologia românului parvenit din toate timpurile
● Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon
Luat, citit, renunţat, luat din nou, citit şi terminat. De spus ar fi multe despre romanul lui Nicolae Filimon, căci dezbate o temă destul de des întîlnită pe teritoriul românilor: abuzurile. Într-adevăr, nu se poate numi un roman facil, un roman de relaxare, căci necesită cîteva cunoştinţe de istorie, o mare atenţie (limbajul încărcat de arhaisme poate fi de neînţeles cîteodată) şi multă, multă atenţie.
Una peste alta, pe lîngă faptul că am în palmares vreo trei lecturări ale „Domniilor fanariote“, ale „Revoluţiei de la 1821“ din manualul de istorie şi că în sfîrşit am aflat ce înseamnă cuvîntul „sofologhiotatos“, tind să cred că mi-a plăcut. Trecînd peste şirurile nesfîrşite de date istorice, ani înşiruiţi unul după altul precum numerele de telefon, plus efortul de imaginaţie depus pentru a crea o imagine cît de cît decentă a vestimentaţiei din acele vremuri, romanul dezvăluie psihologia românului parvenit, din toate timpurile. Aceste personaje denumite ciocoi sînt studiate cu meticulozitate, fiecare detaliu fiind evidenţiat prin ironii subtile. Totuşi, cel mai derutant aspect este că în primele etape ale ascensiunii personajului principal, Dinu Păturică, ne putem regăsi fiecare dintre noi în comportamentul său.
Ambiţios, prietenos, dornic de cultivare, loial stăpînului său – Andronache Tuzuluc (un ciocoi care săvîrşise multe viclenii pentru a intra în graţiile Marelui Ban, Gheorghe Caragea). Cine l-ar fi condamnat dacă şi-ar fi dorit să se „procopsească“ pe spinarea lui? Cu toate că unele fragmente se pot lectura cu greutate, fiecare descriere reuşeşte să creeze un portret moral desăvîrşit al personajelor. Aşadar, pe măsură ce înaintam, descopeream din ce în ce mai multe vicii ale Postelnicului Andronache Tuzuluc, din ce în ce mai multă ipocrizie şi desfrîu. Nici nu e de mirare că slujitorul său credincios şi-ar fi dorit să se realizeze folosindu-se de averile sale. La o adică, cine ar condamna un hoţ care fură de la alt hoţ? Şi din desfrîu în desfrîu, din petrecere în petrecere, Andronache izbuteşte un lucru destul de greu de realizat: îşi îndepărtează toţi prietenii adevăraţi şi întîlneşte o sumedenie de profitori şi linguşitori, care doresc să-i „mănînce“ bogăţia. Printre aceştia se numără şi o frumoasă grecoaică numită Duduca (soţia sa) şi un negustor josnic, care vindea numai marfă de calitate proastă, cu preţuri exorbitante, Chir Costea Chiorul.
Uimitor în romanul Ciocoii vechi şi noi este că pînă într-un anumit punct nici nu mai ştii în pielea cui să te pui; mare parte dintre participanţii la acţiune nu sînt altceva decît hoţi bine iniţiaţi în această artă, care-şi bun beţe-n roate unul altuia, pentru ca în final să se unească pentru un scop comun: banii. Singurul personaj care izbuteşte în cele din urmă să-şi asigure o viaţă ceva mai lungă şi mai curată decît ceilalţi este fostul vătaf al lui Andronache, Niculăiţă. Doar prin muncă cinstită şi devotament ajunge să se însoare cu aleasa sa.
Cît despre deznodămînt, fiecare dintre ciocoii prezentaţi ajunge la apogeu, fiecare comite nelegiuirile şi păcatele sale capitale, motiv pentru care societatea îi răsplăteşte ca atare: prin singurătate, nebunie şi o moarte de cîine. Desigur, finalul este destul de tragic, dat fiind că iniţial Dinu Păturică nu era altceva decît un tînăr cu „ambiţiuni“ mari, în pielea căruia te puteai regăsi cu mare uşurinţă. Însă aceasta este realitatea. Un vechi proverb românesc spune că „Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba“. La fel se poate spune şi despre societatea românească. În ciuda evoluţiei permanente, a modernizării, ciocoii, oamenii parveniţi, desfrînaţi, lacomi, hoţi, ipocriţi şi mincinoşi nu vor muri nicicînd.
Bogdan Cătălin MEREUŢĂ, clasa a VIII‑a, Şcoala nr. 40 „Iulia Hasdeu“, Galaţi