Psihologia românului parvenit din toate timpurile

● Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon

Luat, citit, renunţat, luat din nou, citit şi terminat. De spus ar fi multe despre ro­ma­nul lui Nicolae Filimon, căci dezbate o te­mă destul de des întîlnită pe teritoriul ro­mâ­nilor: abuzurile. Într-adevăr, nu se poate nu­mi un roman facil, un roman de relaxare, căci necesită cîteva cunoştinţe de istorie, o ma­re atenţie (limbajul încărcat de arhaisme poa­te fi de neînţeles cîteodată) şi multă, multă atenţie.

Una peste alta, pe lîngă faptul că am în pal­mares vreo trei lecturări ale „Domniilor fa­na­riote“, ale „Revoluţiei de la 1821“ din ma­nua­lul de istorie şi că în sfîrşit am aflat ce în­seamnă cuvîntul „sofologhiotatos“, tind să cred că mi-a plăcut. Trecînd peste şirurile ne­sfîrşite de date istorice, ani înşiruiţi unul du­pă altul precum numerele de telefon, plus efortul de imaginaţie depus pentru a crea o imagine cît de cît decentă a ves­ti­men­taţiei din acele vremuri, romanul dezvăluie psi­hologia românului parvenit, din toate tim­purile. Aceste personaje denumite ciocoi sînt studiate cu meticulozitate, fiecare de­taliu fiind evidenţiat prin ironii subtile. To­tuşi, cel mai derutant aspect este că în pri­mele etape ale ascensiunii personajului prin­cipal, Dinu Păturică, ne putem regăsi fie­care dintre noi în comportamentul său.

Ambiţios, prietenos, dornic de cultivare, loial stăpînului său – Andronache Tuzuluc (un ciocoi care săvîrşise multe viclenii pen­tru a intra în graţiile Marelui Ban, Gheor­ghe Caragea). Cine l-ar fi condamnat dacă şi-ar fi dorit să se „procopsească“ pe spi­na­rea lui? Cu toate că unele fragmente se pot lec­tura cu greutate, fiecare descriere reu­şeş­te să creeze un portret moral desăvîrşit al personajelor. Aşadar, pe măsură ce înain­tam, descopeream din ce în ce mai multe vi­cii ale Postelnicului Andronache Tuzuluc, din ce în ce mai multă ipocrizie şi desfrîu. Nici nu e de mirare că slujitorul său cre­din­cios şi-ar fi dorit să se realizeze folosindu-se de averile sale. La o adică, cine ar con­dam­na un hoţ care fură de la alt hoţ? Şi din des­frîu în desfrîu, din petrecere în petrecere, An­dronache izbuteşte un lucru destul de greu de realizat: îşi îndepărtează toţi prie­tenii adevăraţi şi întîlneşte o sumedenie de pro­fitori şi linguşitori, care doresc să-i „mă­nînce“ bogăţia. Printre aceştia se numără şi o frumoasă grecoaică numită Duduca (soţia sa) şi un negustor josnic, care vindea numai mar­fă de calitate proastă, cu preţuri exor­bitante, Chir Costea Chiorul.

Uimitor în romanul Ciocoii vechi şi noi este că pînă într-un anumit punct nici nu mai ştii în pielea cui să te pui; mare parte din­tre participanţii la acţiune nu sînt alt­ceva decît hoţi bine iniţiaţi în această artă, care-şi bun beţe-n roate unul altuia, pentru ca în final să se unească pentru un scop co­mun: banii. Singurul personaj care iz­bu­teş­te în cele din urmă să-şi asigure o viaţă ceva mai lungă şi mai curată decît ceilalţi este fos­tul vătaf al lui Andronache, Niculăiţă. Doar prin muncă cinstită şi devotament a­junge să se însoare cu aleasa sa.

Cît despre deznodămînt, fiecare dintre cio­coii prezentaţi ajunge la apogeu, fiecare co­mite nelegiuirile şi păcatele sale capitale, mo­tiv pentru care societatea îi răsplăteşte ca atare: prin singurătate, nebunie şi o moar­­te de cîine. Desigur, finalul este destul de tragic, dat fiind că iniţial Dinu Păturică nu era altceva decît un tînăr cu „ambiţiuni“ mari, în pielea căruia te puteai regăsi cu ma­re uşurinţă. Însă aceasta este realitatea. Un vechi proverb românesc spune că „Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba“. La fel se poate spune şi despre societatea ro­mâ­neas­că. În ciuda evoluţiei permanente, a mo­de­r­ni­zării, ciocoii, oamenii parveniţi, des­frî­naţi, lacomi, hoţi, ipocriţi şi mincinoşi nu vor muri nicicînd.

Bogdan Cătălin MEREUŢĂ, clasa a VIII‑a, Şcoala nr. 40 „Iulia Hasdeu“, Galaţi