Pișpirel și clapa magică

26 iulie 2011   Dilematix

A fost odată ca niciodată – că dacă n‑ar fi, nu s-ar povesti – un îm­pă­rat puternic şi mîndru care avea trei feciori. Cel mare era încrezut şi lacom, al doilea era un petrecăreţ şi jumătate, le­neş, vesel şi cu temperament sangvinic, iar me­zinul, păi, mezinul era liniştit, curajos, is­teţ, harnic, generos şi era urît de fraţii săi mai mari, pentru calităţile sale. Împăratul îl iu­bea pe Pişpirel – căci acesta era numele fiu­lui mai mic – mai mult decît pe ceilalţi doi, ceea ce stîrnea invidia acestora.

Cînd fratele cel mare tocmai împlinea două­zeci de ierni, veni la curtea regelui un cîn­tăreţ cu o clapă năzbîtioasă. De cîte ori bă­tea claviatura într-un anume fel (ma­ne­listic), oamenii împietreau de groază şi aşa ră­mîneau. Vraja putea fi desfăcută doar cu o altă melodie (în nici un caz vreo manea!), cu­noscută doar de cîntăreţul cu pricina. Îm­păratul, neştiind totul despre instrumentul fer­mecat, porunci ca acel cîntăreţ să fie adus la banchetul dat în cinstea fiului său celui mai mare.

– Tată, zise Pişpirel, eu mă duc să mă plimb puţin pe afară, dar să nu începeţi pe­tre­cerea fără mine!

Cînd se plimba el prin grădină, auzi un zgomot ciudat dinspre palat şi se în­­dreptă într-acolo. Tocmai cînd in­tră pe poartă, îl văzu pe cîntăreţul cu clapa îm­pietrind pe toată lumea şi furînd căciula îm­păratului şi pe cei doi fraţi ai săi. Apoi, se dă­d­u de trei ori peste cap, se transformă în­tr-un Ferrari roşu, decapotabil şi dispăru îm­preună cu statuile şi căciula, însă nu înain­te să îi dezpietrească pe ceilalţi (cu so­norităţi de Chopin bine simţite).

Cînd văzu asta, mezinul se repezi în ca­me­ra sa, îşi luă bazooka fermecată şi se duse la tatăl său, spunîndu-i:

– Mă voi duce să îmi recuperez fraţii şi să-ţi aduc căciula înapoi.           

Ochii împăratului se umplură de la­crimi, dar se abţinu să plîngă, şi îi zise fi­u­lui său:

– Nu te duce, băiatul meu, nu vreau să te pierd şi pe tine la fel cum i-am pierdut pe cei­lalţi doi copii ai mei, şi, mai important, că­ciula!

– Dacă te duci, nu mai există cale de în­toarcere, căci acel monstru – sau ce o fi – te va îm­pietri şi pe tine, tronul nu va mai avea moş­tenitor, spuse îngrijorată şi mama lui Piş­pirel.

Acesta, însă, se îndreptă spre grajd, scoa­se de acolo un BMW alb, înaripat, încă­lecă şi p-aci ţi-e drumul! Merse el zi şi noap­te fără oprire, pe urmele hoţului, pînă a­jun­se la un palat cu totul şi cu totul din piele e­cologică. Băiatul îşi întrebă BMW-ul:

– Ce să fac eu acum? Nu ştiu cum să in­tru în acest loc. Sfătuieşte-mă, te rog!

– Trebuie să căutăm, să vedem dacă nu este vreun orificiu pe unde se poate intra.

Se uitară peste tot, însă nu avură suc­ces.

– Mai ai o singură şansă, spuse maşina. Tre­buie să provoci la luptă creatura care locuieşte aco­lo.

– Aşa am să fac. Dar tare aş vrea mai în­tîi să fac un grafitti pe pielea asta ecologică!

Pişpirel se duse la poarta palatului şi lan­să o rachetă cu bazooka în aceasta. La un moment dat, porţile se deschiseră şi de a­colo ieşi cîntăreţul. Lupta începu. Băiatul scoa­se un telefon mobil fermecat şi îşi atacă ina­micul cu „De ce mă minţi?“ de Nicolae Gu­ţă. Duşmanul se feri, se dădu de trei ori pes­te cap şi se transformă într-un zmeu ma­re şi urît. Şi se luptară, şi se luptară, pînă ce amîndoi obosiră. Deasupra lor zbura un pi­­ţigoi, care se uita lacom la cei doi.

– Piţigoiule, piţigoiule, adu-mi nişte apă re­ce de izvor, căci, dacă mi-aduci, ţi-l voi da pe acest pişpirel drept mîncare, spuse zmeul.

– Piţigoiule, piţigoiule, adu-mi niţică apă şi să vezi ce te vei mai ospăta din car­nea zmeului ista! Şi, pe deasupra, îţi voi da pa­latul acesta cu tot ce se află în el, în afara că­ciulii tatălui meu, a celor doi fraţi şi a cla­pei magice!

Pasărea plecă şi în scurt timp sosi cu apa cerută de Pişpirel. Acesta, prinzînd noi pu­teri, îl strînse pe zmeu atît de tare în bra­ţe, încît aproape îi ieşiră ochii din cap (poate şi urechile, nu ştiu sigur) şi îl băgă în pă­mînt pînă la gît şi îi tăie capul cu mobilul fer­mecat. Îl lăsă pe piţigoi să mănînce din car­nea zmeului, iar el se duse să îşi eli­be­reze fraţii. Negăsindu-i nicăieri, se întristă. Luă clapa, însă căciula era de negăsit.                     

Cînd ieşi din palat, piţigoiul îi zise:

– Pentru că ai fost atît de generos cu mi­ne, îţi voi spune unde poţi găsi ceea ce cauţi. Ascultă-mă bine, fiindcă nu o să-ţi repet a doua oară şi să nu mă întrerupi! Zmeul i-a dus pe fraţii tăi la o familie de jderi, iar că­ciula a dat-o în paza a trei brunete care pot pă­­rea fermecătoare, însă nu te lăsa înşelat de aparenţe!

Cu aceste cuvinte, piţigoiul zbură şi se aşe­ză în vîrful palatului.

Pişpirel, mulţumit de cele ce aflase, în­călecă pe BMW-ul său şi se îndreptă spre pă­durea unde credea că îşi poate găsi fraţii. La marginea acesteia, maşina se opri brusc şi nu vru să mai înainteze cu nici un chip, deoa­rece nu putea să zboare şi nici să mear­gă prin pădurea deasă şi întunecată. Aşa­dar, băiatul se duse singur. Merse el ce mer­se şi dădu peste un pui de capră lăsat de izbelişte în voia sălbăticiunilor. Îl luă şi‑l puse într-o sacoşă reciclabilă. (Pişpirel era în­totdeauna pregătit.) Iedul îi zise:

– Fiindcă m-ai salvat de la o moarte si­gură, spune-mi doar ce vrei şi eu îţi voi în­de­plini acea dorinţă.

Pişpirel, convins de fapul că ierbivora nu îi poate fi de vreun folos, îi spuse totuşi ce vroia.

– Ia-te după mine…, şi iedul îl conduse la o vizuină.

Băiatul se gîndi ce să facă, iar puiul de ca­pră îi zise că, fiind noapte, jderii trebuie să fi plecat la vînătoare, deci acum e mo­mentul oportun să îi salveze pe cei doi. Piş­pi­rel intră şi îşi găsi fraţii pietrificaţi. Cîntă me­lodia la clapă şi aceştia începură să re­vi­nă la normal. Tocmai cînd se salutau şi îşi strîn­geau mîinile cu bucurie, mijlociul ob­ser­vă că se crapă de ziuă. Chiar în acel mo­ment, o pereche de jderi furioşi şi obosiţi nă­vă­liră în vizuină. Mezinul îi împietri cu aju­torul pianului electric. Pişpirel îi mulţumi micului ied pentru ajutorul dat şi se des­păr­ţiră.

Cînd erau aproape să iasă din pădure, fra­tele cel mare auzi un muget care cerea aju­tor şi toţi trei se îndreptară într-acolo. Vă­zură un cerb urît şi dizgraţios, rănit de moar­te. Mezinul se îndreptă spre animal şi îi pansă rana, cu oarecare scîrbă, dar inima lui bună îi spunea că aşa trebuie să pro­ce­deze. Totuşi, peste cîteva minute, acesta muri. Din desişuri ieşi atunci o pisicuţă jigă­rită care se adresă fraţilor:

– Dacă îmi daţi acel cerb să îl mănînc, vă voi spune unde să găsiţi căciula tatălui vostru.

Pişpirel, fericit că poate scăpa de po­ci­tania din faţa lui, fără să o îngroape, îşi dă­du consimţămîntul. După ce se ospătă, pi­si­cuţa le spuse:

– Căciula, după cîte mi-a spus piţigoiul, se află la trei brunete care nu au pic de mi­lă. Le puteţi găsi în împărăţia rivală. Mult no­roc!

Cu aceste cuvinte, pisicuţa dispăru îna­poi în boscheţi. Pişpirel se gîndi: „Ce de scîr­boşenii în pădurea asta! Lua-o-ar naiba de con­ştiinţă!“ Cei trei se întoarseră în îm­pă­răţia tatălui lor cu BMW-ul fiţos. Cînd îi vă­zu, împăratul nu-şi mai încăpu în piele de bucurie.

– Ce bine ar fi fost dacă aţi fi găsit şi că­ciula! spuse acesta.

– Nu te îngrijora, tată! zise fratele cel ma­re. Mă voi duce şi voi recupera căciula pier­dută!

– Furată, îl corectă împăratul.

– Ba nu, eu mă voi duce! zise şi mij­lo­ciul.

– Pot să mă duc şi eu, tati? întrebă Piş­pi­rel făcînd nişte ochi de căţeluş.

– În acest caz, aveţi binecuvîntarea mea, spu­se împăratul.

Cei trei porniră la drum. Cînd ajunseră în cealaltă împărăţie, se despărţiră, ră­mî­nînd ca peste trei săptămîni să se în­tîl­neas­că exact în acelaşi loc.

Pişpirel ajunse la o cocioabă ca aceea din Hänsel şi Gretel şi, cînd bătu la uşă, în prag se ivi o baborniţă brunetă, cu o sclipire dia­bo­lică în ochi. Băiatul nu se lăsă im­pre­sio­nat de atitudinea mieroasă a femeii şi o în­trebă dacă nu deţine cumva, din întîmplare, o căciulă. Deodată, faţa bătrînei se schimbă şi îl atacă pe Pişpirel cu nişte unghii mari şi as­cuţite sub care se adunase un strat de mi­zerie. Acesta era pregătit, aşa că îşi scoase mo­bilul de la cingătoare şi îi reteză brunetei mai întîi o mînă, apoi capul.

– Am întrebat doar! comentă Pişpirel.

După aceea, căută în toată casa şi găsi, în­tr-adevăr, căciula. Dar ce mai găsi? În piv­niţă era ţinută captivă o blondă pla­ti­na­tă. Îi tăie aţele care-i legau mîinile şi, du­pă ce se asigură că nu mai e nimeni în casă, ple­că împreună cu fata, care semăna cu Ma­donna, şi cu căciula, spre palatul tatălui său. Cînd le arătă pe amîndouă părintelui său, acesta pur şi simplu înnebuni de fe­ricire.

Pe Pişpirel îl izbi atunci un gînd pa­nicat. Ştia de la piţigoi şi de la pisicuţă că e­rau trei brunete, nu una. Asta însemna că fra­ţii săi erau într-un pericol care îi pîndea la orice pas! Se hotărî să plece din nou ca să îşi avertizeze fraţii, însă chiar în acel mo­ment, mijlociul veni cu trista veste că cel mai mare dintre copiii împăratului a fost u­cis, fiind ademenit şi prostit. Cînd îl văzu pe fratele său mai mic, se bucură.

Pişpirel se căsători cu blonda salvată şi avură mulţi nepoţi şi strănepoţi, ca­re învăţară toţi să cînte la clapă doar muzică clasică.

Şi am încălecat pe o căpşună şi v-am spus o mare minciună. De fapt, totul s-a în­tîmplat aievea, dar trebuia să respect con­ven­­ţiile basmului!

Eugen DEDIU-SANDU, clasa a VIII-a, Şcoala nr. 5 „C.M. Popescu“, Bucureşti.

Mai multe