Paris și Londra, în misiune

11 decembrie 2010   Dilematix

O zi însorită în împărăţia Raiului. Dumnezeu priveşte spre pămînt. Vede nişte oameni într-o casă, plîngînd, vede un om fugind de un altul. Se gîndeşte: „De ce se întîmplă lucrurile astea? Care este cauza lor?“. S-a decis să trimită nişte îngeri să privească chiar de pe pămînt toate întîmplările acestea. Chemă doi îngeri fideli. Le zise: 

– Copiii mei, iată ce vă rog. Uitaţi-vă spre ţinuturile ce se aştern la picioarele voastre. Vă rog, coborîţi acolo şi priviţi ce se întîmplă cu oamenii. Sînt credincioşi sau nu? Ce stîrneşte tristeţe şi conflict? Cît de frivoli sînt oamenii? 

– Da, părinte, ziseră îngerii în cor. 

Şi plecară… 

Se apropiau de sol, rapid, în picaj, ca nişte stele căzătoare, albe ca spuma laptelui. Un pic speriaţi, oamenii îi priveau şi spuneau: „Stele căzătoare mai frumoase nici în Rai nu găseşti!“. Dumnezeu, din ceruri, spune în sinea lui: „Pe bune?“.

Pe cît de rapid, frumos şi graţios căzuseră, pe atît de lin aterizară. Întîi au fost speriaţi. Să vezi atîtea lumini, să auzi atîtea claxoane şi să le auzi pe toate în acelaşi timp… un pic cam mult pentru gustul meu (şi pentru al îngerilor, după cît se pare). 

Erau pe o stradă rece şi întunecată, în spatele unui gard. Fiind îngeri, fiinţe peste înţelegerea noastră, a oamenilor, pot să-şi schimbe forma, din nişte lumini puternice în oameni. Purtau amîndoi cîte un hanorac gri cu gluga maro şi blugi. Diferenţa era că unul a luat o formă mai atletică, celălalt o formă mai rotundă. Au pornit la drum, Dumnezeu le lăsase o listă cu locuri pe care ar trebui să le verifice.  

1. Barul „Deluxe“ – Adresa: Ana Ipătescu nr. 73.  

2. Casa domnului Alişor – Adresa: Piaţa Romană nr. 11. Al treilea nu avea nume, ci doar o adresă: Strada Virtuţii nr. 10. 

– N-ar trebui să fie aşa complicat, nu? zise primul. 

– Nu cred, răspunse al doilea, cel gras. 

Ca să le fie mai uşor s-au denumit Londra (cel slab) şi Paris (cel gras).

Barul acesta nu era aşa de „deluxe“ pe cît sugera numele. Era o casă dărăpănată, cu pereţii odată de un galben regal, după cum sugerau bucăţile de tapet, aruncate ici şi colo. Înăuntru mirosea groaznic, prea urît pentru a descrie în cuvinte. Singurul lucru care ieşea în evidenţă era televizorul cu plasmă, imens, aşezat pe un perete. Pe el rula un joc video. Tinerii Londra şi Paris intrară şi se aşezară la bar, au cerut două sticle cu apă şi s-au pus pe vorbit. 

– De-abia aştept să ne întoarcem în Rai, e groaznic locul ăsta, zice revoltat Paris. 

– Sînt de acord, răspunse sec Londra. Şi ştii, e prima oară cînd mi-e cu adevărat… sete. Este o senzaţie pe care numai oamenii o simt. Ce lume păcătoasă! 

Pînă una-alta, au sosit sticlele cu apă. Au luat un gît şi, curioşi, s-au aşezat în faţa televizorului să se joace. Surpriză… le-a plăcut! 

Niciodată nu mai văzuseră atîtea becuri, lumini, oameni vorbind din ecran. Complet nou, foarte frumos. Au petrecut ore întregi în faţa jocului. După ce s-au ridicat, au plătit şi au plecat. 

Între timp, afară se pornise o ploaie cumplită. Picura cu lacrimi cît un lac. Au început să alerge în neştire. Curînd, după ce s-au adăpostit sub numeroase intrări, au ajuns, în mod ciudat, exact în Piaţa Romană, următoarea destinaţie. Au fugit pînă la numărul 11 şi au ciocănit puternic în poartă. Din casă se auzea muzică. Un bătrîn le deschide uşa. Tinerii spun, mai precis Paris: 

– Primiţi doi călători rătăciţi? Plouă afară şi sîntem departe de casă.

– Sigur, răspunde bătrînul vesel. 

Intrară. Casa era simplă. Pereţii albi, scaune multe, mese, un dormitor, o baie. Bătrînul i-a invitat în living, unde nişte fotolii confortabile erau aşezate în jurul unui foc. La căldura acestuia, bătrînul bea dintr-o sticlă pe care scria mare Tequilla. Îngerii au vrut să guste şi bătrînul s-a arătat mai mult decît bucuros. Se pare că îngerii nu mai sînt pe drumul cel drept.  

Au plecat din casă, un pic luaţi, îndreptîndu-se spre strada Virtuţii. Pe măsură ce se apropiau de următoarea destinaţie, pe atîta îi rodea nevoia să bea ceva şi să joace un joc video. Totuşi, s-au decis să îşi vadă de drum.  

La următoarea adresă era o casă luuungă, doar cu un singur nivel, albă, cu o intrare mică şi flori roşii la geamuri. Strada era liniştită, doar o lumină de la unul dintre felinare strălucea indicînd intrarea. Dacă nu ar fi fost atît de ameţiţi, ar fi zis că era o imagine de-a dreptul frumoasă. Sunară la uşă şi aceasta se deschise puţin mai tîrziu. Un tînăr se afla în prag, uşor adormit, într-un halat vişiniu. Cu părul ciufulit şi uşor confuz, ca din somn.  

– Bună seara sau… aş putea zice dimineaţa, spuse tînărul, uitîndu-se la ceas şi constatînd că era ora 2 în noapte. Cccce s-a întîmplat?  

– Păi, bună dimi-seara, zise Paris, noi am primit ahhh… ammmm… noi… şi leşină, cu un rău cumplit. 

– Trebuia să venim aici, am primit adresa aceasta direct de laaaa Dumne… încercă Londra să continue, dar senzaţia înfiorătoare de învîrtire a lumii întregi l-a făcut să se scurgă uşor pe lîngă peretele de care se sprijinea. 

Tînărul, brusc înviorat de ciudăţenia întîmplării, a aprins lumina de la intrare, l-a apucat pe Paris de subţiori şi l-a tras în casă. L-a aşezat pe o canapea. Apoi l-a ajutat pe Londra să se ridice şi l-a aşezat într-un fotoliu mare, în aceeaşi cameră cu Paris. Cu mişcări foarte precise, s-a îndreptat către o altă încăpere de unde au început să se audă trăncănituri de vase.  

O doamnă înaltă, subţire, cu un mers distins a apărut în încăpere. 

 – Ce s-a întîmplat, ce-i cu voi? zise şi se apropie de cei doi îngeri deveniţi oameni. I-a mîngîiat capul lui Paris şi a început să-l maseze uşor.  

Tînărul a revenit din încăperea alăturată cu o tavă pe care se aflau două căni, o farfurie cu felii de portocală şi lămîie, trei sticluţe şi un borcănel. 

– Sărut-mîna, mamă, zise. Îmi pare rău că te-ai trezit.  

– Ce s-a întîmplat? Sînt prietenii tăi? 

– Nu, mamă. Au sunat la uşă şi au leşinat – se pare că au avut o noapte grea. Nu puteam să-i las la uşă aşa, pur şi simplu. Te rog, du-te la culcare, mă ocup eu, promit. 

– Nu pot să îi las aşa. Mă duc să le pregătesc ceva de mîncare, văd că tu te-ai ocupat de starea lor „specială“. Of-of, băutura astaaaa fără măsurăăă… 

Tînărul plimbă borcănaşul pe la nasul lui Paris. Acesta îşi reveni în simţiri. Repetă gestul cu Londra. Cei doi oameni-îngeri arătau jalnic. Băutura, nesomnul şi prea multa agiţatie, plus limitările corpului fizic, devenit dintr-odată mult prea greu au fost o combinaţie dărîmătoare. 

– Vă rog să beţi ceaiul pregătit de mine. Vă va ajuta să vă reveniţi un pic şi să nu vă mai fie rău. Între timp vă voi masa tîmplele cu uleiuri de plante. Apoi vă pregătesc patul.  

– Noi nu, trebuie să îndeplinim o misiune, noi… bîigui Londra, care, însă, descoperi că este incapabil să continue şi adormi brusc. 

A doua zi, dimineaţa, primul se trezi Londra, într-un pat bun, cu aşternutul alb mirosind a levănţică. Se uită în jur şi văzu o cameră simplă, curată, în care razele soarelui se proiectau cu blîndeţe. Paris se trezi şi el. 

– Hm, cred că am făcut-o cam lată aseară, zise Paris.  

– A, bună dimineaţa, v-aţi trezit. Mă bucur. Aseară într-adevăr nu arătaţi prea bine. Cum vă simţiţi? – se auzi vocea tînărului gazdă, pe care Londra şi Paris abia acum îl descoperiră stînd pe un scaun. – Cum ai apărut? întrebară cei doi în cor.  

– Păi, n-am apărut. Am fost aici toată noaptea. Am stat aici în caz că aveaţi nevoie de vreo intervenţie. 

– Adică ai dormit aici, pe scaun?  

– Da, m-am gîndit că nu eraţi prea bine şi, dacă era nevoie de medic sau cine ştie ce, să nu întîrziem. 

– Mulţumim frumos, ne simţim cam… prost, zise Londra. 

– Ei… nu vă faceţi probleme. Se mai întîmplă. 

– Nu-nu… nu aveam voie să… oftă şi Paris. 

– Nu e cazul să fiţi aşa aspri cu voi. Toţi mai greşim că doar sîntem oameni, nu îngeri, zise tînărul. Haideţi acum la micul dejun şi apoi puteţi pleca. 

La micul dejun, Londra şi Paris au descoperit clătitele făcute de mama tînărului şi aroma ceaiului de tei, amestecat cu ceai verde şi iasomie. Au mai descoperit umorul tatălui care i-a întrebat dacă au „capul mare“, iar cei doi s-au uitat speriaţi în oglindă pentru că într-adevăr… cam aşa simţeau. 

– Băieţi, vă rog să nu vă supăraţi, dar mi se pare că nişte tineri ca voi ar trebui să se gîndească la măsură. Nici un exces nu este potrivit. E păcat de voi. Vă văd cu feţe luminoase şi bine-crescuţi, nu ştiu cum aţi ajuns aseară atît de rău. 

– Da, ne iertaţi şi… vă mulţumim pentru grijă. Într-adevăr, nu sîntem obişnuiţi cu pierdutul nopţilor, cu… toate astea. Sînt noi pentru noi şi am pierdut măsura, spuse Paris. 

– Ce mă uimeşte pe mine este… adică… noi eram nişte străini oarecare, băuţi, noaptea, la uşa dvs. şi ne-aţi primit şi ne-aţi îngrijit şi… nu v-a fost teamă că sîntem hoţi sau… zise Londra. 

– Ei, am văzut şi eu figurile voastre. Nu aveţi feţe de hoţi. Şi-apoi nu arătaţi prea bine. M-am temut să nu fie ceva şi mai grav. Nu puteam să rămînem indiferenţi. Dacă poţi să faci un bine cuiva… fă-l! Aşa m-au învăţat ai mei şi… aşa am făcut. 

– Mulţumim pentru tot şi promitem că aşa ceva… 

– Ei, nu vă faceţi griji. Important este să învăţăm din greşeli şi să nu le repetăm, spuse tatăl. 

– Ştiţi, noi trebuia să ajungem pe strada Virtuţii nr. 10. Ni s-a spus că trebuie să vizităm locul ca să… 

– Păi, sînteţi la această adresă. Puteţi să vizitaţi curtea, spuse zîmbind mama. Avem o căsuţă veche în spate şi o grădiniţă. Nu-i mare, dar sînt cîteva flori minunate. 

Paris şi Londra au mulţumit din nou pentru tot ajutorul şi s-au îndreptat spre grădină.  

– Oamenii ăştia sînt minunaţi, spuse Paris.  

– Da… m-am amuzat cînd tînărul a spus să nu fim aspri cu noi că nu sîntem… îngeri, spuse zîmbind Londra. 

– Interesant, ei ne-au ajutat pe noi exact aşa cum noi îi ocrotim, fără să ştie. – Da, oamenii  pot fi ca nişte îngeri, cred, concluzionă Londra. 

Intrarea casei vechi era marcată de o boltă de zorele alb-mov. Razele soarelui conturau marginile în auriu. Era un tablou splendid. Au atins clanţa şi deodată s-au trezit la porţile Raiului. Erau în formele lor angelice şi nevinovate. S-au dus la Dumnezeu pentru a-i spune ce au văzut. 

– Iartă-ne, Doamne, zic îngerii. Am încercat cîteva din lucrurile pe care oamenii le îndrăgesc. Doamne, ei şi-au pierdut credinţa, au devenit frivoli, materialişti, lacomi, răi. În acelaşi timp, sînt unii dintre ei asemeni nouă, îngerilor. Am înţeles şi am văzut că bunătatea şi compasiunea sînt încă în inimile lor. Cu doar un grăunte din acestea pot să facă atîta bine. 

– Să înţeleg că nu toţi oamenii sînt răi şi nepăsători? 

– Într-adevăr, răspund îngerii în cor. 

– Şi cum îl chema pe tînărul care v-a ajutat? 

– Nu ştim… dar de unde ştii, Părinte, că a fost chiar un tînăr? 

– Sînt Dumnezeu, la ce te-aştepţi? Acum stai să verific… 

După o scurtă căutare dumnezeiască, Doamne-Doamne are răspunsul: Pe tînăr îl cheamă… Noe.  

Şi pe Pămînt continuă să plouă fără oprire.

Petru ROŞU, clasa a V-a, Şcoala „Happy Planet Kids“, Bucureşti

Mai multe