Orașul la 1900
Oraşul în care aş vrea să locuiesc nu face parte dintre filmele SF, nici dintre cele de groază, dar nici dintre cele obişnuite. Oraşul în care aş vrea să locuiesc chiar a existat acum 100 de ani. Arhitectura nu este singurul lucru care mă face să-mi doresc să locuiesc în acest tip de oraş. De fapt, cred că arhitectura mă interesează cel mai puţin. În schimb, străzile abia circulate de maşini, parcurile şi părculeţele la tot pasul, spaţiile verzi, lacurile cristaline (de unde nu lipsesc lebedele şi raţele, în aşteptarea firimiturilor de pîine), aerul curat şi cerul senin – acestea sînt, după părerea mea, cele mai semnificative lucruri, fără de care oraşul meu din 1900 s-ar asemăna cu oraşul meu de astăzi, care nu‑mi place.
Aş fi muşteriul permanent al acelor străduţe înguste şi al zecilor de magazine înghesuite în care, surprinzător, încap o grămadă de oameni – doamne cu rochii elegante, domniţe nerăbdătoare şi domni indecişi în alegerea cadoului perfect. Aceste boutique-uri reprezintă o mare parte din viziunea mea asupra oraşului de la 1900. Filmele vechi şi poveştile străbunicilor nu prea menţionează mall-uri sau supermarket-uri. Probabil că, dacă am spune aceste cuvinte în preajma lor, ne-ar întreba, cu uimire, ce înseamnă.
De asemenea, mi-ar plăcea să ascult acele discuţii zilnice între clientele boutique‑urilor sau între vînzătoare şi cliente.
– Vai, dar ce aglomeraţie! Dacă acum este aşa, la început de săptămînă, sîmbăta cum o fi?
– Sînt complet de acord. De cînd staţi la coadă?
– Oh, cu siguranţă de mai mult de jumătate de ceas! Şi dumneavoastră?
– Ei! Eu am venit acum 15 minute; am văzut această coadă imensă şi m-am decis să mai probez cîteva rochii, între timp. Şi ce idee splendidă am avut! Ia uitaţi, încă patru persoane şi urmez eu. Intuiţia…
– Da, da, într-adevăr. Intuiţia este tare folositoare! Dar, vai, ce-o face vînzătoarea? Pe cuvînt, are aceeaşi clientă în faţă, de cîteva minute bune!
– Am observat şi eu acelaşi lucru. Poate are o problemă...
– Ei! Ce problemă să aibă? Vă spun, dacă mă duc acum la ea, să vedeţi ce repede o să termine.
– Aşa-i, aşa-i. Ce s-a mai ales şi de domnişoarele acestea…
Oamenii politicoşi, cu un permanent zîmbet pe faţă, ar face parte cu siguranţă din oraşul în care aş vrea să locuiesc. Bănuiesc că nimănui nu îi face plăcere să-şi înceapă ziua cu un brutar morocănos (care mai şi arde pîinea, pe deasupra) sau cu un birjar care nu înţelege sensul cuvintelor „cel mai scurt drum“. Nu – astfel de oameni nu au ce căuta în oraşul meu ideal.
Bineînţeles, nu ar trebui să existe sfîrşit de săptămînă fără cel puţin un bal. Acestea ar avea loc în nişte clădiri superbe, cu încăperi atît de înalte, încît abia ai mai putea vedea detaliile picturilor de pe tavan. Uşile din lemn ar crea o atmosferă şi mai adecvată împreună cu pereţii şi podeaua în culori precum auriul sau argintiul.
Pe lîngă toate acestea, oraşul în care aş vrea să locuiesc ar fi cel mai unit oraş dintotdeauna. Vecinii s-ar ajuta între ei cu orice ar avea nevoie; toţi cetăţenii s-ar întîlni în fiecare săptămînă în piaţa cea mare din centru, pentru a rezolva problemele oraşului, pentru a-şi susţine ideile de îmbunătăţire a lui, pentru a discuta ultimele noutăţi, pentru a critica serviciile oraşului (Primăria, croitoreasa, vînzătoarele, brutarul, cofetarul... şi aşa mai departe), atunci cînd este cazul – într-un cuvînt, pentru a socializa. Dacă cetăţenii unui oraş nu socializează din cînd în cînd, devin distanţi şi nonşalanţi, fiecare pe principiul „eu sînt bine, ceilalţi se descurcă“.
Aşadar, chiar dacă oraşul în care mi‑aş dori să locuiesc nu are extratereştri pe post de locuitori, nave spaţiale pe post de maşini şi case în formă de sfere – el nu mai poate fi real. Din moment ce a existat odată, iar lucrurile de acum sînt mult mai diferite de ceea ce a fost atunci – îl putem considera, oarecum, din lumea fantastică! Prin urmare, ar trebui să ne aşteptăm la poveşti cu omuleţi verzi de la începutul secolului al XX-lea…
Marina Teodora ZORILĂ, clasa a VI-a, Şcoala nr. 12 „Herăstrău“, Bucureşti