Orașul Dulce

26 iulie 2011   Dilematix

Poarta transdimensională 11-603 a fost activată. Hans intră în ea, dis­pă­rînd în spaţiu şi timp. O lumină pu­ternică îl orbi, apoi se trezi într-un coridor alb-negru. Era pierdut pe unul dintre co­tloa­nele temporalo-spaţiale. Văzu o uşă, o des­chise şi observă că se afla într-o fundătură. In­tră pe o altă uşă, ajungînd într-o brutărie. Un brutar scund şi gras, văzîndu-l pe Hans, se sperie şi îl goni.

Ieşind pe uşa brutăriei, Hans fu surprins de ceea ce vedea. Totul în jur era ca un vis dul­ce al unui copil de cinci ani. Parcă era în­tr-o cofetărie gigantică. Uimit, merse pe bu­le­vardul principal, admirînd toate obiectele ba­nale pe lîngă care trecea zilnic şi care erau a­cum făcute din dulciuri. Strada era pavată cu tablete largi de ciocolată albă. Hans gustă din­tr-una pe care nu călcase. Trotuarele erau din marţipan, iar bordurile – din scorţişoară. Blo­curile erau din bezea, iar Primăria – din cio­colată neagră. Felinarele erau făcute din za­hăr ars, iar pomii erau din jeleu, de care atîr­nau mere caramelizate. Florile aveau pe­tale din bomboane şi frunze din acadele.

În sfîrşit, totul era dulce şi incredibil. Hans era foarte impresionat şi arăta ca o bom­bă gata să explodeze. Şi, totuşi, firea lui îi spunea că lipseşte ceva din peisaj. Luă un bi­no­clu mentolat şi, urcîndu-se în vîrful unui bloc, văzu lanţul Munţilor Gustoşi străjuind ză­rile.  

Hans, vădit bucuros, o luă la goană pe scara de marmeladă, deoarece lif­tul de caramel era stricat, şi che­mă un taxi de turtă dulce. Porni apoi în vi­teză spre Munţii Gustoşi. Trebuie menţionat că munţii erau, de fapt, o rezervaţie naturală po­zi­ţionată în centrul Oraşului Dulce. Ajuns la poalele munţilor, Hans întîlni o creatură.

– Cine eşti? o întrebă Hans.

– Sînt un dulcinel.

– Ce sînt dulcineii?

– Dulcineii sau humanus gustosus sînt creaturi ce populează Oraşul Dulce.

– Şi că veni vorba, unde e, mai exact, Ora­şul Dulce?

– Este în dimensiunea a zecea, Uni­ver­sul Lemnos cinci, Galaxia Omega, Planeta Be­ta – Cigny.

– Şi pe această planetă sînt doar dul­cinei?

– Desigur că nu. Sînt dulcinei, pietroizi, son­tarani, umbroizi, secoracşi, lemnoizi şi de­voratori de pămînt. Dulcineii sînt cei mai paş­nici, pietroizii sînt de piatră, la propriu şi la figurat, sontaranii se hrănesc printr-o ca­vi­tate din ceafă, umbroizii dizolvă carnea u­ma­nă, secoracşii au cap de caracatiţă, lem­no­i­zii prind rădăcini, iar devoratorii de pămînt ab­sorb pămîntul pe care îl întîlnesc. Bine că îl avem pe brutar, care repară ceea ce distrug crea­turile.

– Bine... presupun că ne mai vedem, spu­se Hans, uluit de relatarea neobişnuită a paz­nicului.

Intră în rezervaţia naturală şi începu să esca­ladeze cel mai înalt munte. Încet, dar vi­zibil, copacii de jeleu erau înlocuiţi de brazi din lemn dulce şi pini vanilaţi. Iarba deasă era înlocuită de stînci de zahăr. Hans văzu ac­vile şi şoimi de ciocolată zburînd printre norii de frişcă. În cele din urmă, ajungînd în vrîf, Hans întîlni o capră de miere ce zburda prin­tre stînci. Aceasta behăi vesel la auzul pa­şilor săi. Hans, vesel, scoase din buzunar cor­nul de vînătoare al poporului său, care cîn­tărea trei tone, îl propti pe doi bolovani şi su­flă în el cu toată puterea. Văile se cu­tre­mu­rară de răsunetul puternic ce zgudui pla­neta, afectînd armonia spaţio-temporală.

Se trezi, apoi, într-o sală vastă cu pereţi roşii, iar în centru se aflau o hartă ultra­de­ta­lia­tă a realităţii înseşi, cît şi o hartă tri­de­men­sională a Oraşului Dulce, care era cu mult mai mare decît îşi putea imagina. Mun­ţii Gustoşi se aflau în centrul oraşului, fiind îm­prejmuiţi de un zid circular. Era un oraş a­pa­rent modern, cu intersecţii la care erau se­ma­foare de îngheţată şi zebre de ciocolată. Str­ă­zile se intersectau în unghi drept, avînd in­dicatoare cu nume de străzi la fiecare zece metri.

Oraşul Dulce avea trei străzi principale, şi anume: Strada de Ciocolată, Strada de Ca­ra­mel şi Strada de Vanilie. Blocurile aveau fie­care cîte zece etaje şi o terasă pe acoperiş, cu mese, copaci şi flori. Oraşul era îm­prej­mu­it de un zid gros din oţel cu zahăr. Ener­gia electrică era procurată de douăzeci de reac­toare dulci, care colectau dulceaţa din aer şi o transformau în energie.

Hans tresări, căci fu atins de ceva pe spa­te. Se întoarse şi văzu un omuleţ verde, cu ochi mari, nări mici şi trei degete la fiecare mî­nă.

– Salut, pămînteanule! Identifică-te şi du-mă la şeful tău! Scuze, dar mereu am vrut să spun asta.

– Nu-i nimic, spuse Hans. Îmi poţi spune cum am ajuns aici?

– Simplu! Octava corespondentă su­ne­tului produs de comprimatorul tău de aer a de­clanşat un flux temporalo-spaţial.

– Şi în română?

– Cornul tău a produs un sunet care a for­mat o gaură de vierme.

– Mulţumesc pentru explicaţie, dar cum am ajuns aici, în Oraşul Dulce?

– Şi mai simplu. Oraşul Dulce e o aşezare im­presionantă. Are nouă mii nouă sute nouă zeci şi nouă de străzi şi străduţe, alei şi bu­le­varde. Este locuit de peste o mie de mi­liar­de de fiinţe. Este construit din peste un ze­ci­lion de dulciuri, un bilion de sosuri şi un tri­lion de tipuri de ciocolată. Dar cea mai im­por­tantă caracteristică e că are o bibliotecă. Aco­lo se află toate informaţiile existente, care depăşesc orice imaginaţie. Acolo îţi e scă­­pa­rea. Portalul e încă deschis şi nu uita că biblioteca este în nordul oraşului.

Biblioteca era o clădire impresionantă, a­vea o mie de etaje ce puteau fi accesate cu u­şu­rinţă, folosind ultraliftul care putea zbura în toate direcţiile. Ea conţinea un infinit de cărţi aranjate şi îngrijite de bibliotecar. A­ces­ta stătea la un birou, era o persoană nici tî­nără, nici bătrînă, purtînd o pereche de o­chelari cu lentile groase. Avea o privire pă­trun­zătoare şi un zîmbet sincer şi prietenos.

– Salutări, Hans! Cu ce vînt pe aici? în­tre­bă bibliotecarul, cu nasul într-o carte de an­­tropaleontologie.

– Cum de-mi ştii numele?

– Eu ştiu totul! spuse bibliotecarul pe un ton apăsat.

– Ştii şi cum să ajung acasă?

– Bineînţeles! Trebuie să te foloseşti de gau­ra de vierme creată de Devoratorii Me­ta­lici.

– Ce sînt aceia?

– Sînt un fel de pisici de mare, cu sche­le­tul de metal, care se hrănesc cu orice le iese în cale, călătorind în jurul planetelor şi, da­to­rită vitezei lor, se creează găuri de vierme, por­tale în timp şi spaţiu. Gaura formată se află în sudul Oraşului Dulce.

Hans o luă la goană spre sudul ora­şului. Ajuns acolo, văzu un portal, iar de partea cealaltă se vedeau co­li­nele elveţiene.

Hans trecu prin portal şi se trezi acasă. A­junse înainte de ora prînzului. La masă, ma­ma lui Hans îl întrebă:

– Ce ai păţit, fiule? Nici nu te-ai atins de de­sert!

Lucian AMARIEI, clasa a VI-a, CN „Mihai Viteazul“, Slobozia

Mai multe