Orașe de basm

Dragă Dilematix,

Cum ar putea să arate oraşul nostru altfel decît în infinit de multe feluri. ...Oraşul cu mai multe feţe este cel la care visăm cu toţii. Unul al me­ta­morfozelor instantanee, produse de un gînd sau de o dorinţă, oraşul la­birintic unde, odată intrat, ai şansa unor aventuri unice menite să te trans­forme şi pe tine radical.

Prin urmare, am dat curs invitaţiei tale, ne-am lăsat iarăşi provocaţi şi ne-am imaginat cum ar putea arăta oraşul perfect sau cum ar putea fi trans­format oraşul nostru concret, real, într-unul incredibil. Ce să vezi! Chiar ceea ce nu ne place să vedem zi de zi ne-a dat apă la moară. Ne‑am mă­rit sau micşorat lentila, ne-am înflorit-o sau înverzit-o, am răs­tur­na­t‑o, am arcuit-o, am zgîriat-o... şi iată ce a ieşit.

Prof. Amalia Gabriela Şerbu

Orașul Halloween

Oraşul – o casă a mii de oameni, pe care fie­care şi-o imaginează altfel, ar trebui să fie negru şi mov. Palatul din centru (unde se află acum Primăria) să fie foarte în­fri­coşător, ceasul să bată la ora fixă şi soneria să fie ca un strigăt. Oraşul meu aş vrea să a­mintească mereu de Halloween. Locuitorii nu aş vrea să fie trişti, însă hainele lor să fie foarte închise la culoare. Dacă tot ceea ce am spus va deveni realitate, toată lumea ar fi egală, nu ar mai fi nimeni discriminat, nu ar mai fi nimeni bogat sau sărac, nu ar mai fi furturi şi, cel mai important, va fi cu­ră­ţe­nie pe trotuar, în adevăratul sens al cu­vîn­tului. Aşa am putea deveni un oraş mo­del! Nu spun acum că doar dacă vom fi un oraş-Halloween am putea face aceste lu­cruri, însă este un început. Acest oraş nu va fi niciodată construit, din păcate, deoarece u­nii fără pic de imaginaţie (ei se cred rea­lişti, precum părinţii mei, de exemplu!!!) spun că nu este normal. Dar dacă cineva este interesat de ideea mea, ea rămîne va­la­bilă, iar eu vă stau la dispoziţie!

Andra Elena MEŞCA

Oraşul alb-negru

Oraşul meu natal este un oraş foarte pre­ţios: are atîtea lucruri minunate, dar şi pie­tre preţioase. Acestea sînt ascunse în pă­mînt, iar oamenii le caută mereu. Buzăul este împărţit în două, de aceea îl numesc ora­şul alb-negru: de la Biserica Eroilor la Pri­­mărie este Bikasa, iar de la Primărie la ce­lălalt capăt al oraşului este Burak. Bikasa este oraşul bun, condus de Crăiasa Albă. Bu­rak este oraşul rău, îndrumat de Crăiasa Nea­gră. Cei din rasa Bikasa au pielea albă, iar cei din Burak sînt negri. Crăiasa Albă lo­cu­ieşte într-un castel cu sute de turnuri, un­de îi găzduieşte pe copii. Pe ceilalţi oa­meni îi lasă să facă ce vor: să se plimbe prin Bi­kasa, să cultive plante. Crăiasa Neagră are un copac imens, întunecat şi foarte bă­trîn, în care locuieşte, alături de copiii pe ca­re îi ţine ostatici. Pe părinţii lor îi alungă în minele aflate sub ţinutul Burak. Îi pune să extragă toate diamantele din pămînt, pen­tru a-i face coroane preţioase.

Ceea ce desparte Bikasa de Burak sau Bu­rak de Bikasa este Primăria, care se nu­meş­te Gardenia. Primăria este o clădire înal­tă, din aur masiv, cu o grădină inte­rioa­ră. În această grădină, în mijloc, pe o piatră înal­tă, stă Înţeleptul de la Miazăzi. El me­di­tează şi se gîndeşte cum să unească cele două oraşe, ieşind o lume gri. Un rîu otrăvit în­conjoară Buzăul. Oricine se udă, chiar şi cu un strop din rîu, moare. Rîul se numeşte Fla­vius. El inundă Buzăul în fiecare an, pe 1 aprilie. E rău, dar ţine unite cele două re­giuni. E chiar magnific! Bikasienii au hec­tare de viţă-de-vie, aici, în oraş, iar buracii au un muzeu al diamantelor, rubinelor şi sma­raldelor.

Maria JUNGHETU    

Oraşul (de turtă) dulce

Dacă ar fi să-mi imaginez oraşul altfel, m-aş gîndi la un oraş de basm în care totul este dulce. Acesta ar avea acadele în loc de co­paci, oameni din jeleuri care n-ar mai tre­bui să bea apă deoarece la robinete ar curge doar suc, rîul Buzău ar fi din ciocolată topi­tă şi cu cremă de căpşuni înăuntru, casele ar fi din marţipan şi turtă dulce, pe jos un strat gros de îngheţată, cerul ar fi dintr-o pa­lă nesfîrşită de vată de zahăr de culoare vio­let, păsările ar fi din bezea şi şcolile – din ra­hat de fructe. Toate vitaminele necesare or­ga­nismului ar fi în dulciuri, iar sufletele oa­menilor ar fi atît de dulci precum as­pec­tul lor.

Florin MARDAN

Merişor

În oraşul meu, cetăţenii sînt rotunzi ca niş­te mere verzi şi se numesc „măruţe“. Nu au o uniformă, de obicei umblă în blugi şi tri­couri. Din căciulile lor negre ies frunze verzi. Străzile sînt largi, cu multe parcuri, a­me­najate pentru copii şi plimbări. De ase­me­nea, curăţenia străzilor este asigurată de ser­viciul pentru curăţenie Planeta verde. Clă­dirile sînt mari, cu multe ferestre, co­lo­rate în diferite culori care reflectă razele soa­relui în diverse nuanţe, în funcţie de ore­le zilei. Astfel, dimineaţa sînt roz, la prînz – verzi şi seara – violet. Dar şi cerul are cîte o al­tă culoare în fiecare zi.

Măruţele îşi duc viaţa sub cupola celor pa­tru anotimpuri. Primăvara adesea plouă cu stele, vara este foarte mult soare-verde, iar toamna plouă cu frunze verzi, roz, por­to­calii, negre, roşii, galbene. Iarna ninge tot ver­de, iar în vacanţă, temele pentru şcoală sînt cu desăvîrşire interzise. Fiecare cetă­ţean are cîte un dragon negru, roz, alb sau de alte culori; aceştia sînt foarte prietenoşi şi duc măruţele peste tot. Cînd un dragon este avariat, el se repară la un dealer au­to­ri­zat Dragon building. Măruţele au diferite func­ţii sociale: profesori, gunoieri etc., dar ele sînt plătite la fel, cu 100.000 de frun­zi­şoare.

Bianca NICULESCU

Oraşul comestibil

A fost odată ca niciodată, căci aşa încep mai toate poveştile, un oraş care era făcut din clătite, cu munţi de ciocolată, cîmpii de aca­dele şi dealuri de dropsuri. Dar, cel mai in­genios lucru era că această lume nu se ter­mina niciodată, zi de zi apăreau ţinuturi noi de explorat. Oamenii de aici se în­ţe­le­geau cu animalele, chiar şi cu clătitele în care trăiau... Vă gîndiţi oare de ce era ora­şul atît de special? Ei bine, oamenii aveau pu­teri magice. Vă închipuiţi cum este să sur­volezi munţii de ciocolată?

Ozana IONESCU                                 

Floriland

În oraşul Floriland, care se aseamănă cu ora­şul Buzău, totul este din flori, iar oa­menii se plimbă cu cele mai moderne au­to­mobile, Albinuţele. Primăria din centrul ora­ş­ului, situată lîngă Piaţa Dalia, este fă­cută din trandafiri de un portocaliu deschis şi din crini albi. Piaţa este un loc gol, as­fal­tat cu petale de trandafiri de cea mai bună ca­litate şi are din loc în loc felinare din ie­deră căţărătoare.

Pe Bulevardul Roselor, faţă în faţă cu o co­fetărie numită Liliacia este Casa Ghio­ce­lu­lui, zisă şi Casa Albă. Toată este cons­trui­tă numai din ghiocei. La capătul Bu­le­var­dului Roselor este un parc ce are acelaşi nu­me ca şi oraşul, şi unde găseşti inedite mo­dalităţi de a-ţi petrece timpul (leagănele sînt din bujori, toboganele – din caprifoi, iar că­luşeii – din lalea).

Cea mai populară prăjitură este cea cu blat de narcisă şi cu umplutură de pan­se­luţă, iar îngheţata floribolantă este cea de tran­dafiri. Unora le place şerbetul din flori de cais sau de vişin. Sucul cel mai bun din oraş este sucul de panseluţă. Berea se face din margaretă sau din primulă şi se bea cu ghea­ţă de trandafiri sau de mac. Cafeaua de cea mai bună calitate este din gălbenele de pădure şi poate fi îndulcită cu zahăr de crin. Bijuteriile cele mai valoroase sînt cele fă­cute din lăcrămioare, din busuioc sau din bu­jor. Lenjeria intimă este făcută din cele mai fine petale de trandafir de import. To­tul se cumpără pe bază de florinţi.

Carmen MOCANU             

Oraşul viitorului

Eu mă întreb cum o să arate oraşul meu în viitor. Roboţi pe toate drumurile, maşini ca­re zboară şi pot atinge viteza luminii – as­ta îmi doresc eu. În fiecare zi cînd am merge la şcoală, am învăţa doar punîndu-ne o cas­că specială şi nu ar mai fi nevoie de teme. Co­piii ar primi rucsacuri cu propulsoare ca­re pot atinge şi viteza de o sută de ani lu­mi­nă pe minut, calculatoare portabile şi multe al­tele, în timp ce adulţii ar avea toate aces­tea încorporate în maşinile zburătoare. Cînd copiii vor să se joace şi nu au loc, a­păsînd pe un buton, se vor teleporta într-un loc virtual unde ar putea face tot ce îşi do­resc.

Victor BOSIE

Oraşul securizat

Securitatea oamenilor va reprezenta to­tul în viitor. Casele vor fi prevăzute cu un „pa­nou al securităţii“, care verifică retina, am­prenta şi timbrul vocii. Dacă vine cineva şi nu este înregistrat în baza de date, com­pu­terul va anunţa singur poliţia. După ve­ri­fi­care, casa îţi va ura „bun venit“. Casa va fi de fapt un computer gigantic. Va fi de ajuns să-i spui ce vrei, iar casa îţi va oferi totul. Da­că ai scăpat ceva pe jos, casa va curăţa cu aju­torul unei podele care absoarbe ins­tan­taneu. Poliţişii viitorului nu vor mai fi oa­meni, ci roboţi incoruptibili. Medicii vor exer­sa ore în şir pentru a face o operaţie ade­vărată, cu ajutorul unei mîini virtuale. Nu va mai fi nimic deosebit să întîlneşti fiin­ţe mici şi verzi sau înalte şi albastre. Se vor face concedii interplanetare. Din cauza tim­pului de zbor foarte lung, oamenii vor sta în aşa-zise „camere de dormit“, în care vor fi adormiţi cu ajutorul unui sedativ u­şor. În şcoli, profesorii vor fi roboţi, iar fie­care copil va avea un computer care va scrie du­pă dictare. Nu se vor consuma băuturi al­coo­lice şi nici nu se va fuma, acestea fiind in­terzise prin lege, deoarece dăunează grav să­nă­tăţii.

Vlad Cristian TUDOR

Orașul OZN

Se pare că am ajuns în primăvara a­nu­lui 2070. Exact ca în filmele SF, totul este fas­cinant. Străzile sînt făcute din capace de sti­louri colorate în fel şi chip de către pic­tori, pentru reciclare. Din cîte am înţeles de la localnici, pictorii sînt nişte dragoni găsiţi în gheaţa de acum 30.000 de ani. Aceştia îşi pot colora flăcările după voia lor, iar cînd sînt suflate pe un obiect, se transformă ime­diat în vopsea. Tot mergînd, am remarcat ca­sele sau, cel puţin, pe cele care erau par­cate. Probabil vă întrebaţi cum pot fi casele par­cate. Vă voi da o explicaţie pentru a­ceastă întrebare, dar şi pentru faptul că nu mai există hoteluri sau hoţi. Cu ajutorul unor telecomenzi, casele se pot împacheta îm­preună cu toate obiectele din ele şi pot în­că­pea într-o cutiuţă. Cui îi mai trebuie ho­te­luri dacă poate sta în propria casă, oriun­de?! Cînd mai au timp hoţii să fure, dacă nicio­dată nu se întîmplă să nu fie nimeni acasă?

După atîta umblat pe capace de stilouri re­ciclate, m-am decis să vizitez Primăria. Cînd am ajuns în faţa acesteia, am observat că era un OZN mare, de un albastru stră­lu­citor. Apoi m-am interesat de ce Primăria era un OZN. Am aflat că omenirea a cu­nos­cut în sfîrşit extratereştrii şi a decis – doa­re­ce sînt mult mai evoluaţi decît noi – să con­ducă ei oraşele, ţările, judeţele şi restul. Oa­menii doar aprobă sau dezaprobă pro­pu­ne­rile lor.

Diana MÂNDRUŢĂ

Orașul de vis

Dacă vom merge spre stînga, vom vedea o parte dintre tehnologiile viitorului: casele levitează, iar trenurile te duc la destinaţie cu o viteză ameţitoare. Mai mergem cîţiva paşi şi vom vedea o şcoală. Orele de curs se des­făşoară în aer liber, iar tablele pline de praf sînt înlocuite cu holograme foarte igie­nice şi cît se poate de reale. Desigur că pe ai­ci oamenii se şi distrează! Putem să mer­gem în parcul de distracţii de pe Lună sau pu­tem vizita coloniile de pe Marte. Aici ne pro­ducem propria mîncare prin tehnica hi­dro­fermelor. Şi energia electrică o pro­ducem noi şi vindem excesul. Noi avem şi o po­liţie avansată! Avem avioane-spion, sis­te­me de apărare cu laser şi un antivirus pen­tru protecţia sistemelor! Înapoi la dis­trac­ţie! Avem un tun care trimite o capsulă cu oameni pînă pe Lună. O praştie imensă lan­sează artificii în spaţiu, pentru a avea fo­curi de artificii pe toată planeta. Nu sînt de­cît patru zgîrie-nori, dar mari de ajung pînă în exosferă. Poate doriţi să vedeţi lumea de sus, în adevăratul sens al cuvîntului. Pri­mele două sute de etaje au apartamente do­ta­te cu tehnologii inovatoare, de ultimă ge­ne­raţie. Următoarele două sute de etaje au bi­rouri destinate cercetării compoziţiei ae­rului (poluarea atmosferei, nivelul de ra­dia­ţii). De la etajul 400 pînă la 1000, vom găsi mall-uri imense unde se comercializează pro­duse din tot universul. Iar de acolo pînă la etajul 1500 avem apartamente fără gea­muri, deoarece sînt acoperite la exterior cu pa­nouri solare. Desigur, acesta a fost numai pri­mul zgîrie-nori. Al doilea are 2000 de eta­je, dintre care 1000 se află sub pămînt. Ul­timele zece chiar ating magma din cen­trul pămîntului. Acolo oamenii de ştiinţă în­cearcă să dezvolte noi metode de încălzire e­co­logică.

Paul MELINTE

Orașul din oraș

La intrarea în oraş, pe partea stîngă se află patinoarul cu aer, unde trebuie să pur­taţi nişte adidaşi speciali care vă ridică la trei centimetri deasupra solului. Pe cealaltă par­te este „Biserica Eroilor“. Aici îi puteţi în­tîlni pe cei care au murit în Primul Război Mon­dial, puteţi discuta cu fantomele lor la un ceai. Fantomele sînt bune, nu vă spe­­riaţi! Ele sînt îmbrăcate ca nişte soldaţi, dar au o insignă pe care scrie cu litere aurii: „Membru de onoare al Academiei Fan­to­melor“.

Acum sîntem în cartierul meu, pe Bu­le­vardul 1 Decembrie 1918. Vă plac blocurile? Sînt făcute din cărămizi de rocă din Vestul Săl­batic, amestecate cu un soi de aur-praf, de aceea lucesc. Apartamentele sînt mo­bi­late frumos, fiecare are o bucătărie per­for­mantă, un sistem Home Cinema în su­fra­gerie şi un tobogan la fereastra camerei co­pilului, pentru a ieşi mai repede la joacă.

Acesta este Colegiul Naţional ,,B.P. Has­deu“ unde învăţ. Este un monument is­toric care a fost păstrat foarte bine. Sălile de clasă au cîte o tablă magnetică, un cal­cu­lator, un video proiector şi un şoricel în­ţe­lept. Şoriceii îi ajută pe profesori să predea lec­ţiile. Aceştia sînt nişte rozătoare speciale care au fost aduse din China de la templul Hîîîîîjjjcabîţ (cred că aşa se numea), unde se află crescătoria de astfel de şoareci.

Am ajuns în centrul oraşului, frumos loc! Clădirea aceea roz este Primăria făcută din vată de zahăr, dar care nu poate fi mîn­cată! Altfel vă daţi seama că nu ar mai ră­mîne nimic din ea! În centru, este şi Piaţa Da­ciei, unde se ţin de obicei concertele tru­pe­lor din America, cînd vin în România.

Gata, acum trebuie să plec la ge­ne­ra­torul de energie ECO, unde te poţi oferi vo­lun­tar să mergi pe o bicicletă pentru a ge­nera energie. Să nu uit... Buzăul este con­dus de mintea copiilor din oraşul meu, plus min­tea mea. A mea a fost ideea cu Primăria din vată de zahăr, evident!

Anca ROŞCULETE