Muşuroiul Regelui-Furnică

9 aprilie 2010   Dilematix

Regele-Furnică nu avea altceva de făcut decît să huzurească în iatacul său princiar, să fie servit de nişte graţioase furnicuţe cu cele mai gustoase firimituri de pîine şi să dea ordine şi indicaţii. Adevărul este că se plictisea cumplit şi visa în sinea lui la un scop măreţ. “Mi-aş dori să las ceva în urma mea care să dăinuie şi să uimească generaţii întregi de furnici! O minune a civilizaţiei furniceşti!”. Însă n-a ştiut prea bine ce, pînă în ziua în care la curtea sa a poposit o furnică călătoare care i-a arătat regelui nişte fotografii cu fantasticele muşuroaie ale unor furnici ce trăiau în Africa şi se numeau termite.

A doua zi, Regele-Furnică i-a chemat pe cei mai pricepuţi arhitecţi şi ingineri constructori din împărăţie.

-Vreau să-mi construiţi un muşuroi cum nu s-a mai văzut pe lume! le-a poruncit el. Să aibă cel puţin douăzeci de etaje şi patru sute de săli de conferinţă. Iar la ultimul etaj să fie un observator astronomic de unde să pot observa cerul, căci îmi închipui că voi fi foarte aproape de el.

Nici un arhitect nu a îndrăznit să-i spună regelui că un astfel de muşuroi era imposibil de construit. Cu toţii au plecat bombănind: “A luat-o razna! Ne crede termite, iar noi nu sîntem decît nişte furnicuţe obişnuite de grădină!”.

Curînd au început lucările la noul muşuroi. Regele-Furnică avea de acum o nouă preocupare şi inspecta zilnic şantierul. Două mii de furnici munceau aici zi şi noapte, în patru schimburi, însă după o lună abia reuşiseră să sape nişte şanţuri pentru fundaţie. Regele era nemulţumit.

-De ce durează atît de mult? îl tot întreba el pe arhitectul-şef, o respectabilă furnică cu mustaţă.

-Mărite rege, pămîntul de aici din grădină e sfărîmicios! se plîngea acesta. Nu putem ridica muşuroiul fără un material de construcţie de calitate. Tot ce construim, se năruie peste noapte.

-Nu mă interesează! ţipa regele. Aduceţi pămînt din altă parte!   

Apoi se închidea îmbufnat în iatacul său. Aici le scria lungi scrisori regilor şi preşedinţilor furnicilor de pe alte meleaguri şi le povestea despre măreaţa ctitorie pe care o va realiza în scurtă vreme. La final, le cerea mîncare şi diverse alte bunuri cu împrumut.

Regelui-Furnică nu-i păsa că se umpluse de datorii. Îşi comandase pînă şi un telescop foarte scump, meşterit de furnicile din Japonia. Îl întrista însă faptul că, după mai bine de un an, înălţimea muşuroiului abia dacă o depăşea pe cea a aracilor care susţineau roşiile din grădină.

-Aţi adus pămînt mai bun? se interesa el.

-Am săpat în zadar mai sus, la poalele dealului. Acolo pămîntul e tare ca piatra! îi răspundea arhitectul-şef.

-De ce nu aduceţi pămînt din vale, de la rîu? Tatăl meu îmi povestea cînd eram mic că acolo este un lut moale, ideal pentru construcţii.

-Da, mărite, dar rîul e tare departe şi... visteria e goală! S-au împuţinat grăunţele. Nici o furnică nu mai e însărcinată cu procurarea hranei, căci toate muncesc la muşuroi, a îndrăznit arhitectul-şef.

-Mai strîngeţi şi voi curelele! a spus plictisit regele, în timp ce tocmai degusta o bucăţică dulce de măr, din recolta de anul trecut.

Un trist convoi de furnici înfometate a pornit-o spre rîu ca să aducă lut. Multe dintre ele chiar s-au prăpădit pe drum. Odată ajunse la rîu, furnicile au început să care lutul galben şi lipicios spre şantier. Era o muncă anevoioasă, însă furnicile au în general o atitudine supusă şi nu prea crîcnesc cînd dau de greu.

Pentru Regele-Furnică venise data scadenţei. Regii şi preşedinţii îşi trimiteau curieri care cereau înapoi bunurile împrumutate, cu dobîndă cu tot. Mai aveau însă ca misiune să spioneze lucrările la muşuroi şi să le dea de veste superiorilor dacă într-adevăr era vorba despre o minune a lumii furniceşti.

Da, era o minune! De cînd constructorii foloseau lut de la rîu, muşuroiul se ridica văzînd cu ochii. Vîrful său ajunsese deja la înălţimea primelor crengi ale nucului cel mare din fundul grădinii. O sută de săli de conferinţe erau deja gata. Şapte mii de şiruri de trepte duceau spre terasa unde regele îşi instalase deja telescopul.

-Mai mult nu putem face! i-a dat raportul regelui arhitectul-şef. Dacă îl mai înălţăm, se va surpa!

-Nu mă interesează! urlă regele. Vreau să fie mai înalt decît nucul cel mare.

În noaptea aceea, muncitorii n-au mai lucrat. Hămesiţi şi cu salariile neplătite pe mai multe luni au pus la care o răzmeliţă.

Însă revolta n-a mai avut loc. A doua zi, doi zidari care ridicau o casă în apropiere au trecut prin grădină şi au văzut mormanul de lut, cu o formă incertă.

-Ce lut bun! Cine l-o fi cărat pînă aici? a exclamat uimit unul dintre zidari.

-E tocmai ce ne trebuie ca să isprăvim casa! a spus al doilea. Adă repede un cărucior şi o lopată!

Zidarii s-au pus pe treabă, fără să-şi dea seama că era vorba de fapt despre construcţia unui măreţ muşuroi. Schelele au început să cadă, treptele să se năruie, sălile de conferinţă să se dărîme. Telescopul japonez a căzut de pe terasă şi s-a făcut praf. Furnicile fugeau care încotro ca să-şi salveze viaţa.

-Nu plecaţi nicăieri! le-a ordonat regele, răcnind. Scrie în contract că nu aveţi voie să vă părăsiţi locul de muncă în timpul programului!

Multe furnici s-au speriat că-şi vor pierde definitiv slujbele şi au rămas. În mai puţin de o oră, muşuroiul sau ceea ce mai rămăsese din el a fost încărcat, cu furnici cu tot, într-un cărucior. În vîrful mormanului de lut trona regele, oftînd.

-Ăsta se numeşte exil forţat! suspina el.

Zidarii au isprăvit casa cu lutul furnicilor, căci de regulă cei puternici pot avea multe avantaje de pe urma celor slabi. Însă furnicile n-au murit, aşa cum s-ar putea crede şi s-au adaptat destul de repede unui nou stil de viaţă, în cămară. Aici erau mereu mîncare din belşug. Regele era mulţumit că măcar îşi pierduse urma şi scăpase, astfel, de plata datoriilor. N-a mai visat niciodată la un alt muşuroi şi şi-a dus traiul într-o zaharniţă goală şi prăfuită. Iar arhitectul-şef şi-a pus măiestria la încercare construind poduri suspendate între rafturi.  

Mai multe