Lucerna - între Wagner şi Bourbaki
Lucerna, în nemţeşte Luzern, este un oraş din secolul al XII-lea, situat în centrul Elveţiei. Am fost acolo într-o săptămînă din ianuarie, iar ceea ce am văzut (în afară de caietul de algebră) m-a impresionat profund. ën primul şi în primul rînd, deoarece părinţii mei sînt muzicieni, voi vorbi despre casa lui Richard Wagner.
Nu o să mă apuc acum să povestesc toată viaţa compozitorului, pentru că ar fi o pierdere de timp. Tribschen este amplasată la oarecare distanţă de centrul oraşului, pe malul Lacului celor Patru Cantoane (VierwaldstŠttersee), cel înconjurat de munţi. Muzeul este închis iarna, deci, din păcate, nu l-am putut vizita. Dar plimbarea pînă acolo a fost revigorantă! ën acea casă, între anii 1866-1872, Wagner a scris cărţi, a lucrat la monumentala sa tetralogie Inelul Nibelungului. Nu-i de mirare că a avut inspiraţie, deoarece panorama l-ar putea face şi pe cel mai netalentat scriitor (mă refer la toţi oamenii care scriu cu creionul sau, în vremurile noastre, la calculator, cuvinte sau note) să producă o capodoperă. Poate că am exagerat puţin?
Ca să continui în spiritul artei, să trecem la arhitectură. Clădirile, toate recondiţionate (nu ca în mîndra noastră ţărişoară!), dau oraşului un aer proaspăt, dar în acelaşi timp, simţi cum secretele atîtor veacuri planează asupra turistului. Modul în care popoarele civilizate îşi conservă istoria este formidabil! Nu sînt un mare expert, dar apreciez o vechitură atunci cînd o văd. (Asta doar dacă nu e falsificată.) ën centrul oraşului, chiar pe lac, se află un vechi turn (acum cu destinaţia de magazin de suveniruri). Se poate ajunge pînă acolo pe un pod de lemn, care acum 20 de ani a ars, dar între timp, a fost recondiţionat. De aceea, e interzis să fumezi cît îl traversezi. S-au învăţat minte elveţienii ăştia! La malul lacului, bărcile par a nu avea loc din cauza puzderiei de păsări (raţele multicolore sînt preferatele mele). Dimineaţa, pescăruşii zboară şi fac o gălăgie de nu mai auzi ce vorbeşti. Seara, prin întuneric, se văd gîturile lungi ale lebedelor ce plutesc pe apă.
Conservatorul din Luzern (îmi place cum sună numele oraşului în germană), unde mi-am însoţit părinţii la o repetiţie, este situat pe cel mai înalt deal. Credeţi-mă cînd vă spun că e ceva de mers! Cînd am urcat prima oară acolo, gîfîiam mai rău ca un cîine care moare de foame şi se uită la alţii cum mănîncă. Clădirea este un mic castel vechi, încîntător, transformat în conservator mult mai tîrziu după ce a fost construit.
Dacă sînteţi o persoană pioasă, aveţi catedrale din belşug! Ba chiar, odată cînd eu şi cu tatăl meu o aşteptam pe mama să iasă dintr-un magazin, iată că se face ora 17 şi începe clopotul să bată pînă la 17,05! Timpanele îmi bubuiau, mai ales că eram chiar lîngă biserică!
Tot în Luzern, am vizitat Muzeul Transporturilor şi Planetariul, ambele în acelaşi corp de clădire. Acolo am văzut maşini vechi din secolele XIX şi XX, vapoare, motoare de vapoare, trenuri etc. La Planetariu am urmărit un documentar despre formarea unei stele şi am aflat mai multe despre zodiac.
Nici călătoria cu vaporul nu poate fi uitată! Am mers pe lac, în sus. Staţi că am o hartă, să mă uit mai bine. Aşa. Am plecat din port şi ne-am îndreptat spre vest. Am ajuns într-o staţiune montană (plină de schiori) de unde ne-am întors cu alt vapor înapoi. Totul a durat cam două ore.
În ultima zi a şederii noastre, am fost la Bourbaki Panorama. Acolo sînt înfăţişate foarte realist, în mărime naturală, scene de război, arme şi uniforme ale soldaţilor francezi şi germani. La nişte difuzoare se povesteşte tot ce s-a întîmplat în războiul franco-prusac din 1870-1871, iar multe alte amănunte ni le spune prietena părinţilor mei care ne-a fost ca un ghid acolo, doamna Hanna Widrig. Pentru cei dintre dumneavoastră care nu ştiu despre ce e vorba, acest război a fost ultimul din cele trei (dacă nu mă înşel), provocate în scopul unificării Germaniei. Franţa a pierdut, iar soldaţii care fugiseră au cerut găzduire în Elveţia. Cu un etaj mai sus, ni se înfăţişează în mod spectaculos intrarea în Elveţia a zecilor de mii de dezertori francezi, comandaţi de generalul Bourbaki. Totul arată ca o frescă circulară, dar pare real, deoarece tridimensionalul se intersectează cu pictura. Am scris doar despre cîteva dintre atracţiile principale din Luzern. De exemplu, nu v-am mai spus cum am căzut pe nişte scări, vizitînd Grădina Gheţarului (Gletschergarten) şi nu mai puteam merge, fiindcă mă lovisem în zona coxală... Sper că v-am atras atenţia şi v-am făcut dornici să vedeţi cu ochii voştri Lucerna. Sper, de asemenea, să aveţi norocul Ð aşa cum mi s-a întîmplat mie Ð să mergeţi acolo cu părinţii şi să nu vă coste nimic!
Un reportaj de Eugen DEDIU-SANDU, clasa a VII-a, Şcoala nr. 5 Corneliu Popescu, Bucureşti