Cetatea de scaune

Pricoliciul ajunse în mijlocul marelui o­raş, mult mai repede decît se aş­tep­ta. Era ca şi cum oraşul l-ar fi în­ghiţit pur şi simplu şi s-ar fi trezit dintr-o­da­tă în burta plină de praf şi de murdărie a u­nui aspirator. Plecase destul de nesigur în le­gă­tură cu intenţiile sale de pe maidanul plin de gunoaie de la marginea oraşului, îi ocolise te­mător pe oamenii cu chipurile aidoma ţă­rînei pe care o scormoneau în căutarea vreu­nui obiect de preţ, apoi se pomeni că se stre­coară pe străduţe lăturalnice, descoperind că toa­te drumurile duceau în centru şi că nu era ni­meni care să-l bage în seamă, nici măcar a­tunci cînd traversa prin locuri nemarcate. O vre­me hoinări pe acoperişuri, iar atunci cînd clă­dirile deveniră prea înalte ca să mai me­rite osteneala să le escaladeze, se prelinse pe asfaltul trotuarelor atît de discret, încît toţi tre­cătorii văzură în el doar o umbră.

Cînd se opri pentru prima oară ca să pri­vească în jur, căci pînă atunci fusese prea preo­cupat să se ferească de oameni şi să nu stea în calea lor, îşi aminti de ziua în care so­si­seră tăietorii de lemne şi de momentul în ca­re fugise departe de Grota sa, imaginîn­du‑şi cum ar fi arătat Pădurea dacă s-ar fi trans­format peste noapte într-un oraş. El nu vă­zuse niciodată un oraş, nicidecum unul atît de mare, însă acesta era atît de ciudat, încît nu semăna deloc cu ceea ce-şi imaginase el.

Călătorul ar fi spus că era un alt loc în ca­re magia numelui acţionase din plin, fără să ia în calcul pîrghiile fi­nan­ciare, inflaţia, mecanismele pieţei şi alte con­si­derente pur economice care degradaseră ora­şul într-un asemenea hal, încît acum ară­ta ca o maşinărie uzată despre care n-ai fi pu­tut spune cu exactitate dacă aparţinea tre­cu­tului sau viitorului. Iniţial, Capitala se nu­mi­se Cetatea de Scaun, fiindcă aici îşi avea reşedinţa conducătorul ţării, însă locuitorii ei ana­lizaseră mai bine numele şi ajunseseră la con­cluzia că posesia unui scaun de calitate ar pu­tea să acorde oricui prestigiu şi impor­tan­ţă. Cu timpul, toţi cetăţenii care îşi doreau să de­vină sau chiar presupuneau că sînt nişte per­soane suspuse, cu rang şi cu funcţii înalte, în­cepură să-şi cumpere scaune în neştire. Ast­fel, scaunul deveni un simbol al bu­nă­stării şi, mai mult decît atît, un blazon al po­sesorului său. A avea un scaun îmbrăcat în ca­ti­fea, cu ciucuri auriţi sau un jilţ din lemn de abanos, cu incrustaţii şi cu o pernuţă mică, cu înveliş din mătase, sub şezut, echivala cu a fi un om înstărit, cu un trai confortabil.

Nimeni nu impusese această nouă ie­rar­hie, cea a scaunelor. Era vorba despre o men­talitate ce se formase treptat şi de la sine. Drept urmare, în momentul în care Pri­co­liciul păşise pentru prima oară în Capitală, ora­şul părea locuit mai degrabă de scaune de­cît de oameni. Acestea erau diferite, în func­ţie de personalitatea şi de situaţia fi­nan­ciară ale celor cărora le aparţineau – scaune din plastic, scaune din fier forjat, scaune er­gonomice de birou, scaune îmbrăcate în piele, scau­ne rotunde, pătrate, înalte sau scunde, cu patru picioare şi cu un singur picior, ta­bu­reţi şi fotolii impozante, tronuri, băncuţe pe care putea să încapă o întreagă familie, scau­ne pentru bebeluşi, scaune moi, tapiţate şi scau­ne tari, ţepene, din lemn masiv, scaunele den­tiştilor, ale funcţionarilor publici, ale ar­bi­trilor meciurilor de tenis, ale judecătorilor, scau­ne electrice, şezlonguri şi balansoare. În ge­neral, oamenii nu-şi prea ţineau scaunele pe-acasă unde nu le-ar fi văzut decît familia şi prietenii apropiaţi, aşa că le scoteau afară, în stradă, în faţa locuinţelor şi a magazinelor. Din cînd în cînd, se mai aşezau pe ele ca să‑şi bea cafeaua şi să citească ziarele sau pur şi sim­­plu ca să se uite la trecători şi, uneori, să le dea bineţe. Scaunele scumpe erau legate cu lanţuri ca cele ale bicicletelor de stîlpii por­­ţii pentru a nu fi furate, iar unele erau pre­văzute chiar şi cu sisteme de alarmă. Mulţi dintre pietoni renunţaseră să mai mear­gă pe jos şi se deplasau acum cu aju­to­rul unor scaune cu rotile. În zilele obişnuite de lucru, mai exact lunea, acestea erau atît de multe încît aşa-zisul „trafic de scaune“ de­ve­nea foarte aglomerat.

Era tocmai o zi de luni, o zi fără sfînt, adi­că atunci cînd se muncea cu spor în întreaga ţa­ră. Sfintele săptămînii – de la Marţolea şi pînă la Sfînta Duminică – erau iubite de oa­meni fiindcă interziceau anumite munci şi, în plus, mai trebuiau şi sărbătorite cum se cu­vine. Aşa că, în celelalte zile în afară de luni se muncea oarecum, dar puţin şi mai în silă.

În acea dimineaţă de luni, o mulţime gră­bită de oameni se revărsa pe străzi, în­ghion­ti­n­du-se printre scaunele cu rotile din trafic, pentru a ajunge cît mai repede la serviciu. Pri­coliciul remarcă un om cu scaun la cap, adi­că un tînăr cît se poate de serios care mer­gea pe stradă cu cel mai bun scaun al său spri­jinit pe creştetul capului. Într-o staţie de au­tobuz, era un altul care ţinea cu dinţii de scau­n şi încerca cu orice preţ să se urce în au­to­buz, cu scaunul în dinţi. Tot aici, Pricoliciul auzi pentru prima oară expresia: „Ţine-ţi scau­nul acasă!“, adresată tînărului cu dinţii în­fip­ţi în scaun, de o bunicuţă care aştepta liniş­tită autobuzul şezînd pe un scăunel de pes­car

Nedumerit, Pricoliciul care se pitise în spa­tele tonetei de bilete îşi mută atenţia spre o tînără care încerca să-şi liniştească bebe­lu­şul agi­tat pe care îl ţinea în portbebe.

– Are un scaun! îl lămuri plină de mîn­drie pe soţul ei.

Tot în staţie, mai era un cerşetor care stă­tea de-a dreptul pe trotuar, cu o mînă întinsă.

– Bietul de el! E atît de sărac că n-are nici mă­car un amărît de scaun! remarcă o doam­nă bine îmbrăcată care trecu pe lîngă el, tră­gînd după ea un impozant fotoliu pe roţi în ca­re se tolănise un motan obez. 

De obicei, Pricoliciul întrebuinţa cu­vin­te­le în sensuri foarte stricte, fără să fie con­ştient de multiplele lor sensuri şi că acestea ar putea avea o înrîurire asupra lucrurilor pe care le denumesc. Aşa că nu pricepu mare lu­cru din povestea cu scaunele şi nu căută o explicaţie logică, închipuindu-şi că era doar o ciu­dăţenie a acelor locuri. Totuşi, brusc şi fă­ră motiv, se simţi deprimat şi stingher.

Se mută într-o intersecţie unde văzu mal­dăre de scaune vechi sau rupte aruncate de ce­tă­ţeni, pe care gunoierii ar fi trebuit să le ridice, însă numărul lor era atît de mare, în­cît aceştia le dădeau pur şi simplu foc. Un fum vineţiu se ridica în permanenţă din ră­mă­şiţele scaunelor arse, transformîndu-se în­tr-o ceaţă densă ce învăluia oraşul. Locuitorii săi păreau să fi uitat cum arătau culorile, cînd totul în jur era atît de lipsit de culoare. În­cepuseră să se îmbrace doar în haine albe şi negre. Nici în casele lor lucrurile nu stă­teau mai bine. Oglinzile erau acoperite de pî­clă, iar celelalte obiecte păreau scufundate în­tr-o supă groasă, cenuşie.

Mergînd mai departe şi tot căscînd gura, Pri­coliciul văzu o sumedenie de magazine de mo­bilă care expuneau scaunele noi chiar pe tro­tuar, şi cîteva Sîngerii de unde oamenii îşi cum­părau sînge, pentru a-şi hrăni vampirii do­mestici. Pîndi mai multă vreme cîţiva cîini vaga­bonzi care lipăiau dîrele de sînge din ur­ma bidoanelor sparte. Blana lor era la fel de pră­fuită ca hainele oamenilor şi toţi păreau să se scarpine de purici, în acelaşi ritm. Îşi în­chipui despre el însuşi că nu era decît o altă mo­gîldeaţă incoloră şi insignifiantă care bîn­tuie prin marele oraş.

– Hei, dă-te mai încolo! Ţi s-a lăţit scau­nul, sau ce?

O fată cu un ten gălbejit, în ciuda ma­chiajului abundent, îl împinse de pe bordura din piatră a unei fîntîni arteziene. Pricoliciul toc­mai se aşezase pentru că simţea că pi­cioa­rele îi erau prea grele ca să-l mai ducă în altă par­te. Era într-o piaţă publică unde oamenii, cu sau fără scaune, mişunau ca furnicile. O cli­pă a avut senzaţia că fata i se adresase lui. În­să atunci cînd îi întoarse privirea, îşi dădu sea­ma că se uită prin el, la locul gol de lîngă ea. Era doar o prezenţă, însă nu şi o per­soa­nă.

La un moment dat, fata plecă, iar pri­co­liciul se pomeni singur pe bordura fîntînii, doar el şi o revistă ilustrată, mototolită. După ce silabisi titlul de pe copertă – Făt-Fru-mos vrea în sfîrşit să se în-soare? – se gîndi dacă me­rita să o şterpelească ori ba, după cum îi era obiceiul. Însă brusc îşi dădu seama că nu mai era interesat de nimic şi se lăsă cuprins de o stare pe care deseori oamenii o numesc a­patie. Sentimentul de tristeţe pe care îl în­cer­case mai devreme, la groapa de gunoi, se estom­pase, de parcă ceaţa densă a oraşului l‑ar fi învăluit, transformîndu-l treptat în in­di­ferenţă. Nu mai simţea nimic. Nu-i mai era dor de casă, nu-l mai aştepta pe Călător, nu-şi mai dorea să meargă nicăieri. Apoi, fă­cu o serie de gesturi mărunte care nu aveau nici un scop decît să-i umple timpul. Tim­pul… atît de preţios pentru un Pricolici care tră­ia în Umbra Sfîrşitului devenise dintr-oda­tă fără rost. 

Luă revista, se scărpină în cap, îşi des­chi­se raniţa, scotoci prin ea, foşni o foaie de cort, zdrăn­găni nişte monezi, mirosi o alifie men­to­lată, mestecă o bucăţică de coajă de copac, a­prinse un chibrit şi suflă ca să-l stingă, cons­tată că termosul era gol, se înţepă într-un ciob despre care habar n-avea cum nimerise aco­lo şi se pomeni ţinînd în mînă o pană de Pa­săre Măiastră pe care o luase la întîmplare atunci cînd plecase în mare grabă din Crîn­gul Pantofarilor, fără să ştie dacă îi va folosi vreo­dată la ceva. O culesese de pe jos în ziua în care apăruseră pentru prima oară Mesa­gerii Urmei, iar un stol de Păsări Măiastre mi­graseră într-un mod dezorganizat spre Sud. Era o pană micuţă, albăstruie. Se uită mi­rat la ea, de parcă atunci ar fi văzut-o pen­tru prima oară.

 – Măiestrele nu-şi pierd penele doar a­tunci cînd mor, vestesc sau preschimbă, mor­măi Pricoliciul.   

Chiar atunci o pală de vînt, de fapt un curent de aer, de parcă Oraşul însuşi ar fi oftat printr-o gură de ca­nal din apropiere, i-o smulse dintre degete. Preţ de cîteva clipe, pana pluti deasupra fîn­tî­nii, apoi se lăsă în rotocoale pline de graţie la pămînt, atingînd uşor asfaltul. Şi, în acel mo­ment, se petrecu a zecea sau poate chiar a mia parte dintr-un miracol!

Fragment din romanul fantasy în lucru O istorie recentă a Ţării Vamipirilor