Cărţile din ghiozdan

22 decembrie 2009   Dilematix

O poveste de dragoste Vacanţa asta, neavînd ce face, am rugat-o pe mama să îmi cumpere sau să îmi caute prin bibliotecă cîteva cărţi frumoase, de dragoste sau de aventură – preferatele mele – care i-au plăcut ei mult cînd era de vîrsta mea, sau chiar mai mare. Din cele cinci cărţi pe care mi le-a recomandat, una singura m-a impresionat foarte mult, chiar am vărsat cîteva lacrimi la ultimele capitole ale romanului Invitaţie la vals de Mihail Drumeş. Este o carte genială de dragoste, în care eroul principal, un student la Facultatea de Drept, se îndrăgosteşte la un bal studenţesc de o colegă de la Litere, pe cîntecul „L’invitation à la valse“ de Weber. Cei doi tineri, Tudor şi Mihaela, se iubesc cu pasiune, îşi scriu scrisori emoţionante în care încearcă să-şi explice trăirile ameţitoare ce-i cuprind asemeni unui vals, de fapt toată gama de sentimente pe care le trăieşti cu o viteză uluitoare atunci cînd iubeşti prima dată pe cineva: veselie şi exuberanţă neobişnuite, ştrengării fermecătoare, teama că unul dintre parteneri nu este iubit suficient de mult de celălalt, dorul, încăpăţînarea, ambiţia şi orgoliile. Cititorul suferă şi trăieşte alături de cei doi protagonişti, Tudor (Dorul) şi Mihaela (Aimée), un fel de Romeo şi Julieta contemporani care se iubesc cu o dragoste înaltă asemeni unui curcubeu. Iar curcubeul apare după ploaie... Sentimentele adevărate se transmit pure şi strălucitoare, după moarte. După moartea Mihaelei. O poveste de dragoste prea frumoasă, ca să se sfîrşească astfel. Cei care se sinucid din dragoste, din prea mare dragoste, nu sînt oameni obişnuiţi, sînt zei, după părerea mea. „Prea-plinul sufletesc îmi creştea dimensiuni uriaşe, sfîşiindu-mi pielea care n-avea cum să mă mai încapă. Mă înălţasem în propriii mei ochi, deasupra tuturor oamenilor. Astfel, universului, alcătuit din mine şi Mihaela, i se subordonau toate celelalte universuri, iar eu eram (...) o zeitate de care atîrnă viaţa şi moartea.“ Este un roman nemaipomenit pe care vi-l recomand cu toată căldura să-l savuraţi cîndva. Beatrice Alexandra PRIOTEASA, clasa a VIII-a, Liceul teoretic „Alexandru Vlahuţă“, Bucureşti. Operele lui Karl May Karl May (1842-1912), pe numele său adevărat Carl Friedrich May, a fost un renumit autor de cărţi tip aventură. Majoritatea lor sînt relatate la persoana întîi, autorul dînd impresia că a trăit povestirile. Acţiunea se petrece fie în Vestul sălbatic, fie în Orientul mijlociu, iar personajul principal este întotdeauna doctorul Sternau, cunoscut în preerie ca Old Shatterhand şi în Arabia drept Kara Ben Nemsi. Cel mai faimos şi citit roman este Winnetou, pe care May l-a scris cînd era în închisoare. Drumul spre Waterloo este totuşi o excepţie de la genul ficţiunii, autorul povestind despre războaiele napoleoniene, iar personajul principal este un tînăr din armata prusacă. Alte cărţi cunoscute ar mai fi: Căpitanul Kaiman, Comoara din lacul de argint, Testamentul incaşului, Old Surehand, Dervişul, Valea Morţii, Vînătorul de samuri. Alte personaje: – Winnetou, căpetenia apaşilor Mescalero şi fratele de sînge al lui Old Shatterhand. Sfîrşeşte tragic, fiind omorît de nişte indieni din tribul Sioux; – Old Firehand, vînător de origine germană. El, Winnetou şi Old Shatterhand sînt recunoscuţi ca fiind cei mai mari vînători ai preeriei; – Trifoiul, format din Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker, trei prieteni nedespărţiţi, de aici şi denumirea de Trifoiul; – Hobble-Frank, vînător din Germania, în urma aventurii la Lacul de argint a căpătat nişte bani şi şi-a luat o casă în ţara sa natală, stabilindu-se acolo; – „Mătuşica“ Droll, vărul lui Hobble Frank. Şi-a căpătat porecla datorită grijii sale pentru ceilalţi. Moare, fiind ucis meschin de către un anumit Hopkins; – Hagi Halef Omar, ajutorul de încredere al lui Kara Ben Nemsi, devotat acestuia pînă la moarte; – Sir David Lindsay, un lord din Anglia, suferind de spleen, adică de plictiseală şi nevoia de aventură. Este foarte darnic şi excentric. Old Surehand este temut în America, dar şi în Arabia, datorită armelor sale, la vremea aceea considerate magice, deoarece avea o carabină Henry, care putea trage 25 de gloanţe unul după altul şi o puşcă cu tir lung. Cărţile lui Karl May s-au vîndut foarte bine la vremea sa, dar sînt la fel de populare şi în zilele noastre. Eugen DEDIU-SANDU, clasa a VII-a, Şcoala nr. 5 „Corneliu Popescu“, Bucureşti Să devii prost – iată o idee genială! Un tînăr de 25 de ani, Antoine, se satură de filozofie şi-şi aşterne peste creier giulgiul prostiei. Se pare, însă, că nimic nu este simplu, o concluzie a faptului că lui Antoine nu-i merge „bine-un s“ noul statut în lumea socială. A fi prost nu e, aşadar, o meserie uşoară. Însă unii se nasc dotaţi cu acest talent, cum ar fi fratele mai mare a lui Antoine, care a încercat să devină deştept şi... a murit, tăindu-se cu raportorul de la prea multă geometrie. Ce să-i faci, chiar era prost! Cei doi erau ca albul cu negrul, numai că nimeni nu se mulţumeşte cu ce primeşte şi încearcă altceva. Din fericire, Antoine nu a murit, dar era pe-aproape, încercînd să se spînzure, deoarece aşa scria în propriul „ghid“ de a deveni prost. Personal, textul mi-a trezit amuzamentul. Mi-a plăcut, din carte, enunţul „Cînd eram mic, credeam că sînt cîine“ şi aş fi ales un alt titlu: De ce să nu fiu prost? (cartea se numeşte, de fapt, M-am hotărît să devin prost, de Martin Page, şi a apărut la Editura Humanitas în Colecţia „Cartea de pe noptieră“). Mi-a plăcut Antoine, deoarece era spontan, nu aş schimba nimic dacă aş fi autorul şi aş da cărţii nota 10. Mai departe rămîne să aflaţi voi ce se întîmplă cu bietul Antoine. Citiţi! (deşi lui Antoine nu i-ar plăcea să audă, pentru că Cititul dăunează grav prostiei!). Totuşi... lectură plăcută! Matei NICOLAE, clasa a VII-a, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu“, Bucureşti Povestea unui hobbit A fost odată ca niciodată, pe un tărîm de peste şapte mări şi şapte ţări, un hobbit, Bilbo Baggins. A, nu ştiţi ce este un hobbit? Este o creatură, acum dispărută, care trăia în pace cu tot ce era în jurul său. Hobbiţii erau chiar mai mici decît piticii, dar nu aveau barbă; aveau picioare scurte, puternice, înfăşurate în blană – de aceea nici nu purtau pantofi. Mîinile lor măricele se terminau cu cinci degete foarte îndemînatice şi lungi, care îi ajutau la săpatul vizuinilor călduroase şi confortabile în care îşi petreceau mai tot timpul. Pe scurt, erau un amestec curios între oameni şi pitici. Dar haideţi să revenim la Bilbo. Provenea dintr-o familie foarte paşnică şi temătoare, aşa că a fost foarte surprins cînd, în timp ce-şi servea micul dejun, prietenul său Gandalf şi nu mai puţin de treisprezece pitici intrară în vizuina lui. A fost prea mult pentru el să afle că toţi aceştia îi cereau să li se alăture într-o aventură lungă şi grea, în căutarea Dragonului Smaug care distrusese un oraş vestit al piticilor şi le luase comoara. După certuri, tîrguieli şi promisiuni, Bilbo acceptă să pornească în aventura piticilor. L-au împins motive... omeneşti: banii şi gloria! Bietul hobbit! Nu avea idee prin cîte belele şi grozăvii avea să treacă... El, cumintele şi speriosul Bilbo, va întîlni şi înfrunta troli, orci (creaturi violente, care seamănă puţin cu oamenii), vulturi, lupi vorbitori, elfi şi multe altele. Vă invit şi pe voi în această aventură, în lumea fantastică, spectaculoasă şi plină de umor a lui J.R.R. Tolkien. Tudor RUSAN, clasa a VI-a, Colegiul Naţional „Moise Nicoară“, Arad Cea mai bună carte horror Care este cea mai bună carte horror citită? Hmm... bună întrebare. De multe ori caut cărţi de acest gen, dar rareori găsesc ceva care să-mi fie pe plac. Mult timp am crezut că doar filmele te pot speria, dar Joseph Delaney mi-a schimbat părerea. Cînd am descoperit cărţile din seria Cronicile Wardstone, nu m-am mai putut desprinde de ele. Primele volume au fost mai mult fantasy, cu puţine pasaje horror, dar aventura a fost captivantă, aşa că le-am „devorat“ uşor. Povestea lui Tom şi capacităţile unui băiat de fermier de a învăţa o astfel de meserie, meseria de vraci, au fost lucrurile care mi-au stîrnit admiraţia asupra acestei colecţii, dar prima propoziţie care m-a făcut să scot volumul de pe raft a fost avertismentul de pe copertă: „A nu se citi după miezul nopţii!“. „Nu se poate!“ – mi-am zis. Este o păcăleală. Am căutat mai întîi pe Internet ce semnificaţie are miezul nopţii, iar răspunsul pe care l-am primit a fost unul cu totul neaşteptat. Probabil că în acea zi am găsit mai multe poveşti şi legende de groază care chiar îţi făceau părul măciucă şi te făceau să-ţi clănţăne dinţii în gură. Totuşi, mi-am luat „inima-n dinţi“ şi am citit toate cele trei volume. Poveştile despre Urgie şi vrăjitoarea Meg m-au surprins, dar m-au speriat într-o anumită măsură şi m-au făcut să cred că mai rău de atît nu se poate. Ei bine, după terminarea volumului patru am constatat că se poate. Povestea acestui volum m-a impresionat, dar nu atît de mult pe cît m-a impresionat finalul în care sabatul vrăjitoarelor l-a adus înapoi pe Necurat, iar acesta l-a fugărit pe Tom pînă în camera mamei lui. Acel moment a fost într-adevăr horror şi aş putea garanta că dacă aş fi citit-o la miezul nopţii nu aş fi închis un ochi toată noaptea. Dar dacă credeţi că acel moment a fost cel mai înfricoşător din toată seria, înseamnă cu nu aţi citit Greşeala Vraciului. Romanul acesta este unul horror în toată puterea cuvîntului. Acţiunea acestei cărţi se învîrte în jurul cumplitei fiice a Diavolului, Morwena. Aceasta, cu ajutorul vrăjitoarelor de apă, are misiunea de a-l ucide pe Tom, pe vraci şi pe oricine i-ar sta în cale pentru îngrozitorul său scop: acela de a-l ajuta pe tatăl său să aducă o nouă eră a întunericului. Mărturisesc că după ce am citit descrierea cărţii, mi-a cam pierit cheful de citit. Cu greu, cu mult curaj şi cu picioarele dîrdîind am început primul capitol, iar acţiunea m-a captivat atît de tare, încît am reuşit să trec cu uşurinţă peste elementele mai mult sau mai puţin uşoare de horror, pînă cînd am ajuns la capturarea lui Tom. Acel moment a fost unul cu adevărat înfricoşător. Nu cred că şi-ar dori cineva să-i aibă în faţă pe Necurat şi pe fiica sa cu ochi de sînge. Frica mi-a fost atît de mare, încît am lăsat cartea din mînă şi mi-am zis: „Gata cititorule, acum poţi să te întorci la Albă-ca-Zăpada şi la 101 dalmaţieni. Horror-ul nu-i de tine!“. A doua zi, orgoliul meu nu mi-a dat pace, aşa că am decis să o termin, iar spre surprinderea mea, finalul nu a fost chiar atît de groaznic, ci din contră; chiar încurajator. Fiica Celui-Rău şi vrăjitoarele de apă au fost învinse, iar tatăl acesteia s-a retras spăşit, nereuşind să-l atragă pe Tom de partea sa. Asta dovedeşte că uneori chiar şi imposibilul poate fi făcut, oricît de greu ar părea în unele momente. Deci răspunsul meu la întrebarea: „care e cea mai bună carte horror citită?“ este Greşeala Vraciului. Un sfat: înainte de a vă apuca să citiţi Greşeala Vraciului, asiguraţi-vă că vi-l imaginaţi pe Necurat ca pe un iepuraş. Veţi trece mai uşor peste anumite momente! Bogdan Cătălin MEREUŢĂ, clasa a VII-a, Şcoala nr. 40 „Iulia Hasdeu“, Galaţi Prădarea Marii Piramide Am început să citesc o carte care mi-a plăcut foarte mult, primul volum din colecţia Cele şapte minuni, scrisă de către Katherine Roberts. Autoarea a realizat o explozie de istorie şi legendă, îmbinate cu magia SF, creînd o atmosferă tensionată, care redă foarte bine epoca respectivă. Aceasta este dată de numeroasele arhaisme egiptene cum ar fi: „heka“ (puteri deţinute de unii copii care au o legătură strînsă cu ka-ul lor) sau „ka“ (dublura unei persoane văzută doar de copiii care comunică în mod constant cu ka-ul lor). În carte este povestită viaţa unui băiat pe nume Senu care a trăit în cele două regate, în timpul stăpînului Kefren. Naraţiunea este brodată în jurul blestemului lui Kheops: „Eu Kheops, Stăpînul celor două regate, am făcut acest mormînt într-un loc neîntinat, unde nimeni nu a mai avut mormînt, pentru a proteja bunurile celui care şi-a urmat ka-ul. Oricine îl va pîngări şi va intra în el cu gînduri necurate va fi judecat de Cel Mare“. Senu este un copil care are puteri heka, ceea ce-l face diferit de ceilalţi copii. E vînat de hoţii de morminte, precum şi de cei care vor să-l dea pe Kefren jos de la putere. Pînă la urmă, el este obligat de nişte hoţi care îi răpesc tatăl să participe la jefuirea piramidei. Numai că blestemul lui Kheops îi omoară pe tîlhari, iar pe Senu îl închide în piramidă. În acest mod, Senu descoperă cît de mari sînt în realitate puterile lui, reuşind să treacă prin pereţii grandioasei piramide. Sfîrşitul cărţii este unul fericit: Senu devine ucenicul unui preot sen, iar tatăl lui este salvat din mîinile răpitorilor. Această carte a aprins în mine dorinţa de aventură şi m-a făcut să trăiesc minunatele peripeţii ale lui Senu. Deşi uneori mi-a fost foarte frică pentru viaţa lui Senu, nu m-am putut opri din citit pînă nu am terminat cartea. Vă recomand această carte din toată inima. Ea o să vă poarte pe tărîmuri inimaginabile. Mădălina VÎNĂTORU, clasa a VI-a, Şcoala nr. 150 „Sf. Elefterie“, Bucureşti Despre băiatul care a îmblînzit vîntul Cartea Băiatul care a îmblînzit vîntul este una dintre cărţile mele preferate şi este scrisă de autoarea P.R. Morrison. În această carte este vorba despre un băiat pe nume Archie Stringweed care trăia într-un sat de pescari, în Scoţia. Cînd s-a apropiat de vîrsta de 10 ani, au început să i se întîmple tot felul de lucruri ciudate. Deşi părinţii lui încercau să-i ascundă adevărul, Archie a reuşit încet-încet să afle ce se petrece: cu secole în urmă, un ghicitor aruncase un blestem asupra familiei sale, pe atunci un neam de viţă nobilă. Toţi întîii născuţi aveau să crească temîndu-se de lume, începînd de la a zecea lor aniversare. Pe măsură ce generaţiile aveau să ducă mai departe blestemul, numele familiei lor urma să-şi piardă faima. Pentru a duce o viaţă normală, Archie trebuia să dezlege blestemul. El a trecut prin multe greutăţi, deşi putea foarte uşor să renunţe, pentru că vîntul nu era un inamic uşor de învins şi îşi aduna dintr-odată toate forţele, pentru a-l descuraja. Însă Archie a continuat datorită iubirii pentru tatăl şi bunicul lui şi pentru ca familia lui să aibă din nou faimă. Pînă la urmă, cu multe sacrificii, el a reuşit să „îmblînzească vîntul“, dîndu-le tatălui şi bunicului încrederea şi curajul pe care le pierduseră. Mie mi-a plăcut foarte mult această carte şi, mai mult, mi-a plăcut ce anume a inspirat-o pe autoare să creeze această poveste uimitoare: faptul că scriitoarea a copilărit într-un loc unde peisajul marin şi vînturile care băteau din larg îi dădeau un sentiment aparte. Atunci ea s-a decis să descrie acest minunat tablou al naturii şi, după părerea mea, a reuşit să ne facă să-l vedem, prin cuvinte, cu ajutorul imaginaţiei şi pe baza detaliilor pe care ni le oferă. Dragă cititorule, te invit să citeşti şi tu această carte. N-o să-ţi pară rău! Sînt sigură că îţi va plăcea cel puţin la fel de mult cum mi-a plăcut şi mie. Raluca MACOVEI, clasa a VI-a, Şcoala nr. 150 „Sf. Elefterie“, Bucureşti

Mai multe