Cartea cu coperta roșie
Mă săturasem de oraşul meu, era foarte plictisitor, oamenii nu erau veseli şi nici păsările nu mai cîntau. Nu puteam să mai rămîn acolo, aşa că m-am hotărît să plec într-un univers paralel… dar cum?
Am fost la bibliotecă să aflu cum pot să părăsesc universul nostru, pentru a găsi unul mai bun şi mai vesel. Am stat la bibliotecă ore întregi şi n-am aflat nimic, dar tocmai cînd îmi pierdusem speranţa, am văzut pe un raft foarte înalt o carte cu copertă roşie, groasă, care părea să aibă o sută de ani. Am împrumutat-o şi am plecat acasă. Pe la ora 1 noaptea mi-am amintit de cartea cu coperta roşie şi am deschis-o. M‑am uitat prin ea şi, cînd am ajuns la pagina 27, am fost absorbită de un portal. În acel tunel către o altă lume am văzut un băieţel care m-a rugat să vin cu el ca să văd locuri noi. Am acceptat şi am plecat împreună cu băieţelul să văd primul oraş din cealaltă dimensiune.
Era o dimineaţă frumoasă de vară în oraşul Twilitown. Păsărelele cîntau, oamenii veseli fluierau în drumul lor spre serviciu, iar copiii se jucau veseli în parcuri. Twilitown era un oraş aflat în mijlocul Continentului Lovailo, în ţara Asiandar. Am văzut ce făceau oamenii şi am dormit acolo. Dimineaţa cînd m-am trezit era la fel ca în ziua precedentă: oamenii nu făceau nimic nou. Am deschis cartea cu coperta roşie şi m-a trimis în alt oraş. Am ajuns într-un oraş liniştit. La început credeam că nu văd bine, dar mi-am dat seama că oraşul era Alb-Negru. Oamenii erau supăraţi, copiii plîngeau, iar cînd am întrebat un localnic de ce erau oamenii aşa de supăraţi, mi-a răspuns că în apropiere trăieşte un monstru care se hrăneşte cu tristeţe şi că le‑a luat toate culorile ca să-i facă trişti, apoi va pleca, cînd lor nu le va mai rămîne nimic.
Am devenit foarte nervoasă: un monstru nu putea să se hrănească pur şi simplu cu sentimentele oamenilor şi apoi să plece, iar bieţilor oameni să nu le mai rămînă nimic! Aşa că m-am dus împreună cu băieţelul pe care îl întîlnisem în portal şi, cînd am ajuns în peştera monstrului, am văzut un balaur cu zece capete care scuipa flăcări pe nări. M-am speriat puţin, dar m-am gîndit la bieţii locuitori ai oraşului Alb-Negru şi am început să rîd foarte tare. Aflasem între timp că monstrul nu suportă rîsetele oamenilor. Acum nu ştia cum să-şi acopere urechile şi încet-încet îşi pierdea cîte un cap. În scurt timp, mulţi locuitori mi s-au alăturat. Toţi rîdeam în cor, iar balaurul n-a mai rezistat şi a explodat. Locuitorii erau mai veseli, dar din păcate nu au putut să-şi recupereze culorile.
Nu prea vroiam să trăiesc într-un oraş Alb-Negru, aşa că am deschis cartea cu copertă roşie şi am plecat spre alt oraş. Am ajuns într-un oraş perfect: locuitorii erau veseli, făceau alte lucruri în fiecare zi, era aşa curat că puteai să mănînci de pe jos, acolo nu se întîmpla nimic rău. După mai multe zile însă, îmi era dor de casa mea din Bucureşti, îmi era dor de colegii de şcoală, de parcurile cu pomi înfloriţi, îmi era dor de realitate.
Am deschis cartea şi am plecat acasă. M-am trezit dimineaţa în camera mea, cartea cu copertă roşie lipsea, fusese doar un vis!? M-am dus la bibliotecă să întreb dacă există acea carte. Bibliotecara a spus că nu ştie despre ce vorbesc. M-am dus să mă uit pe rafturi şi am văzut cartea. Am vrut s-o deschid, dar dacă nu mai puteam ieşi din ea, de data asta? M‑am gîndit: oraşul meu, chiar dacă nu este foarte îngrijit, e perfect pentru mine.
Ana-Miruna MIHAI, clasa a V-a, Liceul „Waldorf“, Bucureşti