Atenţie la monstrul de sub pat!

Mai ţineţi minte măcar vreun joc din tinereţea-ntîi? Hai, toţi aveam grijă să nu călcăm pe crăpături cînd venea vorba de străzi pavate cu pătrăţele, iar dacă se întîmpla să călcăm, aia era! Acum începeţi să vă mai amintiţi? Nu? Păi, atunci să vă mai scriu aici de alte lucruri des întîlnite. În autobuz, pe stradă, în vizită şi mai ales la mare, regula era să nu îmi prindă nimeni privirea! Ştiam eu cum trebuie să întorc capul, simţeam cînd are de gînd orice om să se uite în direcţia mea, iar în momentul următor nimeni nici măcar nu ştia că mă uitasem în direcţia lui. Mai tîrziu, am constatat că e mult mai uşor să-mi folosesc doar ochii. Dar nu era atît de palpitant, aşa că am continuat să-mi folosesc şi capul! Cine a mai avut obiceiuri de călătorie cu maşina? Jocul meu preferat era „Pretty Eyes“, care n-avea nici o legătură cu ochii tăi sau ai mei. Eu stăteam întinsă pe bancheta din spate şi mă uitam să văd ce maşini veneau înspre noi, iar în funcţie de forma farurilor, erau orci sau elfi. Eu eram elf, desigur! Daciile berline, cu farurile lor mari şi sincere, erau de partea mea. Renault Clio-urile, de asemenea, parcă-mi zîmbeau. Nu mă pricep la maşini şi nici atunci nu mă pricepeam, dar pot să spun că Mercedes-urile aveau farurile în jos, iar mie mi-era groază de ele. Ele erau cele mai rele, împreună cu ditamai camioanele. Nu numai eu îmi mai amintesc toate acestea, colegii mei ţin minte multe şi pun pariu că măcar la sfîrşitul articolului o să vă minunaţi de cîte făceaţi în copilărie şi voi! Betty, fosta mea colegă de bancă din clasa a II-a, avea mania de a sări în fiecare baltă din drumul ei de la grădiniţă spre casă. Şi mai făcea ceva foarte amuzant pe cînd mai avea părul lung: în timp ce învăţa, îşi făcea codiţe împletite de plictiseală, că, na, cui îi place să înveţe singur acasă? A, şi asta îmi aduce aminte de o altă regulă pe care o aveam cînd stăteam acasă! Trebuia să merg pe vîrfuri, nu ca să evit s-o trezesc pe sor’ mea sau ca să nu mă audă părinţii, ci, pur şi simplu, de voie. Iar dacă îmi pierdeam echilibrul o secundă şi puneam călcîiul jos, mai trebuia să merg pe vîrfuri încă o oră. Nu numai românii au obiceiuri copilăreşti. Mi-am rugat un prieten, doctor serios de tot, din America, să-mi scrie şi el despre obsesiile lui din copilărie. Şi Patrick a fost aşa de amuzat de idee, încît uite ce chestii mişto mi-a trimis! „Niciodată, dar absolut niciodată nu îmi lăsam mîinile sau picioarele să-mi atîrne peste marginea patului! Mi-era o groază nebună de monstrul de sub pat, care avea să mă tragă în adîncuri.“ Iar Patrick nici măcar nu prinsese episodul acela cu The Boogie Man din The Powerpuff Girls de pe Cartoon Network. Acum 40 de ani nu existau decît Loony Tunes. „După care, peste o vreme, mi-am dat seama că monstrul din dulap era acolo să mă apere de cel de sub pat, aşa că totul a mers de la sine!“ „Toată lumea îşi tundea gazonul în linii drepte, aşa că eu îl tundeam pe al nostru în cercuri perfecte.“ „Îmi mîncam mai întîi legumele, iar carnea o lăsam la urmă, pentru a o savura pe ea şi numai pe ea!“ Asta îmi aminteşte de unul dintre primele mele obiceiuri. Cînd mama cumpăra bomboane, eu furam cîte 2-3 şi le ascundeam într-un sertar al mamei, în care nu umbla nimeni niciodată. În fiecare zi luam cîte o muşcătură minuuuusculă. Sigur, n-a mai ţinut cînd i-am spus surorii mele unde îmi ţineam proviziile. „Dacă deschideam uşa cu mîna stîngă, tot cu stînga trebuia s-o închid. Aceeaşi regulă i se aplica şi mîinii drepte!“ Nu cumva făceaţi şi voi aşa? „Întotdeauna am crezut că profii trăiesc la şcoală.“ Şi eu, şi eu! „Nu puteam lăsa telefonul să sune mai mult de trei ori. Trebuia să răspund înainte să sune a patra oară.“ Cred că pot încheia zburdalnică precum fac întotdeauna, nu numai pentru că sînt sigură că mi-am făcut datoria, dar şi pentru că încalc limita de cuvin-...