Ziua offline

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 62, iulie 2011)

Că ne bazăm pe o tehnologie aşa fragilă şi incontrolabilă ca Internetul (din marea familie a tehnologiilor electronice) e un lucru cunoscut. În lipsa unui terminal conectat, ne putem simţi mintea înjumătăţită sau excluşi, în afara lumii etc. Poate semăna cu o stare de febră, în anumite cazuri. Şi atunci îţi îndrepţi privirea spre rafturile unde stau cărţile bine delimitate una de alta (prin copertele lor care te anunţă clar unde începe şi unde se sfîrşeşte aventura), aliniate, calme, poate puţin prăfuite. Dar, mai ales, singurele accesibile atunci cînd fluxul fluid al informaţiei nu te mai vrea. De altfel, circula o expresie – oamenii singuri, excluşi sau rupţi de lumea socială, „se refugiază în cărţi“. Cînd lectura socială nu te mai preocupă sau te dezgustă, rămîne cea individuală, solitară, închisă doar în mintea celui care citeşte. World wide web-ul e o practică de lectură socială chiar dacă stăm singuri în faţa terminalelor, uneori ne credem anonimi, invizibili, însă parcurgem şi ne pierdem într-un flux colectiv. Care are reguli clare şi cere o abilitate de înţelegere a codurilor socio-culturale din fiecare regiune unde te duce fluxul. Nu poţi fi pe Facebook aşa cum eşti în Wikipedia. Şi ceilalţi văd de fiecare dată cînd ai încălcat codul. Iar acest cod se sprijină întotdeauna pe un cod tehnologic, obscur majorităţii, greu de înţeles în lipsa unui interpret – în cazul de faţă nagivatorul web.

De foarte multe ori, web-ul a fost comparat cu o bibliotecă infinită, ceva între visul lui Borges şi Biblioteca din Alexandria. Comparaţia, la o privire mai atentă, este parţial funcţională. În orice bibliotecă bine întreţinută există o legătură între suprafaţa căutării informaţiei – adică, indexul, catalogul, fişetul etc. – şi adîncimea conţinutului – rafturile de cărţi. Web-ul nu poate fi bine întreţinut – nu există o autoritate centrală, cineva care să stabilească cum să accesăm şi să generăm conţinutul. De aceea, ce găsim la suprafaţa sa (cu ajutorul motoarelor de căutare) nu seamănă cu ce se află în adîncurile sale, adică toate bazele de date imense, de articole sau obiecte digitalizate, adevăratele biblioteci digitale. Google nu găseşte imagini pe Europeana, de exemplu. Pentru a fi un bun căutător, trebuie să nu urmezi cărările bătute de alţii (în speţă algoritmul PageRank de la Google), e nevoie de acţiuni solitare şi, ar spune unii, anti-sociale. Pentru că uneori conţinutul de care ai nevoie este ascuns şi controlat în spatele unor ziduri digitale, pe platforme închise marelui public. Cîtă vreme orice om într-o bibliotecă poate găsi orice carte prezentă, pe web situaţia e mult mai exclusivistă.

O altă diferenţă vine şi din relaţia original / origine – copie sau original – derivat. Într-o bibliotecă putem urmări, de exemplu, fiecare ediţie a unei publicaţii, legătura dintre variante fiind explicită cînd le consultăm în paralel. Bibliotecile sînt spaţiu în timp. Web-ul e mai degrabă atemporal, iar transformarea unui conţinut sau copierea lui poate duce la pierderea definitivă a sursei originale. Nu prea poţi stabili originea unui text pe o scară cronologică. Nu poţi afla unde îşi are originea o idee şi cum a evoluat ea în timp. Desigur, există şi module precum wiki care permit cronologia, dar în general funcţia-timp se estompează.

Cu toate acestea, zilele offline sînt mai triste decît zilele online.