Victor Hugo, omul apocaliptic
(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 71, aprilie 2012)
Cu exact 150 de ani în urmă, în ziua de 3 aprilie 1862, apăreau primele două tomuri din romanul Mizerabilii, conform unui plan de marketing, cum am spune astăzi, perfect pus la punct: extrase din roman publicate în presă, însoţite de cronici şi articole elogioase. În mod aproape simultan, monumentala frescă romanescă apărea în portugheză, italiană şi greacă. Opera lui Victor Hugo a cunoscut nenumărate reeditări, a inspirat peste o sută de adaptări cinematografice şi tot atîtea opere, filme de animaţie, spectacole de teatru şi comedii muzicale.
Mizeria ca revers al societăţii
Început în 1845, într-o Franţă care n-a ieşit complet de sub vechiul regim, întrerupt în 1848 "din motive de revoluţie" şi terminat în exil (1862), în plină revoluţie industrială, romanul Mizerabilii beneficiază de perspectiva largă oferită de lunga lui gestaţie (aproape două decenii) şi îşi asumă în întregime secolul al XIX-lea. "Acest secol este chemat la bară şi eu înţeleg să depun în calitate de martor", afirma Victor Hugo. Secolul al XIX-lea este văzut ca un posibil punct de plecare către o nouă vîrstă a umanităţii, aceea a democraţiei, a unei umanităţi devenite conştientă, stăpînă şi responsabilă de propria istorie. Este, în orice caz, tabloul societăţii întrezărite în discursul personajului Enjolras, sau, cum scrie Hugo, "orizontul văzut de la înălţimea unei baricade". Mizeria secolului văzută de Hugo, dispărută între timp şi reapărută recent, era - şi, în mod paradoxal, este şi astăzi - tratată cu un instrument cu două tăişuri: asistenţă asortată cu represiune. Compasiune, milă, pe de o parte; pedeapsă, pe de alta. Mizeria este reversul societăţii, abisul de dincolo care lasă la vedere adevărul umanităţii în lumina bolnavă a negării lui. Mizerabilii sînt "creaturi triste, fără nume, fără vîrstă, fără sex, pentru care nici binele, nici răul nu mai sînt posibile şi care nu mai au nimic în această lume, nici libertate, nici virtute, nici responsabilitate."
Victor Hugo nu concepe să scrie doar pentru unii, încă şi mai puţin să vorbească în aer, cu alte cuvinte să se adreseze viitorului, cum făcea Stendhal, ci fiecăruia în parte şi tuturor, adică să se adreseze acelei utopii numite umanitate. Şi, pentru asta, genul cel mai potrivit e romanul. Succesul lui Balzac, dar şi al lui Eugene Sue, îi inspiră lui Hugo speranţa că romanul ar putea constitui acel obiect literar accesibil în acelaşi timp şi poporului, şi erudiţilor. Oricît de redevabil romantismului, a cărui victorie în Franţa i se datorează lui Hugo, romanul Mizerabilii e mai aproape de epopee, iar viziunea autorului asupra destinului implacabil coboară în linie dreaptă din tragediile greceşti. Hugo introduce ca personaj central omul just persecutat, binefăcătorul pedepsit de o instanţă atotputernică injustă. Model conjugat cu un altul: omul marginalizat, îndepărtat dintre ai săi şi obligat la o permanentă rătăcire din cauza propriei violenţe. Jean Valjean este în egală măsură un om de temut şi de compătimit. Doar iubirea unei tinere pure îl readuce în sînul umanităţii. Un roman dostoievskian ca nucleu se dezvoltă şi se transformă în frescă socială, prin continua extindere şi adiţionare de naraţiuni, planuri, personaje. Aproape o mie de personaje intră progresiv în trama narativă, o amploare neegalată nici chiar de Tolstoi. Toate tipurile de personaje, toate vîrstele, de la extrema bătrîneţe la copilărie, intră în roman. El deschide şi îşi adjudecă tot spaţiul social - oraşul, dar şi cartierele sărace, les banlieues, care-şi fac intrarea în literatură, Parisul, dar şi catacombele sale, les égouts, arterele invizibile, secrete, prin care circulă subversiunea. Toate categoriile sociale sînt reprezentate: căruţaşi şi birjari, suverani, feţe bisericeşti şi hoţi, asasini, puşcăriaşi, soldaţi şi călugăriţe, preadolescenţi delincvenţi.
Victor Hugo este omul şi scriitorul contradicţiilor asumate. Un raport subtil poate fi detectat, din această perspectivă, între personajele Myriel şi Javert, fiecare reprezentînd o manieră diferită de a urmări şi de a face binele. Primul, episcopul de Digne, numit de enoriaşi Monseigneur Bienvenu (Monseniorul Bunvenit), incarnează compasiunea creştină, este binefăcător din convingere. Javert este inspectorul de poliţie animat de un fanatism al datoriei, valorile sale absolute sînt legea şi ordinea. Oricum, nici una din ipostaze nu atinge completitudinea şi nu este suficientă pe planul realităţii sociale. Pentru Victor Hugo, sfinţenia omului lui Dumnezeu are nevoie de clarificările Revoluţiei pentru ca mila creştină să devină operă socială. Cît despre omul legii, chiar dacă gestul sinuciderii - cînd înţelege că puşcăriaşul Jean Valjean are un suflet bun - echivalează cu o formă de redempţiune, el ilustrează una din temele centrale ale cărţii, ceea ce Hugo numeşte "crimele justiţiei". Conştiinţa, pare a spune Hugo, cu referire la personajul Jean Valjean, nu se naşte din exemplul binelui, ci din experienţa crimei: "il faut passer par les abîmes", scrie Hugo cu dostoievskiană fervoare. El transgresează romantismul şi morala secolului său, deschizînd (împreună cu alţii) complexitatea timpurilor moderne şi a modernismului tardiv, cînd susţine că regresiunea generează progres, poezia se naşte din argou, binele din rău. Cu fericita expresie a unui exeget hugolian, "această carte luminoasă e plină de tenebre".
Geniul polimorf. Vizionarul Europei unite
Poet, romancier, dramaturg, gînditor politic, reformator social, vizionar al Statelor Unite ale Europei, apărător al păcii, al libertăţii, al republicii, al drepturilor omului (în special ale femeii şi copilului), Hugo s-a implicat în toate luptele şi în toate cauzele secolului său - literare, filozofice, politice, religioase, internaţionale. A combătut pedeapsa cu moartea (Ultima zi a unui condamnat), s-a pronunţat împotriva loviturii de stat a lui Napoleon III (gest care l-a costat două decenii de exil), împotriva distrugerii Palatului de vară de la Pekin, împotriva pogromului antisemit din Rusia ţaristă, împotriva tratatului de pace din 1871, a susţinut independenţa Greciei şi, în general, mişcările de emancipare a popoarelor din America de Sud pînă în Asia.
În 1842, primit în Academia franceză, Victor Hugo ţine un discurs de recepţie cu un conţinut preponderent politic. Un an mai tîrziu, el publică Rinul, o carte-fluviu în care sînt schiţate liniile de forţă după care ar trebui să se organizeze continentul european.
* * *
Despre uniunea dintre Franţa şi Germania:
"Ce rămîne aşadar din vechea lume? Ce mai stă astăzi în picioare în Europa? Două naţiuni doar: Franţa şi Germania. Ei bine, asta ar putea să fie de-ajuns. Franţa şi Germania concentrează în mod esenţial Europa. Germania este inima; Franţa este capul. Germania şi Franţa reprezintă în mod esenţial civilizaţia. Germania simte; Franţa gîndeşte. Sentimentul şi gîndirea, iată atributele omului civilizat."
"Cînd Europa Centrală se va constitui, şi asta se va face într-o zi, interesul tuturor va fi evident; Franţa, sprijinită pe Germania, va face zid contra Angliei, care încarnează spiritul comerţului, şi o va împinge în Ocean; Germania, sprijinită pe Franţa, va face zid contra Rusiei, care încarnează spiritul de cucerire, şi o va împinge în Asia."
Viziunea poetului despre viitoarea Europă evoluează. Aflat în exil la Jersey, la 24 februarie 1855, a şaptea aniversare a Revoluţiei din 1848, Hugo descrie ceea ce ar fi putut fi Europa "dacă reacţiunea şi Louis Bonaparte n-ar fi distrus Republica, într-un cuvînt, dacă Europa popoarelor ar fi succedat în 1848 Europei regilor." O Europă a popoarelor rămîne în continuare un deziderat. Cu atît mai mult, un secol şi jumătate mai tîrziu, discursul poetului vizionar rămîne de o acută actualitate.
* * *
Despre integrarea europeană:
"Continentul ar fi un singur popor; naţiunile şi-ar trăi propria viaţă în viaţa comună; Italia ar aparţine Italiei, Polonia ar aparţine Poloniei, Ungaria ar aparţine Ungariei, Franţa ar aparţine Europei, Europa ar aparţine Umanităţii. Rinul n-ar mai fi fluviu german; nici Baltica şi nici Marea Neagră, lacuri ruseşti; nici Mediterana, lac francez; nici Atlanticul, mare engleză; nici tunuri la Sund (strîmtoare ce desparte Danemarca de Suedia - n.m., P.R.) şi la Gibraltar, nici nave militare la Dardanele. Fluvii libere, strîmtori libere, oceane libere.
Grupul european nemaifiind decît o singură naţiune, Germania va fi faţă de Franţa, Franţa faţă de Italia, ceea ce e astăzi Normandia faţă de Picardia, şi Picardia faţă de Lorena; aşa stînd lucrurile, nu vor mai fi războaie şi, în consecinţă, nu va mai fi nevoie nici de armată... Nu vor mai fi frontiere, nici vămi, nici taxe vamale; liberul-schimb; flux şi reflux gigantice de numerar şi produse, industrie şi comerţ înzecite, creştere anuală a bogăţiei continentului... Calculaţi această enormă producţie de bunăstare. Eu nu mai dezvolt."
Parisul, devenit un "vulcan de lumină", ar urma să găzduiască sediul colosalei adunări a Statelor Unite ale Europei.
* * *
Despre moneda unică europeană:
"O monedă continentală, cu o bază dublă, metalică şi fiduciară, avînd drept bază capitalul Europei în întregime, iar ca motor, activitatea liberă a celor două sute de milioane de locuitori, această monedă, unică, ar înlocui şi ar resorbi toate absurdele varietăţi monetare de azi, efigii de prinţi, figuri ale mizeriei; varietăţi care sînt tot atîtea cauze ale sărăcirii; căci, în actualul du-te-vino monetar, a multiplica varietatea înseamnă a multiplica frecarea; a multiplica frecarea înseamnă a diminua circulaţia. În materie monetară, ca în orice domeniu, circulaţia înseamnă unitate.
Fraternitatea ar genera solidaritate; creditul tuturor ar fi proprietatea fiecăruia, munca fiecăruia, garanţia tuturor."
* * *
Despre un fel de Internet:
În romanul Notre-Dame de Paris, 1482 (titlul complet), există un capitol consacrat schimbării de paradigmă produse în cultură odată cu inventarea tiparului. Pînă în secolul al XV-lea, arhitectura a constituit "registrul principal al umanităţii". Fiecare edificiu construit, cumulînd contribuţia mai multor "arte" şi încorporînd gîndire filozofică sau religioasă, constituia o carte solidă, durabilă, rezistentă. "Pentru a demola cuvîntul construit e nevoie de o revoluţie socială sau terestră. Barbarii au trecut peste Colosseum, potopul, poate, peste Piramide." Odată cu apariţia tiparului şi dematerializarea cărţii, devenită "volatilă, insesizabilă, indestructibilă", totul se schimbă. Rîndurile care urmează sînt, pentru cititorul de azi, o descriere a hipertextului imaterial şi ubicuu realizat de Internet:
"Sub forma imprimată, gîndirea e mai nepieritoare ca niciodată; este volatilă, insesizabilă, indestructibilă. Ea se face una cu aerul. În epoca arhitecturii, gîndirea se instala cu putere într-un secol sau într-un loc. Acum, se face stol de păsări, se răspîndeşte în patru vînturi şi ocupă simultan toate punctele din aer şi din spaţiu... Din solidă cum era, ea devine vie. Trece de la durată la imortalitate. O masă poate fi demolată, dar cum ar putea fi extirpată ubicuitatea? Şi dacă vine un potop, cînd muntele va fi dispărut de mult sub ape, păsările vor continua să zboare; şi dacă doar o arcă va continua să plutească pe ape, ele vor pluti cu ea şi vor asista împreună cu ea la retragerea apelor, şi noua lume care va ieşi din acest haos va vedea plutind deasupra ei, înaripată şi vie, gîndirea lumii scufundate."
* * *
"Bête comme l'Himalaya" ("stupid ca Himalaia"), formula lansată de unul din contemporanii săi, Leconte de Lisle, instaurează un pattern al dualităţii în receptarea lui Victor Hugo: recunoaşterea grandorii, dar exasperarea în faţa exceselor şi a caracterului inegal al imensei sale opere. "Victor Hugo, hélas!", răspunde André Gide, întrebat cine reprezintă pentru el Poetul total, cu majusculă. Ionesco, autorul pamfletului Hugoliade, reproşează poetului elocvenţa care maschează poezia, şi megalomania. Grandoarea face parte din formula acestei personalităţi hors normes, excesele, imperfecţiunile, varietatea genurilor şi a domeniilor abordate sînt manifestările simptomatice ale geniului polimorf.