Vă tentează să (mai) scrieţi cărţi pentru copii?

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 68, ianuarie 2012)



"An tan te
dize mane pe
dize mane compane
An tan te!"
(Numărătoare, folclor urban)

 

Radu Pavel GHEO Aş scrie oricînd cărţi pentru copii, dar asta e o întreprindere literară mai grea decît orice am făcut pînă acum (mă rog, eu aşa zic întotdeauna cînd e să mă apuc de ceva nou, fie că e vorba de eseu, povestire, roman sau traducere). Să scrii pentru copii - şi s-o faci bine - nu mi se pare chiar la îndemîna oricui. Numeri pe degetele de la mîini (hai, şi de la picioare!) cărţile pentru copii de la noi care chiar le plac copiilor. Pentru un scriitor e mai uşor să scrie cărţi pentru copii despre care alţi scriitori să spună că sînt nişte cărţi excelente pentru copii, fiindcă ăştia mici nu au prea mulţi critici literari care să îi apere, şi nici reviste în care să-şi promoveze gusturile. Lor, pur şi simplu, le place sau nu le place ceva şi nu stau să analizeze de ce nu le place sau de ce ar trebui să le placă. Deocamdată unica mea experienţă cu cărţile pentru un public mai tînăr e romanul Fairia - o lume îndepărtată, care cred că s-ar potrivi în primul rînd unui cititor adolescent şi despre care pot spune cu certitudine că unora le-a plăcut mult. Numai că nu ştiu dacă cei cărora le-a plăcut sînt într-adevăr adolescenţi (opiniile de pe Internet nu au vîrstă) şi nici dacă cei care sînt adolescenţi l-au citit şi le-a plăcut. Reţin însă întrebarea asta şi o să meditez la ea, fiindcă, da, mi-ar plăcea să scriu cărţi pentru copii care să placă exact copiilor. E o provocare serioasă: e mult mai greu decît să scrii cărţi pentru adulţi. Un critic literar cu pretenţii nu ar lua în serios opera lui J.K. Rowling sau (cu atît mai puţin) a lui Stephenie Meyer, şi totuşi nu cred să existe mulţi puşti care să nu ştie cine sînt sau ce scriu. Adolescenţii şi preadolescenţii aceştia contemporani, care, vai, nu mai citesc, pe ele le citesc! Există în scrisul pentru copii ceva dincolo de valoarea literară - poate ceva ce îţi rămîne din copilărie şi te face să-i cucereşti. Poate o anumită naivitate a scrisului... nu ştiu, dar ştiu sigur că aici nu poţi să te prefaci. Oricît te-ai copilări în scris, ei te simt dacă nu eşti de-al lor.

Călin-Andrei MIHĂILESCU Copilului care am fost i-am scris odată, nu de post. Mi-a rînjit în visul următor; spunea gîjîit că umblă desculţ prin rîul timpului, că n-are acoperiş; că o să se arunce cu capul înainte spre viitor pînă mă nimereşte. "Stai, copile, ce'ş crud!? Nu am loc de tine de griji." Dar lui, ce să-i pese? Ba a mai şi mormăit că ştie că nu-l merit; că mi-e orfan; că nu o să vină singur, că-mi ia toate avatarele să dea năvală în mine; ori să treacă dincolo. Nu-l las să mă inventeze; niciodată; e prea serios în joc şi-n plîns. Nici să-l îndulcesc ca pe un animal de casă nu vreau, în iconodul colorînd fălos cartea copilăriei. Swift propunea, modest, ca toţi copiii să fie fierţi; doar creştem trăgînd uşa după noi. Analogiile, oglinzile, de pildă, îmi par prea infantile pentru a reflecta cruzimea copilăriei; doar a ruinurilor ei. Sînt biocentric; nu sînt gata să fiu făcut praf melancolic. Nu pot să nu scriu cărţi pentru copilul care am fost, ca să nu crească. Fiecare bătaie de tobă-i aşa.

Ioana NICOLAIE Sînt o norocoasă! Da, chiar aşa, nu exagerez! Am scris o carte pentru copii din care s-au vîndut cîteva mii de exemplare. E drept că a fost ilustrată de un artist, Mihail Marian, care a făcut pe vremuri inclusiv desene animate. Coperta e cartonată şi, în interior, am ataşat şi un puzzle. Deşi mai publicasem cîteva cărţi înainte, tocmai asta, neînsemnata, Aventurile lui Arik, a ajuns să mă facă scriitoare. Pentru asta am primit e-mail-uri, m-am întîlnit cu copiii în şcoli, am fost oprită pe stradă. "Vă mulţumesc că l-aţi inventat pe Arik!", mi-a spus, cînd mă aşteptam mai puţin, o distinsă doamnă. Şi, ca să fiu invidiată, da, am primit un CD cu un film în care un copil de patru ani spune pe de rost zeci de pagini din carte. Ce să-ţi doreşti mai mult?! Cum mi se urîse de-atîta bine, m-am apucat - previzibil! - să mai scriu o carte. O să fie hazoasă - mi-am zis -, o să aibă ghicitori, tot felul de personaje, o să-i adăugăm un joc, sau un poster, sau cine ştie ce altă trăsnaie. Am lucrat un an, poate un an şi jumătate, nu mai ţin minte exact, şi, cînd a fost gata, am dat fuga la editor. Era gro-za-vă! Dar să mai aştept puţin, că dăduse buzna criza, că în cîteva luni, sau mai bine la anul, că o să mă sune la un moment dat... Cum mă grăbeam, fiindcă băieţelul meu, Gabriel, creştea - am uitat să spun că plănuiam să-i fac cartea cadou cînd va împlini şapte ani -, am aruncat o vorbă la alt editor. Dar ăsta, deşi imbatabil pe piaţă, nu publicase niciodată ceva românesc. M-am dus la altul, mai mic, şi de-aceea sub veşnică ameninţare. Al patrulea, în sfîrşit, a fost încîntat, da, cum să nu, aduceţi-mi proba de ilustraţie. L-am sunat pe Walter Riess, artistul cu care vorbisem pentru partea vizuală şi, bucuroşi, ne-am pus pe treabă. Eram fericită, îmi vedeam, iată, în sfîrşit, personajele. Două luni, toate au mers ca pe roate... Şi poate-ar mai fi mers, dacă n-ar fi venit vorba de semnarea contractelor. Sînt norocoasă, desigur, cum aş fi putut ajunge altfel scriitor de sertar? M-am liniştit, nu mai aştept publicarea, nu mai visez cai verzi pe pereţi. Într-o seară, l-am luat pe Gabriel - care va face nouă ani în curînd - şi i-am citit întreaga carte. Nu mă-ndoiesc că şi-a făcut singur, în cap, cea mai minunată ilustraţie.

Veronica D. NICULESCU Da. Pentru copil. Mereu la singular. Basmul Prinţesei Repede-Repede este pentru copil. Iar ultimele povestiri scrise sînt, marea majoritate, cu copii. Nu ştiu dacă şi pentru. Cert e că m-am tot plimbat prin zona asta. Nu m-a mai interesat, de o vreme, decît felul tragic al copiilor de-a fi fericiţi. Cînd ies pe bulevard îi văd şi-i aud peste tot, strigînd din afară ca dinăuntrul meu; din coşul pieptului, ca să nu existe confuzii. În fiecare dintre ei sînt copiii lui Cehov, copii jucînd loto şi numărînd copeicile pe masă, adormind claie peste grămadă, copii plimbîndu-se pentru prima oară în viaţă pe un bulevard, copii traversînd stepa, traversînd furtuna, înspăimîntaţi de fulgerele vii, copii cu turtă dulce în buzunar, copii privind cum alţi copii îşi iţesc de sub pături căpşoarele ciufulite, copii cu bubă la cot, mîncînd, aşteptînd, scîncind după mama, fugind prin cimitirul din spatele spitalului, adormind pe trepte luminate de lună, copii scriind acasă, implorîndu-l pe bunelu' să îi ia de aici, copii, copii, eu. Felul tragic al copiilor de-a fi fericiţi. Timpul. Totul depinde de ce fel de copii am fost noi înşine. N-am vrut niciodată să cresc. Mi s-a întîmplat nenorocirea. Îmi scriu mie şi-i scriu lui Grişa. Ce înseamnă carte pentru copii? Luăm Momo, Ende, probă capitală în procesul Basmului (meu). Ne deconspirăm: "Sînteţi agentul BLW/553/c?" "Da." "De cînd lucraţi pentru Casa de Economii a Timpului?" "De cînd am luat fiinţă." Deschid la întîmplare, întîmplarea ştie unde să mă ducă: "Maestrul (Ora) se aplecă înspre ea, o ridică şi ţinu strîns în braţe. Dintr-odată fetei i se păru foarte înalt şi nespus de vîrstnic, dar nu ca un moşneag, ci ca un pom sau un munte de piatră străvechi. Pe urmă, el îi acoperi ochii cu mîna..." Şi apoi zice Momo: "Mie nu mi-e greu să aştept." "Să aştepţi, fetiţo, ca o sămînţă care doarme în pămînt... Atîta va dura pînă ce cuvintele vor fi crescut în tine. Vrei?" "Da, şopti Momo." "Atunci dormi, spuse maestrul trecîndu-i mîna peste ochi, adormi!" Carte pentru copii, citită la 30 de ani. Cum să nu vrei să scrii pentru copii, tu, care încă stai cuibărit pe întuneric, fetus cu genunchii în braţe, cu ochii închişi, cu spaima în sîn, încercînd să încălzeşti timpul?

Cosmin PERŢA Tentaţia există de cîţiva ani. Romanul Întîmplări la marginea lumii şi poemul Bătrînul, o divină comedie au fost iniţial, în intenţie, proiectate a fi cărţi pentru copii. Din păcate, mereu am cedat jocului literar şi am dus povestea în alte zone decît cele strict destinate copiilor. Nu m-am putut abţine să nu fiu şi puţin "artist". Ca să scrii proză sau poezie pentru copii cred că ai nevoie de o inocenţă şi o naturaleţe asemănătoare cu cele ale copilului, trebuie să te păstrezi într-un registru "curat" care cere un efort deosebit. De asta există atît de puţină literatură pentru copii valoroasă din punct de vedere literar, pentru că este foarte dificil de făcut. Presupusa "simplitate" a procesului îi înşală pe mulţi pseudo-autori care produc maculatura pentru copii cu care sînt pline librăriile noastre. Copilul nu poate fi înşelat, este poate cel mai exigent public printr-un tip de seriozitate ludică, dacă îmi permiteţi acest oximoron. Nu gustă absurdul, ironia, sarcasmul, intertextualitatea, parodia, construcţiile narative prea simple, sau, din contră, prea alambicate. Miroase imediat lipsa talentului de povestitor, însăilările de situaţii, contradicţiile, soluţiile "inventate". Gustă, în schimb, adevărurile generale exprimate direct sau alegoric, fantezia "nepervertită", răsturnările de situaţie, personajele "netrucate", ataşante, care ascund mai mult decît se vede la o primă vedere ş.a.m.d. Există şi nu există reţete. Dacă lucrezi după reţetă, vei produce literatură de consum. După reţetă nu pot ieşi decît variante, copii de calitate inferioară. Soluţia este să te îndepărtezi de reţetă, să încerci să inovezi, nu doar să faci combinatorică literară, dar aici există riscul foarte-foarte ridicat de a te îndepărta de "gustul" copilului, de a rata complet. Respectînd reţeta, nu vei rata, dar un text foarte bun pentru copii vei produce doar eliminînd reţeta. O carte ca Micul Prinţ este la fel de rară şi de admirabilă ca un Don Quijote. Nu există nimic "inferior" din punct de vedere estetic în literatura pentru copii. E foarte greu de ajuns acolo. Eu voi mai încerca, tot construiesc în minte o carte pentru copii, şi o voi scrie pînă la urmă, deocamdată înteţesc focul sub athanor.

Adina ROSETTI N-am avut prea mult timp de gîndire. M-am trezit că pur şi simplu trebuie să inventez poveşti, seară de seară, înainte de culcare, apoi chiar şi ziua, în drum spre grădiniţă, în parc sau după masa de prînz. Şi, dacă la început treaba asta pare nostimă şi jucăuşă, după o vreme începe să cam dea dureri de cap. N-are mama inspiraţie, m-am plîns într-o bună zi Clarei, simţind că mintea mea zboară la orice altceva în afară de zmei, prinţese, norişori coloraţi şi spiriduşi zglobii. Şi-atunci a venit, firesc, întrebarea: Da' ce-i aia inspiraţie?... Aşa încît, fetiţa mea s-a obişnuit, precaută, să mă întrebe înainte de a-mi cere să-i inventez o poveste: Mami, azi ai inspiraţie? Şi, dacă mama a băut înainte din licoarea aia fermecată care conţine un ingredient secret, atunci poveştile încep să apară cît ai bate din palme. Amestecăm de toate în ele: zmei fraieri care-şi pierd puterile cînd mănîncă îngheţată, maşinării de vise, colegi de clasă, cîinele bunicilor, bucătari zăpăciţi, norişori care-au uitat să zboare, prinţese supermofturoase, personajele din ultimul film preferat, Crăciunul care se apropie, vacanţa la mare, care-a trecut, balaurul din pluş cu care doarme Clara-n pat, pe noi înşine, într-o brambureală care nu ţine seama de nici un fel de reguli narative, de multe ori fără sens, pentru că mă apucă somnul şi habar n-am ce mai vorbesc. Motiv pentru care nici nu le-am scris vreodată; ştiu că, dacă m-aş apuca să le aştern pe hîrtie (mă rog, într-un document pe laptop), ar trebui să le ordonez, să le oblig să fie coerente şi le-aş transforma în cu totul altceva. De scris, am scris o singură poveste (din aceea logică şi coerentă), pentru că prietena mea, Cristiana Radu, care este o minunată ilustratoare de cărţi pentru copii, mi-a propus să participăm împreună la un concurs. Se numeşte Domnişoara Poimîine şi joaca de-a Timpul, şi încă îşi caută editor...

Robert ŞERBAN Cînd eram flăcău şi discutam cu tata despre cărţi şi scriitori, mi-a spus, printre altele, o chestie pe care, iată, n-am uitat-o: "Mai greu de scris decît literatura patriotică este literatura pentru copii; vorbesc de literatură bună..." Cum să faci şi literatură de calitate, dar şi cu priză la ăia mici? Cum să fii pe înţelesul lor, dar pe limba... ta? Cum să le placă lor, însă şi mamei lor? Ba chiar şi mamei mamei lor. Am scris acum vreo opt ani un text intitulat "Barzaconii". Nu ştiu dacă era literatură pentru copii, fiindcă era cam deocheat. Erau poveştile, pardon, impresiile erotice ale unui puştan de vreo 5-6 ani turuite aşa cum turuie copiii cu limbariţă. Apoi, am scris vreo 20 de poezii din perspectiva fiicei mele ce tocmai se născuse, în 2007. Îmi imaginam un fel de dialoguri cu ea. Chestia e că între timp Crina se apropie de 5 ani, iar dialogurile noastre reale sînt şi mai dihai decît cele din imaginaţia mea. Da, mă tentează să scriu literatură ai cărei destinatari să fie şi copiii. În primul rînd ai mei. Fiindcă, între timp, a mai apărut un mascul în trib. Acum sîntem doi la... două. Tudor n-are decît 7 luni, dar dacă nu mă grăbesc cu scrisul, o să crească şi ăsta iute şi... Vezi, în fond, cred că aici e miza pariului: să scrii o carte (ca să nu zic "o literatură") care să nu expire cînd copiii nu mai sînt copii. E ceva mai greu decît asta?

Radu VANCU Nu ştiu dacă Sebastian în vis se califică drept carte pentru copii, tind să cred că din păcate nu, i-ar plictisi de moarte. Aş vrea să pot scrie cărţi pentru copii, mi se pare supremul test pentru un scriitor, extrem de puţini l-ar trece. Dintre contemporanii autohtoni, Mircea Cărtărescu este, şi în domeniul ăsta, un model - Enciclopedia zmeilor fiind singura carte serioasă pentru copii care nu face greşeala capitală de a se adresa unor ţînci maladiv de inteligenţi. (Singura care-mi vine în minte, vreau să spun.) Probabil că micuţii ar găsi amuzante şi cărticelele publicate recentissim de Şerban Foarţă la Editura Brumar. Însă scriitorul român nu acceptă să se copilărească; ţine cu tot dinadinsul să fie Marele Şi Seriosul Autor De Capodopere, pentru care orice formă de ludic e diavolul. Iar dacă totuşi acceptă, nu ştie cum s-o facă - vrea ca pînă şi în copilăreală să se vadă cît e de inteligent & profund. În cazul ăsta însă, adevărata inteligenţă stă tocmai în ocultarea inteligenţei, după cum profunzimea rezultă numai din jocul de perspective al superficialităţii, neseriozităţii, gratuităţii, absurdului. Ca în Alice în Ţara Minunilor, fireşte. Sau ca în Micul Prinţ. Am încercat vara asta să scriu o povestioară pentru copii. E o poveste comandată, cu o figură impusă, de folosit în scopuri educative de către o fundaţie specializată. N-a apărut încă, aşa că nu puteţi judeca rezultatul; mărturisesc însă că la un moment dat am anunţat-o pe doamna care-mi comandase povestea că renunţ, într-atît îmi venea de greu să fiu simplu. Am scris pînă la urmă cele vreo douăzeci şi ceva de pagini, sper din toată inima că onorabil. Cert e că, deocamdată, nu sînt în stare să scriu o carte pentru copii aşa cum aş fi vrut să citesc pe cînd eram copil. Spun deocamdată, fireşte, din vanitate - probabil că n-o să fiu în stare niciodată. Ei, hai să spun titlul poveştii, aşa, ca avanpremieră: se cheamă Dezideriu, fratele fraţilor rătăcitori. Sînt curios cum o să vi se pară.

Daniel VIGHI Mă tentează să scriu proză de acest fel, cum să nu mă tenteze, întotdeauna am dorit să încerc. Proza bună pentru copii poate fi rafinată, adică epic pur şi deliciu imaginar. Cîte ceva am încercat în Cometa Hale-Bop, un soi de repovestire din amintiri a tristeţii aceleia pe nume Guleraş Cenuşiu pe care, în nopţi grele de iarnă, îl încolţeşte vulpea. Guleraşul Cenuşiu s-a refugiat într-un ochi de apă, de jur împrejur gheaţa se strînge în jurul lui, el nu poate zbura întrucît are aripa frîntă ca puiul lui Brătescu-Voineşti. Prin urmare, mă încearcă dorinţa să repovestesc amintiri, stări, delicii, uitări de sine în continente cu nume uitate, cum ar fi povestirile unui autor vietmanez despre greieraşul Men, apoi asprimea ostăşească din Comandantul cetăţii de zăpadă a scriitorului de la Editura Cartea Rusă pe nume Gaidar-şi-nu-mai-ştiu-cum. Alte volume cu povestiri sînt fantome rătăcite, rupte, îngălbenite de vreme, desenate cu creion roşu precum ferfeniţătura cu Familia de şoareci Roade-Mult care trăia sub patul unei babe cu nas încovoiat, într-un bocanc desperecheat. Soacra mare se numea Roade-Multuleasa, ginerele ei se numea Ronţ-Codoi, iar consortul lui Roade-Multuleasa se chema (previzibil, aş zice) Roade-ncet. După cum vedeţi, frumoase rătăciri imaginare, la care aş adăuga cartea ilustrată Trei grăsani, în care personajele şi veşmintele din poze amintesc izbitor de lumea barocului lui Händel, ca în opera Floridante cu contratenorul Max Emanuel Cencic intrepretînd aria Alma mia. Să mai spun şi că pe marginea ilustratelor din Abecedar visam alături de femeile ţărănci tinere din cîmpia Bărăganului care trebăluiau pe lîngă baloţii de paie care aminteau de cuburile lui Matisse. Prin clasa a patra mă solidarizam ideologic cu URSS citind povestea exploratorilor prin Marea Bahrens. Pe copertă erau aceleaşi linii alb-negru care dădeau viaţă săniilor şi cîinilor-lup sovietici, ca şi cele din romanul Agentul pîndeşte din umbră, în care un nenorocit spion anglo-american uneltea de zor.

anchetă realizată de Marius CHIVU