Un roman total

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 86, iulie 2013)

Există o literatură care străluceşte prin scriere. Formula fericită, avîntul frazei, notaţia sclipitoare, detaliul frapant fac tot farmecul ei. Au existat sute de discipoli ai lui Balzac... Balzac însă este de nedepăşit, nu fiindcă ar fi un fel de Marx al ficţiunii literare, decriptînd implacabil mecanismele capitalismului, prostituţia femeilor cinstite etc. Balzac este imens, inepuizabil fiindcă este un mare pictor. Să luăm aminte la portretul inimitabil al cămătarului Gobseck: "...această faţă palidă şi lividă... care semăna cu un vermeil dezaurit... Părul cămătarului meu era lins, pieptănat cu îngrijire, de culoarea cenuşei... Trăsăturile feţei... păreau turnate în bronz. Ochii, galbeni ca de nevăstuică, nu aveau aproape deloc gene, se temeau de lumină; dar abajurul unei vechi şepci îi ocrotea... Avea buzele subţiri ale alchimiştilor şi bătrîneilor pictaţi de Rembrandt sau de Metzu..." etc. Comedia umană este un plan grandios, un proiect dantesc... dar trăieşte mai ales printr-o prodigioasă capacitate picturală.

Dostoievski trăieşte mai ales prin lovitura de teatru permanentă a epicii sale şi prin fervoarea convingerii. Un roman cu teză, aproape un pamflet, ca Învierea lui Tolstoi e viu prin rigoarea patetică a demonstraţiei sociale.

Există cărţi totale... Amănuntul neaşteptat, construcţia polifonică, suspansul cu grijă întreţinut, psihologia subtilă, decadentismul viguros (sic!), ambiţia de-a reda o tragedie istorică, cuprinderea vastă, toate sînt prezente... O astfel de carte este Despre eroi şi morminte a lui Ernesto Sábato, apărută în 1961, cu numai şase ani înainte de Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez. Deşi nu are transparenţa extraordinară a Veacului..., epica simplă şi eficace, umorul feroce, Despre eroi... rivalizează cu romanul márquezian prin aceeaşi imensitate a suflului, dar şi prin abundenţa, ingeniozitatea amănuntului. Aceste perle, pentru care nici nu trebuie să plonjezi pentru a le culege, fac cea mai mare parte a plăcerii lecturii de roman. Dimpotrivă, lipsa lor aruncă literatura într-o zonă cenuşie. La Sábato converg tradiţiile literare: detaliul decadent, farmecul pervers al degenerării se învecinează cu onirismul suprarealist. Eroismul, disperarea şi abjecţia se asociază. Dar, mai ales, Despre eroi... este o epopee neconvenţională. Obişnuiţi cu magnifierea naţiunii, învăţăm de la Sábato că există o măreţie a înfrîngerii şi decadenţei, că efectul de catharsis al dramei naţionale poate veni din oroare şi abjecţie. Deliranta traversare a munţilor cu trupul în descompunere al generalului Lavalle (care nu trebuie lăsat duşmanilor), pe spinarea calului, este un astfel de moment cathartic.

Argentina nu şi-a găsit uşor locul în istorie. A pierdut bătăliile în nord; a fost confruntată cu războaie civile şi lovituri de stat; a cunoscut bogăţia, falimentul, redresările spectaculoase. Este ţara violenţei, a durerii... a cruzimii, dar şi a iubirii frenetice. Este Europa, dar şi altceva, conţine o sălbăticie care nu poate fi stăpînită, un rafinament, o plăcere de-a trăi cu gustul de sînge pe buze. Încorporînd odată Bolivia şi Paraguay, incapabilă să formeze un stat cu acele teritorii, s-a îndreptat spre extremul Sud, şi l-a avut. A văzut defilînd trupele engleze în Buenos Aires (umilire enormă, care-i face pe argentinieni anglofobi, tot atît cît disputa în jurul insulelor Malvine). Nu cred că poate exista o dare de seamă mai patetică decît această povestire grandioasă a lui Sábato, care saltă coşmarul la rangul de epopee.