Tzvetan Todorov. Democraţia ameninţată din interior

6 martie 2012   Dilemateca

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 70, martie 2012)
 


Marile pericole care ameninţă democraţia nu vin de la rivalii săi din exterior - fascism, comunism sau terorism -, democraţia se află în situaţia de a genera ea însăşi forţele care o ameninţă. Noutatea absolută a perioadei contemporane constă în aceea că aceste forţe născute în sînul democraţiei sînt superioare celor care o atacă din exterior. În ultima sa carte, Les ennemis intimes de la démocratie (Robert Laffont, Paris, 2012), Tzvetan Todorov analizează cu erudiţie şi metodă problemele lumii actuale, din perspectiva pericolelor ce planează asupra democraţiei.

Excesul ca numitor comun al derivelor democraţiei

Poporul, libertatea, progresul sînt elementele constitutive ale democraţiei. Jocul dintre acestea, permanenta repoziţionare între ele reprezintă chiar esenţa dinamicii regimului democratic. Aceleaşi raporturi se stabilesc între diferitele puteri ce se manifestă în regimul democratic: politică, juridică, economică şi, ultima venită, puterea mediatică. Pluralismul este cuvîntul-cheie al democraţiei. El constituie forţa, dar şi slăbiciunea democraţiei, căci emanciparea uneia dintre componente în dauna celorlalte, erijarea uneia în principiu unic pun întreg edificiul în pericol: "Primul adversar al democraţiei este simplificarea ce reduce pluralul la unic şi deschide astfel calea excesului." Pentru Todorov excesul (la démesure, în text) este echivalent cu ceea ce vechii greci numeau hybris: cea mai gravă falie a acţiunii umane, orgoliul nemăsurat impus dincolo de limitele raţionalului. Excesul este numitorul comun al derivelor democraţiei identificate de Tzvetan Todorov, fiecare reprezentînd exacerbarea uneia dintre componentele enumerate mai sus: popor-populism, libertate-ultraliberalism, progres-mesianism. Dacă populismul şi ultraliberalismul sînt de dată recentă, mesianismul are o existenţă istorică.

Mesianismul politic sau binele cu forţa

Mesianismul are drept obiectiv final stabilirea paradisului pe pămînt. Revoluţia franceză se află la baza unui sistem politic care, combătînd religia, introduce în organizarea socială mesianismul politic, un mesianism fără Mesia, credinţa fără Dumnezeu. Mesianismul politic sau secular cunoaşte mai multe faze. Prima începe imediat după Revoluţia franceză. Cei mai radicali lideri ai momentului devin susţinătorii războaielor revoluţionare cu obiectivul de a exporta fraternitatea în lume, începînd cu Europa, scopul final fiind pacea perpetuă. "Poporul francez votează pentru libertatea lumii", declara Saint-Just. Cuvîntul cruciadă este invocat, dovadă că modelul acţiunii revoluţionarilor este constituit de expediţiile organizate sub autoritatea Bisericii creştine în Orient. "A venit momentul unei noi cruciade, şi ea are un obiectiv mai nobil şi mai sfînt [decît primele, P.R.]. Este cruciada libertăţii universale", se arată într-un document de epocă. Paradoxul unei asemenea voinţe de a impune cu forţa libertatea celorlalte popoare este că ea e contrarie chiar principiului egalităţii universale, apărat de altfel de Revoluţia franceză. Dar, se poate spune, mesianismul este atît de nobil şi de "sfînt", încît poate fi absolvit în ochii partizanilor săi de toate excesele. Nu şi în faţa Istoriei şi a celor împotriva cărora se exercită. Napoleon, "un Robespierre călare" (Madame de Staël), se reclamă şi el de la aceeaşi ideologie, astfel că Franţa impune restului Europei 23 de ani de războaie (1792-1815), în numele raţiunii şi al libertăţii. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, mesianismul secular va lua forma cuceririlor coloniale franceze şi britanice, în numele civilizării populaţiilor barbare.
Al doilea val de mesianism politic îl constituie proiectul comunist. Ca orice mesianism, comunismul va susţine ideea că istoria are un sens prestabilit şi imuabil. Legile istoriei sînt stabilite în mod ştiinţific. Comunismul este un amestec inextricabil de scientism şi dogmă. Primul susţine că lumea poate fi cunoscută şi transformată în conformitate cu un ideal, dar acest ideal nu este ales, el decurge din cunoaştere. Mai precis, din textele sale de referinţă. Ca şi cultul creştin, comunismul are textele sale fundamentale, rang la care sînt erijate scrierile lui Marx şi Engels, cărora li se vor adăuga cele ale lui Lenin. Cunoaşterea ştiinţifică în varianta deturnată numită scientism îşi arogă rolul pe care religia creştină îl acordă providenţei. Extinderea acestui tip de mesianism - introducerea utopiei în realitate - va da naştere unei formaţiuni sociale inedite: statul totalitar. În paralel, se dezvoltă în Europa o altă formă de regim totalitar, nazismul, generat în mare de aceleaşi cauze structurale ca şi comunismul, dar prezentîndu-se în acelaşi timp ca un scut împotriva acestuia. Pe toată durata existenţei lor paralele, cele două totalitarisme au funcţionat, fiecare pentru celălalt, ca alibi al propriilor crime şi excese. Mesianismul anterior, cel rezultat din Revoluţia franceză, îşi propunea să constrîngă şi să educe popoarele care ezitau să îmbrăţişeze credo-ul său. Victimele rezultate din revoluţii sau din războaie erau "pagube colaterale", şi nu scop în sine. Utopismul comunist, dimpotrivă, cere şi impune cu necesitate dispariţia adversarilor. Proiectul totalitar, sub cele două forme cunoscute în secolul al XX-lea, se caracterizează prin voinţa de a transforma toate aspectele vieţii unui popor: modificarea instituţiilor, dar şi transformarea omului, controlul integral al societăţii, eliminarea unor categorii întregi ale populaţiei.
În sfîrşit, al treilea val de mesianism politic este ilustrat de exemple din istoria recentă şi din actualitatea imediată: Iugoslavia (1999), Afganistan (2001), Irak (2003), Libia (2011). Scopul declarat al noului mesianism politic lansat după prăbuşirea regimurilor comuniste este impunerea democraţiei şi a drepturilor omului, prin forţă: "În ciuda nobilelor idealuri urmărite, acest program este alarmant. Sînt reluate formele anterioare de mesianism politic, promisiunile comuniste şi proiectele coloniale, care dădeau iluzia că aduc libertatea şi egalitatea, fraternitatea şi demnitatea, angajînd în acelaşi timp acţiuni militare. El seamănă cu tentativele mai vechi de cuceriri în numele binelui, invocînd o justificare religioasă, ca şi cruciadele din Evul Mediu - termen reluat, de altfel, cu această ocazie. De fiecare dată, protagoniştii acestor acte puteau fi sincer convinşi de superioritatea cauzei lor; ceea ce nu-i împiedica să aducă restului lumii sînge şi lacrimi." Garantarea securităţii mondiale, instaurarea unei ordini armonioase în lume, piaţă şi comerţ libere, accesul la dezvoltare sînt valorile invocate de responsabilii politici americani pentru a justifica intervenţiile militare din diferite părţi ale lumii. Dar toate acestea se dovedesc doar o strategie retorică menită să impună o viziune - mesianică, e adevărat, dar cu o valoare mai curînd naţională decît universală -, şi anume impunerea voinţei Statelor Unite asupra restului planetei. În discursul ţinut cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Pace, în decembrie 2009, preşedintele Barack Obama declara că poporul american se consideră învestit cu o misiune particulară, aceea de a "garanta securitatea mondială", contribuind la promovarea libertăţii peste tot în lume. Pentru un regim liberal, reputat pentru pragmatism şi eficienţă, rămîne surprinzătoare sprijinirea discursului politic şi a acţiunii care decurge din acesta pe o argumentare ce pare a identifica voinţa politică şi voinţa divină, după cum remarcă Tzvetan Todorov: "Mesianismul politic care a condus la războiul din Irak subzistă încă. El are drept fundament o credinţă colectivă care, chiar dacă nu e de origine religioasă, posedă acelaşi caracter absolut ca şi comandamentele divine şi pare a scăpa de sub controlul argumentării raţionale. Altfel, care ar putea fi originea unei asemenea misiuni?" Singurul răspuns rezonabil este că scopul urmărit nu e acelaşi cu scopul declarat. Asigurarea strategică cu petrol este un obiectiv real, dar el singur nu poate explica imensele mijloace puse în joc de Statele Unite - bugetul militar al acestora este de 600 de miliarde de dolari pe an, "egal cu suma bugetelor militare ale tuturor celorlalte ţări din lume." Explicaţia lui Todorov, puterea de dragul puterii, este tot una din domeniul absolut: "Dorinţa de putere nu are nevoie de o altă justificare decît puterea însăşi." O motivaţie de acelaşi ordin (mai puţin componenta absolută) ar sta la baza implicării Franţei şi a Marii Britanii în Libia. Cele două ţări, foste mari puteri coloniale, au devenit astăzi puteri mijlocii de importanţă secundară. Intervenţia din Libia, dincolo de interesele economice mereu prezente, era ocazia de a pune în valoare capacitatea militară de care dispun şi de a se semnala ca elemente decisive în raportul de forţe mondial. Victimele colaterale ale acţiunilor generate de mesianismul politic sînt chiar ideile de justiţie, democraţie, drepturile omului.

Neoliberalismul, o nouă religie seculară

Hipertrofierea ideii de colectivitate în dauna individului a constituit practica regimurilor totalitare, o strategie de acaparare şi de exercitare a puterii de către un grup restrîns. Astăzi, puterea exagerată a unor indivizi reprezintă una dintre principalele ameninţări împotriva democraţiei occidentale şi a societăţii în ansamblul ei. Neoliberalismul este, în viziunea lui Todorov, o exacerbare a ideii de libertate şi rădăcinile sînt de căutat în dezbaterea filozofică care a precedat şi a însoţit Revoluţia franceză. Atunci au apărut un nou actor social, individul, şi exigenţa "autonomiei economice" ca una dintre libertăţile civile ale individului. Benjamin Constant, care enunţă principiul de mai sus, trasează liniile directoare ale unei viziuni despre societate în care se va insera neoliberalismul contemporan: acţiunea statului trebuie redusă la minimum, respectiv menţinerea ordinii; toate problemele economice ale unei ţări îşi generează singure soluţiile; "remediul este concurenţa"; statul nu trebuie să se ocupe nici de "fixarea bogăţiilor", nici de "distribuirea lor echitabilă", nici de "prevenirea excesului de opulenţă", indivizii liberi, lăsaţi să acţioneze fără constrîngeri, vor subveni la toate nevoile şi carenţele. "Reclamînd adeziunea oarbă la postulatele sale, prezentate ca adevăruri ştiinţifice, şi nu ca rezultat al alegerii voluntare, ultraliberalismul devine la rîndul său o religie seculară, difuzat de altfel prin intermediul unor strategii de promovare care amintesc uneori de cele utilizate de comunişti." Înrudirea secretă dintre neoliberalism şi comunism, susţine Todorov, permite înţelegerea impresionantei facilităţi cu care noua ideologie a înlocuit-o pe cea veche în ţările din Europa de Est. Efectele neoliberalismului sînt "uitarea" domeniului social, reculul legii, pierderea de sens. Statul se eclipsează treptat în faţa pieţei, care-şi are propriile reguli de funcţionare şi propriul obiectiv erijat în principiu absolut: randamentul imediat. Un slogan la modă pretinde că statul trebuie gestionat ca o întreprindere. Dincolo de funcţiile sale de reglementare şi de redistribuire, statul dă un cadru vieţii sociale, el deţine o putere simbolică federatoare, este garantul legalităţii şi al continuităţii date de valorile imateriale. Cu toată bunăvoinţa din lume, nici una dintre întreprinderile private cărora statul le deleagă adesea unele dintre funcţiile sale din zona serviciilor sociale nu va putea asuma acest rol simbolic. Diferenţele nu se referă doar la scopurile vizate, ci şi la instituţii şi la domenii precum administraţie, educaţie, sănătate.

Populismul sau randament electoral cu orice preţ

"Poporul este suveran" - aşa sună primul principiu al democraţiei. Dar, ca şi în cazul libertăţii, el devine o sursă de ameninţare pentru democraţie. În ultimele decenii a apărut un fenomen nou: ocuparea progresivă a scenei politice de către partidele populiste şi creşterea importanţei lor. Fondul lor de comerţ este teama focalizată pe prezenţa străinilor, iar instrumentul principal - demagogia difuzată de mijloacele de comunicare în masă, în special de televiziune. În Olanda, Danemarca, Belgia, Elveţia, Ungaria, partide de extrema dreaptă, xenofobe şi islamofobe, au înregistrat progrese importante, în unele dintre aceste ţări obţinînd chiar reprezentarea în parlament. În Franţa, reprezentantul Frontului Naţional a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2002, iar pentru prezidenţialele de anul acesta aceeaşi formaţiune politică este creditată cu 20% din sufragii. În octombrie 2009, la Budapesta, cu ocazia celui de-al şaselea congres al formaţiunii maghiare Jobbik, au fost puse bazele Alianţei Europene a Mişcărilor Naţionale (AEMN) la care au aderat partide naţionaliste din şapte ţări: Franţa, Ungaria, Italia, Suedia, Marea Britanie, Portugalia, Belgia şi Ucraina. Obiectivele Alianţei sînt "aprofundarea doctrinală", demonstrarea faptului că asemenea mişcări naţionaliste pot colabora între ele. În sfîrşit, în ciuda orientării antieuropene, un alt obiectiv este accesul la subvenţiile acordate de Uniunea Europeană partidelor politice. În prezent, doar mişcările din trei ţări deţin deputaţi europeni (Franţa, Ungaria, Marea Britanie) şi doar în una singură, Ungaria, deputaţi naţionali. Populismul, remarcă Tzvetan Todorov, este în general anexat de forţe exterioare cîmpului politic central - extrema stîngă sau, mai frecvent în zilele noatre, extrema dreaptă. Şi totuşi, exemple recente arată că "temele" populiste au pătruns şi în discursul politic dominant. Este vorba de ceea ce Todorov numeşte "atacul concentrat" împotriva multiculturalismului în sensul de coexistenţă a mai multor culturi în sînul aceleiaşi societăţi. Tonul a fost dat de cancelara Germaniei, Angela Merkel, în octombrie 2010, urmată în februarie 2011 de prim-miniştrii britanic, David Cameron, şi olandez, Mark Rutte, şi de preşedintele francez Nicolas Sarkozy: toţi constată - o unanimitate greu de obţinut pe orice altă temă - că multiculturalismul a eşuat în ţările respective. Multiculturalismul este o stare de lucruri rezultată din mai multe valuri de imigraţie, inclusiv din fostele colonii, către metropolă. Problema armonizării diferenţelor este una reală şi ea necesită un veritabil proiect de societate. Reducţionismul şi simplificarea conţinute de discursul populist se înscriu în logica randamentului pe termen scurt proiectat pe orizontul proximei scadenţe electorale.
Nu există, faţă de excesele care ameninţă democraţia, nici un remediu miraculos. Soluţia nu constă în revoluţia politică sau tehnologică, crede Tzvetan Todorov; soluţia o constituie practicarea pluralismului şi evoluţia mentalităţilor capabile să redea sens democraţiei. Cartea lui Tzvetan Todorov este un veritabil manual de democraţie la îndemîna şi pe înţelesul tuturor.

Mai multe