Strategii de supravieţuire a memoriei istorice

31 august 2012   Dilemateca

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 75, aug 2012)

Reluăm, în grupajul de faţă, cîteva fragmente din "Un dosar al memoriei arestate. Jurnalul fericirii în arhivele Securităţii", publicat ca postfaţă la N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom, Iaşi, 2008, şi ca addenda la varianta inedită (Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia) care face obiectul acestui grupaj al Dilematecii. Fragmentele selectate se referă la procesul de rescriere din memorie a Jurnalului fericirii, după ce prima variantă a textului a fost confiscată (14.12.1972), la restituirea primei variante (1975) şi la cea de-a doua confiscare de către Securitate a Jurnalului fericirii (14.05.1884). În ecuaţia acestui proces dramatic intră şi dactilograma identificată în arhivele Mănăstirii Rohia. (G. A.)
 

Este evident, pentru cine cercetează biografia lui N. Steinhardt, că pentru el Jurnalul fericirii juca un rol capital. Tocmai de aceea va traversa cu demnitate şi această suferinţă provocată de prima confiscare a Jurnalului, o va depăşi, după care va trece la reconstituirea din memorie a cărţii. Va realiza o a doua variantă, mai amplă, de aproximativ 750 de pagini, după cum afirmă Virgil Bulat în textul "Reperelor biobibliografice" de la ediţia din 1994 a Jurnalului...1 (vezi şi reperele biobibliografice ale volumului din integrala "N. Steinhardt").
În paralel, la sfatul lui Alexandru Paleologu, va redacta un memoriu pentru restituirea variantei confiscate. Trebuie din nou să precizăm că prietenul "Artur" va încerca un joc malefic, şi de această dată, de vreme ce - aşa cum reiese din "nota informativă" din 25 iulie 1973 - îl va deconsilia într-o asemenea tentativă2. Cu toate acestea, N. Steinhardt are bucuria, în 1975, de a-şi recupera, prin intermediul Uniunii Scriitorilor, şi prima variantă a Jurnalului... Restituirea se va face de către Virgil Teodorescu (preşedintele de atunci al Uniunii), secondat de Laurenţiu Fulga (vicepreşedinte) şi de Traian Iancu (directorul Fondului literar)3. Bizar însă e faptul că într-o "Notă de analiză" din 10.12.1984 se precizează că restituirea s-a făcut fără acordul organelor de Securitate4. Rămîne o întrebare (şi mai multe scenarii): cum a ajuns manuscrisul Jurnalului... de la Securitate la Uniunea Scriitorilor?
Şi încă un mister: dacă în 1972 N. Steinhardt a realizat mai multe dactilograme ale Jurnalului... pe care le-a împrăştiat pe la prieteni, ce s-a întîmplat cu celelalte, de vreme ce, după confiscare, s-a apucat să-l rescrie din memorie?
Una peste alta, Virgil Teodorescu - fostul poet suprarealist convertit la delirul, de alt tip, cel al poeziei ditirambice - trebuie să-şi mai fi spălat, cu această ocazie, din multele sale păcate...
În ceea ce-l priveşte pe Steinhardt, aşa cum în detenţie învăţase foarte rapid, cu zelul neofitului, codurile vieţii de puşcărie, tot aşa, acum, în aşa-zisa libertate a unei "închisori mai mari", va trece de la faza de "boboc" (nu facem decît să-l cităm!) la cea de "înţelept". Cu două variante la îndemînă, va şti să-şi găsească strategiile de "securizare" a operei. În 1975, cînd i se restituise manuscrisul, N. Steinhardt promisese că-l va ţine "sub lacăt", că nu-i va face pe cei care i l-au înapoiat "să-şi regrete gestul". Respectarea unei astfel de promisiuni este valabilă într-un climat de normalitate. Într-unul anormal însă, tocmai încălcarea unei astfel de promisiuni are aceeaşi valabilitate cu "minciuna şoptită de Hristos". Va realiza de acum mai multe copii, le va adăposti pe la prieteni, iar unele dintre acestea vor fi aduse, prin intermediari, în Occident.
Că ambele variante au ajuns în anii '80 la Paris, la Virgil Ierunca şi la Monica Lovinescu, reiese în primul rînd din dosarul corespondenţei dintre N. Steinhardt şi Virgil Ierunca, inclusă în volumul, deja citat, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983), apărut în anul 2000 la Editura Humanitas. Între 1 aprilie - 1 septembrie 1978 şi 29 septembrie 1979 - 1 martie 1980, N. Steinhardt reuşeşte să călătorească în Franţa, Belgia şi Elveţia, întîlnindu-şi vechii prieteni, ca şi pe M. Eliade, E. Cioran, E. Ionescu, Sanda şi Vlad Stolojan, Em. Neuman, Paul Goma ş.a. În timpul primei călătorii, va sta la mănăstirea benedictină Chevetogne din Belgia, iar în a doua va locui mai mult timp la Chevetogne şi în apartamentul lui Mircea Eliade din Place Charles Dullin, nr. 4. Scrisorile trimise din România au un grad semnificativ de codificare, cele din străinătate "vorbesc pe şleau". Este evident, din aceste scrisori, că Steinhardt spera în publicarea ambelor versiuni, ca şi în unificarea acestora. Cele mai semnificative în acest sens sînt scrisorile nr. 213 (Chevetogne, 15 octombrie 1979), nr. 216 (Chevetogne, octombrie 1979) şi nr. 193 (probabil octombrie 1980)5. Iată una dintre ele (nr. 216):

Chevetogne, octombrie '79

Iubite Virgile,
Dacă cumva, prin vrerea Domnului, nu-mi va fi dat să ajung la Paris, îndrăznesc să te rog a încerca să-mi publici lucrarea. Dorinţa mea ar fi ca versiunea I să apară tradusă în franţuzeşte, iar versiunea a II-a în româneşte. Va fi însă nevoie de o revizuire atentă a manuscriselor, luînd aminte la toate corectările trimise de mine ulterior lunii august '78 şi la adăugiri. Te rog s-o faci tu, dacă vei avea răgazul, răbdarea, bunăvoinţa.
Cît priveşte pasajele "B.M.R."6, n-aş dori să fie publicate, aşa cum a propus Monica, în zig-zag. Cartea mea n-o văd ca pe o lucrare "modernistă" ori de senzaţie, ci numai ca o profesiune de credinţă a unui ovrei care - în anumite biete împrejurări - a iubit pe Domnul Hristos şi neamul românesc.
Atît, nimic altceva.
Îţi mulţumesc pentru că m-ai înţeles, m-ai ajutat, m-ai ridicat în propriii mei ochi.
Fiţi binecuvîntaţi, Monica şi tu.
Al tău,
Nicu

Corecturile făcute prin corespondenţă ori prin bunăvoinţa prietenei Irma (vezi scrisoarea nr. 213) pot fi găsite în scrisorile nr. 179, 186 şi 2057, iar ideea unificării variantelor transpare din scrisoarea nr. 193, mult mai "ermetică", de vreme ce Steinhardt vorbeşte de "romanul meu, pregătit pentru Editura Dacia în două versiuni" (evident, o strategie de derutare a "organelor").
Mutînd accentul pe destinatari, confirmarea primirii celor două variante se regăseşte în volumele Monicăi Lovinescu Unde scurte V. Pragul (Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 156) şi La apa Vavilonului, vol. II (Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, pp. 70-74). Reproducem un fragment din La apa Vavilonului:

Iată de ce din Jurnalul fericirii au ajuns pînă la noi două versiuni. Cea redată de Securitate lui Steinhardt şi a doua rescrisă de el în absenţa celei dintîi. Fenomenul n-a fost unic. Belu Zilber a avut aceeaşi reacţie cînd i s-a confiscat şi lui manuscrisul despre procesul Pătrăşcanu. Cele două versiuni au fost publicate succesiv şi din studierea lor comparativă înţelegem şi ceea ce voia Securitatea să nu se ştie, şi ceea ce se săturase Belu Zilber să spună întru a sa imposibilă apărare. Nimic asemănător la N. Steinhardt. De data aceasta, scriitorul e mai puternic. Odată cu cele două versiuni, Steinhardt ne-a dat şi un "mod de întrebuinţare", arătînd ce trebuie păstrat în fiece capitol din prima şi din a doua versiune. N-am avut prilejul să stabilim manuscrisul definitiv, deoarece N. Steinhardt întîrzia să ne trimită semnul publicării, mai întîi de teamă că nu se va mai putea călugări, apoi din prudenţă pentru ceilalţi monahi din ordinul său.

Cît priveşte pasajul din Unde scurte V, el reproduce un fragment din jurnalul Monicăi Lovinescu, datat 1 aprilie 1989, la aflarea veştii morţii lui Steinhardt. Pe lîngă evocarea emoţionantă a monahului de la Rohia, în acest pasaj apare ideea difuzării de către Virgil Ierunca, la Povestea vorbei, a Jurnalului fericirii. Ceea ce s-a şi întîmplat pe parcursul aceluiaşi an8.
Din fericire, tot acest episod al trimiterii Jurnalului... în Occident şi al corespondenţei pe marginea lui a scăpat Securităţii. Măsurile de "conspirare" luate de victime s-au dovedit mai eficiente decît cele ale opresorilor. Prietenii din România, la rîndul lor, şi-au adăpostit foarte bine copiile primite. În postfaţa primei ediţii a Jurnalului..., din 1991, Virgil Ciomoş povesteşte şi el avatarurile unei asemenea "clandestinizări".
De altfel, la baza ediţiei publicate în 1991 la Editura Dacia şi a tuturor celorlalte ediţii publicate pînă acum, inclusiv a celei publicate în 2008 la Editura Polirom, stă varianta confiscată în 1972 şi restituită în 1975. Faptul se poate demonstra prin compararea "notelor de analiză" a Jurnalului, la care ne-am referit - în care sînt citate fragmente din textul confiscat -, cu varianta tipărită.
Din nefericire însă, după Revoluţie, cea de-a doua variantă s-a rătăcit într-un mod foarte misterios, probabil pe ruta Paris-Bucureşti. Pînă la ora actuală ea nu a ieşit încă la suprafaţă.

Jurnalul fericirii: a doua confiscare de către Securitate (14.05.1984)
 

După cum am arătat în prima parte a acestei postfeţe, pe 28.02.1977 lui N. Steinhardt i se deschide un nou dosar de urmărire informativă pentru relaţii cu "emigraţia reacţionară din Occident" şi, mai ales, cu postul de radio Europa Liberă. Spirit extrem de comunicativ, N. Steinhardt întreţine o substanţială corespondenţă cu prieteni din toate colţurile lumii. O "hartă epistolară" extrem de extinsă care provoacă frisoane ofiţerilor de Securitate: de la Paris îi scriu şi primesc scrisori, de la N. Steinhardt, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Marie-France Ionesco, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda şi Vlad Stolojan, George Tomaziu, Toma Pavel ş.a.; de la Santa Cruz de Tenerife - Alexandru Ciorănescu; de la San Diego ori Washington - Virgil Nemoianu; de la Ottawa - acelaşi Toma Pavel; de la Sydney - Lucian Boz; de la New York - Eugene Jenney; de la Bruxelles - Emanuel Neuman; de la mănăstirea benedictină Chevetogne - Michel von Paris ori Prieur P.; din Israel - Alexandru Mirodan, Victor Rusu, Lilly Rosenthal, Hugh Wybrew şi multe rude şi prieteni; de la Chicago - Mircea şi Christinel Eliade; de la Zürich - Stella Sonnenschein; de la Lugano - Svetlana Paleologu Matta; de la München - George Ciorănescu ori Sanda Şora; de la Toronto - Sanda Teodosiu; din Essex - Rafail Noica; de la Londra - The Times Literary Supplement etc.
În acelaşi timp, N. Steinhardt îi trimite prietenului său Virgil Ierunca numeroase colete cu cărţi nou-apărute în România, multe dintre acestea fiind comentate la Europa Liberă. Canonul alternativ propus de cunoscutul post de radio s-a constituit - s-ar putea afirma - şi pe baza volumelor trimise de Steinhardt, devenit în ochii Securităţii o "filială a Europei Libere". Volumul de corespondenţă citat este un bun jurnal al acestor trimiteri, realizate, de altfel, oficial, prin circuitul poştal. "Cazul" N. Steinhardt ajunge "în grija" Direcţiei I a Securităţii. Poliţia politică intervine brutal şi, la 14.03.1983, este chemat şi avertizat să întrerupă orice legătură cu persoane stabilite în străinătate. În prealabil fuseseră avertizate şi verişoara sa Ella Goldstein, şi menajera sa Domnica Vanzurec, cele care îl ajutau la expedierea pachetelor. Ultima scrisoare selectată în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi..., datată 28.12.1983, trimisă prin intermediari, este un semnal adresat prietenilor în legătură cu aceste interdicţii. Curajos, nu va înceta corespondenţa cu aceştia, însă va recurge la modalităţi mult mai subtile.
Pe de altă parte, cu ocazia celor două călătorii în Occident, primise mai multe volume de la prietenii săi (unele cu dedicaţii), precum şi volume ale unor autori la care cei mai mulţi dintre noi au avut acces doar după 1989: Soljeniţîn, Bukovski, Nadejda Mandelstam, Saharov, Vladimir Volkoff, Zinoviev, André Glucksmann, Jean-François Revel etc. La Mănăstirea Rohia îşi constituise un mic depozit secret cu aceste cărţi, pe care le arăta doar prietenilor. La un moment dat, este vizitat de un grup de scriitori cărora Steinhardt le arată marea bibliotecă de la Rohia şi - vanitate? naivitate monahală? - fişetul său clandestin. Unul dintre aceştia era - of course! - Denunţătorul...
Concret, primul document în Dosarul de Urmărire Informativă a lui N. Steinhardt pe această temă este o notă datată 06.12.1983, scrisă de un informator cu numele de cod "Lucian":

NOTĂ - EXTRAS

Revenim în acest context unde e vorba de scriitori asupra prezenţei lui NICU STEINHARDT (scriitorul-călugăr) de la Mănăstirea Rohia. La Rohia acesta e un fel de bibliotecar, de custode al Bibliotecii de la Rohia, unde a întocmit un fond voluminos de cărţi, o adevărată bibliotecă a emigraţiei române în străinătate (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Şt. Baciu, Pamfil Şeicaru, Paul Goma etc. - multe fiind cărţi cu autograful autorilor). (Informaţia ne-a dat-o scriitorul bucureştean ION BUJOR PĂDUREANU, care în noiembrie 1983 a fost la Rohia.)9
N-am reuşit să identificăm numele real al lui "Lucian", nici dacă "Lucian" şi Ion Bujor Pădureanu sînt una şi aceeaşi persoană (în acest caz, finalul notei ar fi o strategie de conspirare). În Jurnalul Monicăi Lovinescu, din 20 august 1984, numele lui Bujor Pădureanu, fost securist al Uniunii Scriitorilor, este dat în mod cert ca autor al denunţului10. Cu Ion Bujor Pădureanu mai fusese la Rohia şi Cornel Popescu de la Cartea Românească, însă - aşa cum reiese dintr-o altă notă informativă realizată pe baza discuţiilor cu Steinhardt11 - nu acesta e turnătorul.
Un lucru e cert: Securitatea intră "pe fir" şi la 25.05.1984 îi confiscă lui N. Steinhardt 21 de volume din biblioteca Mănăstirii Rohia12. Autorii confiscării sînt lt.-col. Bob Ion şi cpt. Călina Constantin, ambii de la Inspectoratul de Securitate Maramureş, şi mr. Rădulescu de la Inspectoratul M.I. Bucureşti. Inexplicabil, la 14.05.1984 - act gratuit? formă de puniţiune? confiscare "la pachet"? - Securitatea îi ridicase de la Bucureşti, din nou, Jurnalul fericirii (vezi facsimilul procesului de percheziţie)13. Este vorba de o dactilogramă tot de 550 de pagini, deci tot a primei variante. Iar ciclul se reia... N. Steinhardt redevine un "caz" care pune pe jar "organele", de vreme ce, aşa cum reiese din documentul de mai jos, însuşi Iulian Vlad - la acea dată adjunct al ministrului de Interne - intră în joc pentru lămurirea "cazului" respectiv:

Document nr. 6 14

Tovarăşe general Bordea,
1. La ce problemă de muncă este lucrat cazul? Cum îl lucrează Securitatea Bucureşti dacă în 1980 este în Maramureş?!
2. Cum a intrat în posesia cărţilor?
3. Cine şi cînd a fost informat despre acest caz şi despre măsurile luate?
4. Unde sînt cărţile şi jurnalul?
5. Există o legătură între Steinhardt şi Tudoran?
6. Toate lucrările ridicate au conţinut ce nu le permite libera circulaţie în ţara noastră?
7. Ce grad real de pericol prezintă cel în cauză?
8. Ce probleme pun legăturile sale prezente?
9. Ce măsuri de supraveghere sînt asigurate la Mănăstirea Rohia?
10. Cum se manifestă Steinhardt în contactele cu Securitatea?
11. Este bine că stă acolo la mănăstire? Cine îl frecventează? Are legături cu străini?
12. Este bine controlată natura şi caracterul multiplelor sale legături cu persoanele cu antecedente, cu elementele din emigraţia reacţionară? Care este scopul acestor legături?

Dacă în conducerea Direcţiei I cazul se analiza exigent, raportul nu se promova fără a clarifica toate aceste probleme.
Cazul nu este temeinic controlat, cunoscut şi stăpînit.
Dispuneţi măsurile ce se impun şi exercitaţi-vă ferm atribuţiile de control şi tragere la răspundere.
General-colonel
Iulian Vlad

28 septembrie 1984

Un caz - dar, evident, de alt tip - redevine şi pentru prietenii din ţară şi din străinătate. Monica Lovinescu şi Sanda Stolojan15 vor consemna aceste evenimente în volumele lor de memorii, iar Europa Liberă va realiza, la 9 septembrie 1984, o emisiune pe această temă16.
Efectele acestei reconfiscări a Jurnalului... nu mai sînt la fel de dramatice ca în momentul primei confiscări. Explicaţia e simplă: mai multe copii ale textului erau la adăpost.
Cu toate acestea, N. Steinhardt face un nou memoriu către preşedintele Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, pentru restituirea Jurnalului17... Textul nu i se va restitui, însă i se va spune că Jurnalul... a fost predat către Arhivele Statului. La fila 76 a volumului 7 din dosar există un proces-verbal de predare a Jurnalului fericirii către Direcţia Generală a Arhivelor Statului, semnat de D.R. Popescu, document datat 27.02.1985. Într-o convorbire telefonică cu Alexandru Paleologu, din 11.03.1985 - interceptată de Securitate -, N. Steinhardt îi mărturiseşte prietenului său că D.R. Popescu "în prezenţa lui a predat manuscrisul Arhivelor Statului"18. Nu mică ne e surpriza cînd, tot într-o topică liniară a lecturii, aflăm dintr-o "Notă de analiză" din 22.03.1985 că "prin organele Direcţiei I s-a realizat o combinaţie prin care Steinhardt Nicu-Aurel şi prietenii săi din domeniul literar au fost puşi în situaţia să creadă că manuscrisul a fost predat de către organele de Securitate, prin intermediul Uniunii Scriitorilor, la Arhivele Statului"19. Să fi fost D.R. Popescu victima sau complicele unei asemenea mistificări?
Oricum, problema Jurnalului... se va relua în cele mai multe dintre documentele Dosarului nr. 207 pînă la închiderea acestuia la... 13.06.1989. O obsesie va rămîne şi pentru N. Steinhardt pînă la sfîrşit, ceea ce este cît se poate de legitim. Fragmente din acest fascinant volum de memorii, imposibil de publicat ca atare în timpul comunismului, vor fi "deversate" în cărţile care au reuşit să vadă lumina tiparului: Între viaţă şi cărţi, Prin alţii spre sine ş.a. Această strategie a lui N. Steinhardt de a păcăli cenzura ar putea constitui subiectul unei analize interesante.
Cam aceasta este, în linii mari, aventura politică a Jurnalului fericirii, aventură care spune multe nu numai despre un om, nu numai despre o operă, ci despre o întreagă epocă...
Destinul postum al acestei cărţi extraordinare (nouă ediţii pînă în prezent şi şapte traduceri: în franceză, italiană, neogreacă, maghiară, ebraică, spaniolă şi portugheză), un destin cu adevărat european, vine să contrabalanseze, măcar în parte, experienţa dramatică prin care a trecut autorul. Şi, ca să încheiem rotund acest studiu, să revenim la comparaţia cu "cazul" Belu Zilber. Am semnalat la început, în special, coincidenţele de destin, ale indivizilor, ale operelor. Vom semnala acum o diferenţă semnificativă. Ea constă în modurile diferite de asumare a suferinţei în cazul celor doi autori, în bilanţurile total opuse pe care cei doi le fac la sfîrşitul unei experienţe dramatice.
Iată bilanţul pe care îl face Belu Zilber la ieşirea din închisoare: "N-am văzut şi nu cred că cineva a ieşit de acolo cu altceva decît cu viziunea neantului, un tot amorf şi negru"20.
Şi acum bilanţul lui N. Steinhardt: "Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică; ies admirînd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi"21.
Ce-ar mai fi de spus?

fotografii (c) Editura Polirom

____________
1 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 423.
2 ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 207, vol. 5, ff. 91-93; ibidem, R 590, vol. 5, ff. 98-101.
3 Cf. ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 207, vol. 6, ff. 262-263.
4 Ibidem, vol. 7, ff. 56-59.
5 Cf. N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi..., ed. cit., pp. 248-249, 252, 228-229.
6 Este vorba de pasajele "BOOGEY MAMBO RAG" din Jurnalul fericirii.
7 N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi..., ed. cit., pp. 214-215, 221-222, 240-241.
8 Aici apare o neconcordanţă între amintirile celor doi mari prieteni de la Paris, de vreme ce Virgil Ierunca, într-un text publicat în 1990 în revista Dialog, menţionează că Jurnalul... a fost difuzat la Europa Liberă în 1988-1989, timp de aproape doi ani.
9 ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 207, vol. 6, f. 130.
10 Monica Lovinescu, Jurnal 1981-1984, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 317.
11 ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 207, vol. 6, f. 260.
12 Ibidem, ff. 220-221.
13 Ibidem, f. 222.
14 ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 207, vol. 7, f. 4.
15 Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 198.
16 ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 207, vol. 6, ff. 282-283, vol. 7, f. 68.
17 Ibidem, vol. 6, ff. 262-263.
18 Ibidem, vol. 10, f. 380.
19 Ibidem, vol. 7, ff. 90-92.
20 Belu Zilber, Actor în procesul Pătrăşcanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 155.
21 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 515-516.

Mai multe