Spumoasa şampanie şi talii de viespe

(apărut în Dilemateca, anul V, nr. 53, octombrie 2010)

La fel ca Art Nouveau, Belle Époque rămîn cuvinte intraductibile, imposibil de înlocuit. În Franţa tuturor exceselor, ele se confundă pentru vecie cu un secol XIX muribund şi cu un strălucit început de secol XX: anul 1900 - strălucire, graţie, volute, plante încîrligate, doamne încorsetate, talii mai mult sau puţin de viespe, decolteuri profunde, domni mustăcioşi, în frac, cu garoafă la butonieră, valsînd într-o fermecătoare şi inocentă superficialitate. Între creatorii acestei atmosfere, nume ilustre: Guimard, Daum, Galle, Tiffany, prinzînd din zbor ceva din acest vîrtej ameţitor de început de veac. Societatea high life cultivă moda englezismelor: face footing în Bois de Boulogne, se plimbă în tilbury, ia five o'clock tea în grădinile Bagatelle, lunch la Pré Catelan. Un anume Maxim îşi transformă numele în restaurantul Maxim's.
Henri Gault, unul din tandemul celebrilor autori de ghiduri gastronomice, semnează textul unei frumoase cărţi despre acele vremuri: La Belle Époque a table.
1989, Expoziţia Universală, Turnul Eiffel! Noutatea arhitecturii metalice! Gustave Eiffel oferă celor 300 de muncitori care au lucrat la ridicarea giganticei construcţii o imensă gustare cu pîine, saucisson, brînzeturi.
Ca niciodată, explodează proverbiala joie de vivre, simbol al spiritului franţuzesc.
Pofta de mîncare revine. Lumea bună se înfruptă în saloane, la banchete, în restaurante de lux, atrasă mai degrabă de elementul decorativ, de strălucirea ambianţei decît de calitatea hranei.
E greu să fii acceptat în saloane, care sînt foarte selective; doamnele deosebite "primesc", împărţindu-şi săptămîna. Tînărul Proust aşteaptă trei ani pentru a fi acceptat de contesa Geffruhle în salonul ei rîvnit de toată lumea, fără să ştie că va deveni ducesa de Guermantes, personajul central al Căutării timpului pierdut... Bunul-gust îşi impune regulile rafinate: mesele se simplifică, pe feţele de masă - albe, brodate, impecabile - se desfăşoară vesela fină de porţelan, pahare de cristal, flori mai simple decît în secolul al XIX-lea. Dar pe atunci se mînca infinit mai bine. Restaurantele celebre pentru calităţile gastronomice se închid acum unul după altul. Brebant, Tortoni, Café Riche şi, mai ales, Café Anglais nu mai sînt decît o amintire. Se deschid altele, care mai există şi astăzi: Tour d'Argent (renovat), Prunier (celebru ca restaurant de peşte), Le Doyen (pe Champs-Élysées), Laperouse. Ca şi astăzi, lumea se duce la Café de la Paix, nu atît pentru mîncare cît pentru a contempla decorul somptuos semnat de Garnier, tînărul arhitect al Operei. Restaurantele se democratizează, braseriile şi cafenelele se înmulţesc rapid, oferind burgheziei o masă decentă la preţuri accesibile. În locurile publice încep să apară femei (purtînd pălării), uneori familii cu copii. Mica burghezie imită cum poate stilul "lumii bune", fiecare casă are cel puţin o bonă, chiar dacă în timpul săptămînii mănîncă mai mult decît modest.
Celebrităţi din lumea artelor se întîlnesc la Weber, pe rue Royale, unde plăpîndul "Marcel Proust, înfofolit în lîneturi ca un porţelan chinezesc, cere invariabil un ciorchine de strugure şi un pahar cu apă". Alături de criticul gastronomic Curnonsky, Debussy comandă "un ou cleios şi un rinichi în sînge". Léon Daudet preferă Maxim's, frecventat mai mult de cocote de lux decît de glorii artistice. Bărbaţii se fotografiază cu mîndrie între ei, la banchete, ciocnind voios pahare pentru Republică, Progres, Civilizaţie.
În fine, şampania îmbogăţeşte cu brio lista "emblemelor" Belle Époque. Se bea nu atît de sete cît ca simbol al plăcerii de a trăi. Chefliii mondeni se dedau şotiilor mai mult sau mai puţin spirituale: unul îşi îngroapă viaţa de burlac comandînd şampanie într-un sicriu. Arhiducele Ivan bea opt sticle de şampanie una dupa alta, pînă cade beat mort.