Sociologia cruzimii

Pierre Klossowski, Tablouri vii.

Eseuri critice 1936-1983,

Editura Tact, 2009 22 lei traducere din limba franceză de Radu Diaconescu

În primul număr al unei reviste efemere, în 1936, anul în care Cioran publica Schimbarea la faţă a României, Georges Bataille scrie: „Este timpul să abandonăm lumea civilizaţilor (des civilisés). E prea tîrziu pentru a mai încerca să fii rezonabil şi instruit – asta a dus la o viaţă lipsită de atracţie. În mod secret sau nu, e necesar să devenim cu totul alţii sau să mai încetăm să mai fim“. Este vorba despre revista Acéphale, cea în care publică – alături de Bataille şi de alte cîteva nume – Pierre Klossowski, eseist, romancier, traducător (Wittgenstein, Benjamin), cineast şi, din 1972 pînă la moarte (în 2001), desenator.

Antologia de eseuri şi alte texte scurte Tablouri vii este ultima apariţie inedită din opera scriitorului, în 2001, la Gallimard. Există aici, în primul rînd, cele trei eseuri din Acéphale: despre Nietzsche, Kierkegaard şi Marchizul de Sade. Apoi, trei texte despre trei scriitori care l-au marcat: Rilke, Pierre Jean Jouve şi Walter Benjamin. În sfîrşit, alte trei texte, retrospective, din jurul lui 1970, refac traseul revistei şi contextul în care apare şi se proiectează discursul ei (ideologii, existenţialism), pentru a se adresa apoi (printr-o scrisoare) lui Michel Butor. În sfîrşit, ultimele texte, dintre care şi cel care dă titlul culegerii, vorbesc despre pictura fratelui lui Pierre, pictorul Balthus Klossowski. Ethosul acestui discurs este rezumat cel mai bine de autorul însuşi: „Spaţiul în care se întîmplă toate acestea nu aparţine, orice s-ar spune, nici filozofiei, nici ştiinţei, nici artei, nici religiei, şi totuşi – în pofida oricărei delimitări patologice – se prezintă ca o arhitectură singulară ce combină aceste patru dimensiuni ale afectivităţii, de tipul celor care s-au elaborat în orizonturile îndepărtate ale Gnozei şi ale marilor erezii; acestea rămîn încă Modelul unei puteri a gîndirii ce se răzvrăteşte sub aceste forme uitate în chiar contextul convulsiilor sociale provocate de către cele mai recente represiuni ideologice“. Sînt într-adevăr texte eretice, pentru acei ani, dar atît de delicioase la citire astăzi, după Sloterdijk, Houellebecq şi criză economică. Trebuie să fii nostalgic ca să citeşti texte în care pulsează pathosul erosului şi thanatosului, asezonate însă cu citate din bolgiile literaturii franceze care, în anii ’50, începea să-şi consacre bacanalele anatemizate odinioară. Ceea ce devine muzeu atunci era încă, în ultimii ani dinaintea războiului, trăire şi angajare, dar altfel decît cele ortodoxe. „Pentru Bataille contemplarea este insurecţie prin ea însăşi“, scrie Klossowski, care explică demarcarea sociologiei gnostice bataillene de suprarealismul angajat al lui Breton. Există la „acephali“ o combinaţie unică de voinţă (modernă) şi gratuitate (primitivă), de revoluţie (modernă) şi libertinaj (primitivist), de sacru şi necredinţă care justifică magisteriatul exercitat de Marchiz. Nostalgia mea e tot mai inactuală. O dată, pentru că ea este nostalgia tuturor furioşilor care, fie ei Nietzsche, Cioran, Klossowski sau Bataille, s-au folosit de ideologii totalitare pentru a descrie literar o apocalipsă restauratoare: apocatastaza prin care ei credeau că lumea va scăpa de la pierzania unei eterne plictiseli. Iar spaţiul şi discursul public de astăzi nu mai permit apariţia unui atare afect defect. Apoi, pentru că nostalgia mea are tot mai rar ocazia să se manifeste. Nu numai că nimeni nu mai face astăzi literatură pe buza propriei prăpastii, dar reabilitarea bunului-simţ postmodern exclude posibilitatea unor texte scrise în afara instituţiilor. Măcar atît, însă: dacă tot apar astfel de mici bijuterii inclasabile, de ultranişă, curajoasa editură ar trebui să facă puţin zgomot în preajma apariţiei. Eu unul am găsit cartea aceasta la biblioteca Institutului Francez din Bucureşti.