Sînge şi splendoare

22 noiembrie 2013   Dilemateca

(Dilemateca, anul VIII, nr. 90, noiembrie 2013)


Sânge şi splendoare, de Sarah Dunant
Traducere de Carmen Săndulescu
Colecţia Raftul Denisei, Humanitas Fiction 2013

***

Spulberînd miturile din jurul familiei Borgia, Sânge şi splendoare este un roman convingător, riguros şi captivant, care reînvie lumea acesteia şi, totodată, celebrează forţa implacabilă a istoriei înseşi. Rodrigo Borgia urcă în scaunul papal începînd cu anul 1492. Un politician abil, bun cunoscător al firii omeneşti şi mai ales al slăbiciunilor şi dorinţelor ei, Papa Alexandru VI visează să-şi atingă scopurile politice folosindu-se de membrii familiei ca de nişte simpli pioni, dar şi să-i păstreze pe aceştia în jurul lui, pentru că are nevoie de tandreţea şi căldura lor. Lucrezia Borgia e cea dintîi victimă a maşinaţiunilor politice ale tatălui ei: în vîrstă de doisprezece ani cînd începe acţiunea romanului, ea va trece prin trei căsnicii, în drumul de la inocenţa copilăriei la experienţa dureroasă a maturităţii. Prototip al Principelui lui Machiavelli, Cesare, fratele ei, a cărui iubire pentru Lucrezia e aproape incestuoasă, devine un războinic rece, calculat şi necruţător, capabil de fratricid - el este, de altfel, autorul moral al morţii fratelui său Juan. În cursa nebunească pentru putere şi faimă, membrii familiei Borgia scriu cu sînge un episod esenţial din istoria Romei, sursă de inspiraţie pentru nenumărate opere de artă care au surprins splendoarea şi cruzimea acestor trăitori ai secolului XV italian.

***

În lumina fărâmiţată, Alexandru, cu capul plin de gânduri, se îndreaptă cu paşi clătinaţi spre Vatican trecând prin micuţa capelă a casei, când îi iese în cale ceva ce arată ca o siluetă fantomatică plutind prin faţa altarului. El, care n-a văzut în viaţa lui nici o făptură care să nu fie din carne şi oase, simte un început de panică în măruntaie, o spaimă faţă de imaterial; pedeapsă divină pentru un bărbat care, cu patimă şi fără pic de căinţă, a făcut dragoste cu soţia altcuiva.
  Silueta se întoarce.
  - Lucrezia!
  - Tată! M-ai speriat!
  - Ce faci aici, copila mea?
  - E... Păi, mă rog.
  El râde uşurel ca să-şi vină în fire. Ar fi trebuit să-şi dea seama. De ani de zile, Lucrezia e singurul lui copil care se arată dispus să-şi petreacă timpul în biserică din propria voinţă. Fata se ridică de la locul ei şi el îi iese în întâmpinare. Îi prinde faţa în mâini şi o studiază în lumina difuză. Are pielea umedă şi sub ochi i se văd mici umbre, grăitoare pentru adultul care e pe cale să înflorească, deşi bărbia dublă de cherubin e tot acolo, amintind de bebeluşul care i-a frânt băierile inimii.
  - Nici nu s-a luminat bine, carissima. N-ai putut să dormi?
  - Uiţi că la mânăstire ne trezeam înainte de răsăritul soarelui, tată. M-am trezit... da, m-am trezit devreme azi. Şi simţeam... simţeam nevoia să vorbesc cu cineva.
  Aruncă o privire spre chipul Mântuitorului.
  - A, da. Crezi că merge să stai de vorbă şi cu Papa?
  Ea surâde şi el se aşează lângă ea. Dinspre el vine un vag miros acrişor, urmele pasiunii. N-a avut vreme să se spele. Amândoi îl simt. El o mângâie pe mână cu duioşie. E prea târziu ca să mai schimbe ceva.
  Preţ de o clipă amândoi rămân cu privirea la altar: crucifixul cu trupul lui emaciat, cu capul pe care tristeţea mortală îl apasă mult în jos. Cardinalul Zeno, care a construit palatul, îşi făcea un titlu de glorie din a fi un fin cunoscător al artelor, iar acest Christos musculos, comandat special pentru spaţiul de aici, pare destul de real încât să te gândeşti să-l iei în braţe. Într-o parte se vede o statuie mai veche, de lemn, a Fecioarei Maria, cu ţesături în falduri grele care-i cad până la picioare şi împunsături de carii pe rozaliul lucios al obrajilor. Trebuie să trimită pe cineva să se ocupe de treaba asta. Nu se cade să o laşi pe Maica Precistă cu ciupituri ca de vărsat pe faţă.
  - Ce face Giulia?
  - Giulia... Giulia e bine. (Sarcina este încă un secret pentru cei din casă. Sau cel puţin aşa crede el.) Am întârziat din cauza treburilor, aşa că am ajuns când tu erai în pat.
  Ea dă din cap, ca şi cum ar spune că înţelege perfect şi că nu e nevoie de nici o explicaţie.
  - Şi-acum spune-mi care-i pricina neliniştii tale, tu, care trebuie să fii una dintre cele mai norocoase femei ale creştinătăţii.
  - A, sunt conştientă de asta, tată. Mi-amintesc să mulţumesc în fiecare zi, la rugăciune. Şi totuşi... Respiră adânc. Dacă Dumnezeu i-a adus împreună aici, în capelă, atunci sigur că vrea ca problema să fie discutată: Ei bine, mă gândesc la soţul meu.
  - Soţul tău! Ha! S-ar zice că toată lumea vrea să vorbească despre soţi în noaptea asta. Clatină uşor din cap: Şi la ce anume te gândeşti?
  Fata îi azvârle o privire ca să-i ghicească mai bine dispoziţia. El o strânge de braţ.
  - Haide, spune. Sunt tatăl tău şi ţin la tine ca la ochii din cap.
  - Mă întrebam dacă o să vină de la Milano sau de la Neapole.
  - Milano sau Neapole? Cum ţi-a venit ideea?
  - Pentru că am auzit... am auzit că acum nu se mai pune problema căsătoriei în Spania cu contele d'Aversa.
  - De unde ai auzit?
  - O, tată, oamenii vorbesc. Ştiu că noi, mă rog... acum, că eşti Papă, lucrurile s-au schimbat. Acum suntem aliaţii familiei Sforza de la Milano, nu-i aşa? Pentru că te-au ajutat într-un fel sau altul. Şi ca să menţii o alianţă e nevoie de o căsătorie. Numai că Adriana spune - bine, nu-mi spune mie, dar le spune altora - că Milano şi Neapole sunt în conflict, aşa că m-am gândit că - că trebuie să păstrezi cumva un echilibru între ele, adică Neapole are şi el nevoie de o dovadă de loialitate...
  - Măi, măi, zice Alexadru şi o strânge iar de braţ râzând. E limpede că te iroseşti cu studiul şi cusutul, Donna Lucrezia. Ar trebui să fii în Consistoriul papal. Înţelegi lucrurile mai bine decât mulţi dintre cei care fac parte din el.
  - Nu e adevărat, răspunde ea cu indignare. Cred că mulţi oameni înţeleg lucrurile astea mai bine decât mine. Chiar aşa! Acum două zile, mătuşa Adriana a refuzat să-l primească pe un mesager trimis de contele d'Aversa. Nu prea aveam cum să nu aflu, pentru că omul a făcut mare tămbălău când n-a fost primit. Ea mi-a spus că sunt ordinele tale.
  - Şi ce-a mai spus mătuşa ta? întreabă el, încercând să şteargă orice urmă de amuzament din voce.
  - Nimic. Dar avem o mulţime de vizitatori.
  Iar bârfa ţâşneşte prin fiecare fir al ţesăturilor de pe ei. Uneori, are impresia că singura ocupaţie reală la Roma e să ciuleşti urechile la şoapte: că, în ciuda bancherilor cu mesele lor şi a curţilor de tăbăcărie, economia e mânată mai mult de cleveteală decât de comerţ. Nu-i de mirare că nu ajung la bogăţiile Veneţiei sau ale Florenţei.
  - Oamenii vin să ne vadă ca să se apropie de tine. Acum câteva săptămâni a fost şi prinţul de Ferrara! Alfonso d'Este. Tatăl lui îşi doreşte o pălărie de cardinal pentru fiul cel mai mic. Ştiai? I-am primit darurile, dar nu am făcut nici o promisiune. Ne purtăm exact cum se cuvine. Are grijă mătuşa Adriana. Şi se descurcă foarte bine, tată. Mai bine decât Giulia sau decât mine.
  Cum îi stă bine unei femei care a negociat încornorarea propriului fiu pentru plăcerea vărului. O, Doamne. Se pare că în noaptea asta nu scapă de asemenea gânduri. Ei bine, ce e făcut e bun făcut. Lui Orsino nu-i merge rău de pe urma asta. Omul nu duce lipsă de nimic. Decât poate de nevastă-sa. Parcă ar auzi iar vocea Giuliei în întuneric.
  - Mă mir că tânărul Alfonso nu ţi-a cerut şi mâna, dacă tot a venit cu treabă.
  - Te-ai supărat, tată?
  - Nu, nici gând, draga mea. Mă gândeam la altceva.
  - Îmi pare rău că îţi fac greutăţi, zice ea brusc cu mult suflet. Dar mi se pare că, dacă sunt suficient de mare ca să mă pot căsători, atunci sunt suficient de mare ca să aflu toate astea.
  Îi prinde mâna; e albă ca o pană de porumbel. În Spania, sub văpaia unui soare crud, oamenii preţuiesc frumuseţea mâinilor albe mai mult decât orice. S-ar fi bucurat de atâta admiraţie la Valencia. Dar acum are nevoie de ea aici - o vrea aici.
  - Prea bine, spune el cu un ton mai serios, luând hotărârea să-i spună adevărul. Probabil că n-ai să te căsătoreşti cu Don Gaspar d'Aversa.
  - Dar suntem logodiţi! Ce-are să spună când află?
  - O să urle ca din gură de şarpe. Mai toţi cei din Roma îl şi aud cum trage aer în piept şi se pregăteşte de pe-acum. Dar are să se împace cu ideea.
  - Şi-atunci are să fie Milano sau Neapole?
  - N-aş putea spune cu certitudine. Încă mai cumpănim. Zâmbeşte: Poate că Maica noastră Sfântă ne poate ajuta cu un răspuns.
  - N-am avut timp să vorbesc cu ea cum se cuvine. Deşi... deşi mai ştiu o cale prin care putem afla. E înflăcărată. De când a devenit tatăl tuturor, are mai puţin timp să fie doar tatăl ei. Iar plăcerile adoraţiei reciproce sunt - ei, da... reciproce.
  - Şi care-ar fi calea?
  - Iei un bol cu apă şi desenezi în jurul lui un cerc de ceară sau de funingine de la lumânări. Ochii ei au prins să strălucească. Şi pe urmă spui câteva cuvinte şi mişti suprafaţa apei cu o lingură de lemn şi, când se limpezeşte, te uiţi în ea. (Face o pauză pentru efect.) Şi vezi acolo chipul soţului tău.
  Nu trebuie să izbucnească în râs.
  - Cred că nu e înţelept din partea fetei unui papă să-l invoce pe diavol ca să-şi vadă viitorul.
  - Dar nu e diavolul, tată. Nici pomeneală. Toate cuvintele sunt cuvinte bune.
  - Chiar şi aşa, asemenea superstiţii sunt interzise. De unde le-ai învăţat?
  - Păi... de la nimeni, zice ea cu voce slabă. De fapt, e doar un joc.
  - Nu-i un joc pe care maica stareţă de la San Sisto să-l aprobe, sunt convins.
  - Dar l-am învăţat chiar acolo, la mânăstire! Elevele interne îl joacă tot timpul. (Acum e rândul ei să-l strângă de braţ.) Maica stareţă nu ştia nimic, bineînţeles. A... n-ai idee cât de plicticos poate să fie cu atâta rugăciune şi aproape nici un pic de distracţie.
  Călugăriţe care fac vrăji cu spirite ca să ghicească viitorul! Dacă n-ar fi zilnic atât de ocupat să scoată colţii şerpilor veninoşi de prin toate ungherele, ar putea să adauge ceva folositor la activitatea lui de papă: purtarea celor din mânăstiri. Asta e, va trebui să mai aştepte. Se uită iar în ochii ei alunecoşi. Jocuri ale iubirii. Amprenta copilăroasă a chipului uşor bucălat nu vorbeşte doar despre fizic. La treisprezece ani, e încă prea cocoloşită, prea tânără pentru măritiş. Oricare ar fi bărbatul, o să includă în contract o clauză de amânare a consumării căsătoriei.
  Dar omul n-are să fie din Spania, asta e cât se poate de clar. Oare e dezamăgită?
  Fata cântăreşte întrebarea.
  - Cândva îmi doream să trăiesc acolo. Şi tu, şi mătuşa Adriana spuneaţi atâtea poveşti: despre Valencia, cum străluceşte marea ca un şir de diamante sub soare şi cum bate briza prin oraş şi câte de multe biserici şi palate găseşti acolo şi oamenii care sunt atât de... de pătimaşi şi prietenoşi şi rafinaţi. Dar acum vreau să rămân aici. Suntem una dintre familiile importante ale Romei. Fiecare dintre noi are un rol de jucat în viitor, iar căsătoria e cea mai puternică legătură care există, zice ea, de parcă cineva ar fi învăţat-o să spună vorbele odată cu catehismul.
  - Bravo! Ai vorbit ca o adevărată Borgia. Nu-ţi mai bate capul. Când ajungem la o hotărâre o să ţi se spună.
  Fata se ridică.
  - Tată, vreau să-ţi cer o favoare.
  Orice, gândeşte el. După care îşi aminteşte.
  - Poate că ar fi mai bine să aflu despre ce este vorba.
  - Nu vreau un bărbat bătrân de-a binelea. Juan zice că salivează şi se uşurează în pat.
  - Chiar aşa zice? Se uită fix la ea.
  - O... nu cred că se gândeşte la tine.
  - Nu.
  - Şi încă ceva.
  El suspină apăsat de parcă asta ar fi o povară mult prea greu de dus. Amândoi zâmbesc.
  - Adu-l pe Cesare acasă mai curând. Tânjeşte de dorul Romei. Se simte în spatele fiecărui cuvânt.
  - O să fie aici gata de pregătiri pentru nunta ta. Îţi promit.

_________
Romancieră, critic literar şi realizatoare de emisiuni radio-TV, Sarah Dunant este una dintre autoarele britanice care se bucură de un succes răsunător atât în Europa, cît şi în SUA. S-a născut în 1950 la Londra şi a studiat istoria la Newnham College, Cambridge. După absolvire, a lucrat o scurtă perioadă la BBC. Înainte de a deveni scriitoare, a călătorit mai mulţi ani în Japonia, India, America Centrală şi de Sud. Între 1989 şi 1996 a realizat şi a prezentat emisiuni culturale pentru BBC Television, apoi pentru BBC Radio 3. În prezent predă creative writing la Faber Academy din Londra. Colaborează cu recenzii la The Times, The Guardian şi The Independent on Sunday. După publicarea a două romane în colaborare, sub pseudonimul Peter Dunant, apărute în 1984 şi 1986, Sarah Dunant a scris zece romane şi a editat două volume de eseuri. Primele sale patru cărţi sînt romane poliţiste de mare impact. Unul dintre personajele sale emblematice este Hannah Wolfe, care apare în Birth Marks (1991), Fatlands (1993) - cîştigător al Crime Writers' Association Macallan Silver Dagger for Fiction - şi Under My Skin (1995). În anii următori publică thrillerele psihologice Transgresiuni (Transgressions, 1997; Humanitas Fiction, 2008) şi Mapping the Edge (1999). Faima internaţională i-au adus-o romanele istorice Naşterea lui Venus (The Birth of Venus, 2003; Humanitas, 2007), În compania curtezanei (In the Company of the Courtesan, 2006; Humanitas, 2007) şi Sacred Hearts (2009), traduse în peste treizeci de ţări. Noul său roman, Sânge şi splendoare (Blood and Beauty, 2013), este saga legendarei familii catalane Borgia din Renaşterea italiană.

Mai multe