România la tîrgurile internaţionale de carte
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 83, aprilie 2013)
Salon du livre de la Paris a fost un succes: mii de cărţi vîndute în doar cîteva zile, zeci de mii de vizitatori la standul României şi o foarte bună prezentare în presă a literaturii româneşti contemporane. Însă, dincolo de statistici, dincolo de bucuria meritată a autorilor de a se întîlni cu cititorii lor din Franţa şi de mult aşteptata vizibilitate în presa franceză, rămîn carenţele de comunicare şi de organizare ale noii conduceri a Institutului Cultural Român, evidente - înainte, în timpul şi după tîrgul de carte. Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Neagu Giuvara nu au fost prezenţi la Salon du livre. O absenţă semnificativă care, chiar dacă nu a făcut valuri în Franţa, a ridicat numeroase semne de întrebare în România. Un alt scriitor important, Filip Florian, refuză şi el să colaboreze cu noua conducere a ICR (care s-a grăbit să-l catalogheze drept "intelectual de carton"). Numeroşi manageri culturali şi artişti nu mai vor, nici ei, să realizeze programe în colaborare cu ICR - şi nu se sfiesc să declare public acest lucru. Niciodată pînă acum nu s-a întîmplat ca artiştii să evite tocmai instituţia menită să-i promoveze.
Acum două săptămîni, la Clubul Dilema veche, am discutat despre participarea României la tîrgurile de carte (Göteborg, Torino, Madrid, Paris). Ce şanse au scriitorii români să se impună pe pieţele literare occidentale? Ce rol au politicile culturale? Ce efecte au avut prezenţele româneşti la tîrgurile de carte? Şi - mai ales - la ce să ne aşteptăm în viitor? Discuţia - moderată de Matei Martin - i-a avut ca invitaţi pe scriitoarea Gabriela Adameşteanu, pe Simona Kessler - agent literar şi pe Florin Bican - responsabil, pînă nu de mult, de programele de formare a traducătorilor străini, din cadrul ICR.
***
Florin Bican
Socoteala de-acasă...
După ce a frecventat standul Institutului Cultural Român la ediţia din 2009 a Tîrgului de Carte de la Londra, scriitorul şi jurnalistul britanic Anthony Daniels a scris un articol pentru selecta publicaţie americană The New Criterion. "Cînd am vizitat România cu puţin timp înainte de căderea regimului Ceauşescu" - îşi aminteşte el în primele rînduri - "românii (judecînd după oferta din vitrinele librăriilor) păreau a fi o naţiune de împătimiţi ai stereochimiei: în vitrine era expus, aproape în exclusivitate, un volum cu titlul Polimerizarea stereospecifică a izoprenului." Anthony Daniels îşi explică neverosimila popularitate a tomului prin numele autorului (al pretinsului autor, zice el): Elena Ceauşescu, doctor în ştiinţă şi membru al Academiei Române... "După aproape douăzeci de ani" - continuă Daniels - "standul românesc de la London Book Fair este dovada concludentă a unei schimbări revoluţionare. O demenţă monomaniacă a fost înlocuită cu o diversitate sănătoasă - sau poate doar normală" (Anthony Daniels, "Always in the wrong place", The New Criterion, iunie 2009). Această normalitate ar trebui să fie criteriul de bază al oricărei strategii de promovare a literaturii. Normalitatea, la rîndul său, este alimentată de diversitate, iar diversitatea este rezultanta aporturilor individuale armonizate firesc într-un sistem guvernat inevitabil de entropie.
Aşa a încercat ICR să promoveze literatura română (împreună cu toate celelalte compartimente ale culturii noastre) în perioada 2005-2012, cînd instituţia era coordonată de Horia-Roman Patapievici, Tania Radu şi Mircea Mihăieş, echipă interacţionînd osmotic cu fiecare angajat al Institutului, de la directorii de departamente pînă la referenţi, dar şi cu colaboratorii şi partenerii externi. Spre deosebire de actuala conducere, nimeni din fostul ICR nu pretindea că deţine piatra filozofală a diseminării culturii române în lume. Într-un articol publicat pe 14 aprilie în The Guardian, Alex Clark spune pe şleau: "Cine pretinde că poate descifra runele pieţei de carte moderne, ori se amăgeşte, ori e şarlatan..." Fără să ne dăm aere că am cunoaşte dedesubturile pieţei internaţionale de carte, am început s-o explorăm. Participarea la tîrgurile internaţionale, programele de finanţare, pregătirea şi cultivarea traducătorilor străini, turneele de lectură ale autorilor români în străinătate, extinderea reţelei ICR în afara graniţelor s-au coordonat sinergic şi s-au racordat din mers la feed-back-ul unei pieţe, alta decît moscovita Piaţă Roşie.
În consecinţă, literatura română a ajuns să fie vizibilă în Europa, apropierea geografică fiind în acest caz un factor favorabil. Zona anglofonă - aici includem şi Statele Unite - este mai greu abordabilă din cauză că acolo traducerile reprezintă 3% din totalul cărţilor publicate. Mă întreb cît de bine poate fi reprezentată literatura română pe un segment atît de îngust, la concurenţă cu literaturi care au intrat în cursă mult mai devreme. Bineînţeles că în comparaţie cu situaţia de acum cîţiva ani, cînd pe piaţa de carte anglo-saxonă nu exista mai nimic tradus din literatura noastră, sîntem "bine reprezentaţi" şi acolo, chiar dacă nu ne putem lăuda decît cu cele cîteva traduceri publicate de Houghton Mifflin Harcourt, Dalkey Archive Press, Northwestern University Press şi revista Absinthe, în Statele Unite, şi de University of Plymouth Press, în Marea Britanie. În rest, din datele existente s-ar părea că Spania deţine supremaţia numerică, cînd vine vorba de titlurile publicate. De ce? - e un mister... Dar şi Italia vine tare din urmă. Există un număr relativ mare de traducători în ambele ţări, mulţi dintre ei fiind formaţi chiar în cadrul programelor de burse pentru traducători, derulate la ICR. Dar nu se poate deduce de aici o formulă general-aplicabilă. Franţa este în mod consecvent traducătoare de literatură română, în virtutea unei deschideri tradiţionale faţă de literaturile străine. S-au înregistrat însă breşe remarcabile şi în spaţiul german, unde ar fi de menţionat că edituri "mari" din Germania şi Austria (Suhrkamp, Zsolnay, Residenz) au publicat autori români a căror apariţie a fost recenzată copios în presa locală. Ca să nu mai vorbim de poziţionarea literaturii române în spaţiul scandinav - aici eforturile ICR Stockholm şi participarea la Tîrgul de Carte de la Göteborg au avut un rol esenţial, anihilat magistral prin tăierea fondurilor de către noua conducere ICR, taman anul acesta, cînd, ca urmare a strategiilor aplicate consecvent de cîţiva ani încoace, România obţinuse statutul de ţară invitată... "Noua Europă" s-a deschis şi ea, mai mult sau mai puţin, un număr tot mai mare de traduceri înregistrîndu-se în Bulgaria, Polonia şi Ungaria, în primul rînd datorită entuziasmului noului val de traducători care au beneficiat de bursele ICR. Israelul şi Turcia dau şi ele semne de interes faţă de literatura română, deja concretizate în apariţia cîtorva titluri. Pînă acum, sub echipa vechiului ICR, din literatura română s-au tradus aproximativ 300 de cărţi, aparţinînd unui număr de 115 autori, şi publicate de 164 de edituri, din 27 de ţări, în 25 de limbi.
Aceste lucruri au fost posibile tocmai datorită structurii flexibile şi dinamice a fostului ICR, dinamitată prin preluarea acestei instituţii de către margarajahul Jabba the Hutt, care-şi centrează discursul pe debitarea monomaniacă a unor generalităţi lemnoase de esenţă tare şi pe atacuri veninoase "la individ", contestînd cu ranchiună punctele marcate de echipa care l-a precedat. Auzim întrebări precum "cine-i Dan Lungu?", "de ce Mircea Cărtărescu?", "ce-oţi găsi la Filip Florian?", "de ce nu Breban şi Buzura?" - "de ce nu caloriferul?" De aici pînă la Polimerizarea stereospecifică a izoprenului mai e un pas...
Florin Bican este scriitor. A coordonat programul de formare a traducătorilor din cadrul Institutului Cultural Român
***
Monica Joiţa
Disciplina efortului colectiv
Una din preocupările de căpătîi în activitatea mea de şapte ani ca director adjunct şi director interimar al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia (şi care sper să rămînă o constantă în activitatea instituţiei) a fost abordarea perseverentă, pe mai multe fronturi, a literaturii române, a traducerilor în limba italiană şi a politicii editoriale din România, în raport cu exigenţele, particularităţile şi formulele de marketing literar specifice Italiei.
Iată cîteva dintre liniile acestei strategii: a) promovarea individuală a scriitorilor (prin manifestări tip lansări de carte, dialoguri cu publicul italian, dezbateri la universităţi; amintesc cîteva nume: Filip Florian, Nora Iuga, Cristian Teodorescu, Gabriela Adameşteanu; Dan Lungu sau seria de întîlniri anuale de la Bistrot de Venise: Nina Cassian, Mircea Dinescu, Ileana Mălăncioiu, Matei Vişniec, Marta Petreu); b) legătura permanentă cu traducătorii italieni (inclusiv prin organizarea, la Veneţia, împreună cu Centrul Naţional al Cărţii, a două ateliere de lucru, pe o perioadă de o săptămînă, cu traducători de literatură română din diferite ţări: "Literodromul Babel", în 2009 şi "Literodromul Babel Reloaded", în 2011); c) sprijin permanent acordat numeroasei şi valoroasei generaţii de tineri traducători italieni, formaţi la "cursurile" de la Mogoşoaia; d) legătura cu editurile italiene care aveau în planul editorial traduceri din literatura română (Monnier Universita/Mondadori Education, Hacca, Aisara, Atmosphere Libri etc.) şi care, ulterior, au aplicat şi au cîştigat la concursul programului TPS al Institutului Cultural Român, inclusiv prin consilierea în hăţişul birocratic al candidaturii pentru finanţare; e) inserarea prezenţei româneşti la festivalurile de literatură cu caracter internaţional din Italia: Mantova, Genova, Sardinia (unde au participat, printre alţii, Gabriela Adameşteanu, Lucian Dan Teodorovici, Adela Greceanu, Ştefania Mihalache, Simona Popescu, Svetlana Cârstean, Ruxandra Cesereanu, Denisa Comănescu, Ion Mureşan, Sorin Gherguţ).
Obiectivul Torino
Dar toate aceste ţinte, concretizate în fronturi de acţiune, şi-au dat cel mai bine măsura în organizarea participării României, cu un stand naţional şi o serie de manifestări (atît în programul mare al evenimentului, cît şi în programe colaterale), la Salonul de Carte de la Torino, timp de patru ediţii (2009, 2010, 2011 şi 2012). Aşadar, obiectivul Torino a reprezentat însumarea anuală a demersurilor prezentate succint mai sus: la Torino, făceam bilanţul, trăgeam linie, pentru ca apoi, de cum se închideau porţile Salonului, să o luăm de la capăt. Astfel, în 2012, cînd România a fost ţara invitată de onoare, alături de Spania, am avut un regim preferenţial: era vorba de o candidatură, atent urmărită şi evaluată timp de trei ani, spre deosebire de ţările invitate de onoare la ultimele ediţii ale Salonului, cărora le-a fost adresată de către organizatorii italieni onoranta invitaţie. Această deosebire de percepţie este una şi de fond, şi de nuanţă, întrucît cumulează simbolic aspectele practice, actuale ale imaginii culturale a României în Italia.
Formidabila desfăşurare de forţe literare, critice, editoriale cu care România s-a prezentat ca ţară invitată de onoare la Torino, în 2012 (peste 120 de invitaţi români şi italieni; 23 de scriitori români prezenţi; 22 de noi traduceri din literatura română, de la ediţia precedentă a Salonului - un număr record; peste 30 de manifestări organizate în cadrul Salonului, alături de seria de evenimente din oraş; o susţinută campanie de promovare; stand de 400 mp, construit după un concept modern, interactiv, buget de cca 500.000 de euro), a fost posibilă datorită unei întreprinderi care în România are mai degrabă titlu de excepţie: disciplina efortului colectiv. Au lucrat atunci, împreună, Institutul Cultural Român - prin Institutul de la Veneţia şi Centrul Naţional al Cărţii -, AIR (Asociaţia Italiană a Româniştilor), colectivul de limba şi literatura italiană din cadrul Universităţii Bucureşti. Fireşte, mai este cale lungă pînă la o strategie comună şi coerentă a tuturor actanţilor (individuali şi instituţionali, de stat şi privaţi, din România şi din Italia) pentru promovarea literaturii române, în cadrul căreia, insist asupra acestui lucru, tîrgurile de carte trebuie să reprezinte doar unul dintre punctele din strategia literară generală, un binevenit instrument de marketing care, însă, am eu impresia că începe să se "clasicizeze" (iată, de pildă, în State nu există deloc această tradiţie a "tîrgurilor" de carte).
Efectele participării României la Salonul de la Torino le-am cuantificat în timp, vreme de trei ani: nu au fost - şi nu sînt - efecte imediate, ci de lungă durată (noile contracte, noile edituri interesate de literatura română, noile contacte între scriitorii români şi editori, agenţi, critici etc.). Nu mă pot pronunţa asupra tipului de efecte generate de Salonul de anul trecut, încetîndu-mi activitatea la IRCCU Veneţia, la sfîrşitul lui 2012; pot însă să menţionez cîteva puncte strategice care încă nu au fost abordate şi care devin imperative pentru prezenţa literaturii române în Italia: a) publicarea de traduceri din literatura română la marile edituri italiene; b) parteneriatul cu mediul privat; c) promovarea formulelor actuale de marketing literar (agenţi, impresari); d) relaţia cu presa culturală din Italia.
Un alt subiect de discuţie, foarte important pentru prezenţa literaturii române în Italia - discuţie care nu poate fi temeinică în lipsa unor studii serioase, bazate pe cercetări, statistici sau sondaje, de tipul rapoartelor din politicile culturale naţionale, cum procedează Polonia sau Ungaria -, ar fi în ce măsură, pentru publicul italian actual, pentru piaţa editorială italiană etc., pot fi utile traduceri noi, actualizate, din clasicii literaturii române sau chiar din scriitorii intraţi fatalmente într-un proces de reevaluare? Care ar fi impactul acestora şi cine ar trebui să efectueze traducerile?
Desigur, pe de altă parte, este vitală continuarea (co)finanţării culturii scrise şi a programelor de traduceri şi de sprijinire a traducătorilor. Mai ales că, dacă urcăm acum pe o treaptă teoretică, Salonul de la Torino din 2012 a marcat o rafinare a receptării literaturii române din partea criticii şi a presei de specialitate: mutarea accentului de la interesul de tip "sociologic" - cu fireşti motivaţii (pentru cititorul italian, literatura română actuală era echivalentă cu "descrierea" regimului comunist şi a schimbărilor după 1989) - spre analiza noutăţii, a formulelor şi temelor, a valorii intrinsece a discursului literar din România de azi. În acest moment propice s-a aflat la Torino în 2012, de pildă, poezia lui Ion Mureşan, proza lui Răsvan Popescu, a Anei Maria Sandu sau a lui Lucian Dan Teodorovici, teatrul lui Matei Vişniec, pentru a nu mai vorbi de un reînnoit interes în Italia faţă de Max Blecher (tradus de Bruno Mazzoni) sau Tristan Tzara (în tălmăcirea lui Giovanni Rotiroti).
Calitatea pieţei culturale locale
Mai trebuie să menţionez o problemă esenţială, de care depinde enorm promovarea literaturii române în străinătate: în România, nu există, la ora actuală, un cadru juridic prielnic şi stimulativ pentru exportul cultural, căci Legea achiziţiilor publice (cu toate ajustările din 2003 şi 2008) ignoră specificul şi nevoile produsului cultural. Iar cînd vorbim de organizarea unui proiect de asemenea proporţii, cum a fost Salonul de Carte de la Torino din 2012, de la pregătirile de bază (construcţia standului, achiziţionarea biletelor de avion pentru invitaţi etc.) la efectele imediat cuantificabile (vînzările de carte), logistica se prezintă adeseori ca o sumă de situaţii concrete de imposibilitate.
În sfîrşit, ca organizatori, la Salon avem o imagine de ansamblu a peisajului, în perpetuă mişcare, al literaturii şi pieţei editoriale (din România şi nu numai). Cu alte cuvinte, fundalul muncii noastre este alcătuit din raporturile care se stabilesc între diferitele categorii de actanţi: autori, editori, traducători, cititori etc. A fost evidentă şi la Torino (strict din perspectiva organizatorică) neasamblarea mecanismului românesc de marketing literar, desigur şi sub presiunea crizei economice. Deci în continuare trebuie lucrat nu numai la promovarea literaturii române la tîrgurile de carte din afară, ci şi la calitatea pieţei culturale (literare, editoriale) interne.
Monica Joiţa a fost, pînă în 2012, director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia.
***
„Un stand gol“ - interviu cu Dan Shafran, directorul ICR Stockholm
România este invitată de onoare la Bok och Bibliotek 2013. Tîrgul de Carte de la Göteborg este, pentru literatura română, o platformă importantă de export spre ţările nordice. Dacă participarea la acest tîrg de carte este o certitudine, nu se ştie încă exact cum va fi reprezentată România: Institutul Cultural Român a anunţat că va aloca, pentru organizarea standului şi a evenimentelor, suma de 60.000 de euro. Un buget considerat de echipa ICR de la Stockholm mult prea mic pentru a asigura o participare onorabilă. Şi asta, în ciuda faptului că literatura română e bine primită de cititorii suedezi.
Ce aşteptări are publicul din Suedia cu privire la participarea României în calitate de invitat de onoare la Tîrgul de Carte de la Göteborg?
Publicul suedez şi reprezentanţii Tîrgului se aşteaptă la foarte mult. De obicei, invitata de onoare profită de ocazie pentru a face o demonstraţie de forţă - timp de cîteva zile, ea este vizibilă peste tot, atît prin scriitorii invitaţi şi prin traducerile apărute, cît şi prin stand, care de obicei ocupă poziţia centrală în tîrg, şi promovarea în oraş. În plus, majoritatea ţărilor prezintă în acest context şi alte domenii ale culturii lor. Cu alte cuvinte, prestaţia unei invitate de onoare la un tîrg de carte este cam aceeaşi cu cea de anul trecut de la Torino şi cu cea pe care înţeleg că a avut-o şi anul acesta la Paris. În momentul de faţă, însă, noi nu putem oferi Suediei şi tîrgului de la Göteborg decît foarte puţin. Mai nimic. Tocmai această discrepanţă uriaşă între aşteptările pe care le au suedezii de la ţara invitată de onoare şi indiferenţa cu care conducerea ICR priveşte rolul pe care România trebuie să-l joace la tîrgul de la Göteborg face să ne îndreptăm spre un eşec asumat. Dacă la Paris România s-a simţit onorată de statutul de ţară invitată pe care i l-a acordat Franţa, la Göteborg lucrurile stau exact pe dos: Suedia trebuie să se simtă onorată că România a acceptat statutul de ţară invitată. "Bucureşti e o capitală de ţară UE cu 18 milioane de locuitori şi are 2 milioane, iar Göteborg e un oraş secund sau terţ de 0,5 milioane, într-o ţară UE de 8 milioane", constata vicepreşedintele ICR Horia Gârbea, pe 10 ianuarie, într-un e-mail trimis mie. Pentru ca, numai după cîteva zile, să revină: "susţin ideea că ni se propune ceva oneros." Dintr-un anume punct de vedere avem, totuşi, toate şansele să facem senzaţie în Suedia: va fi pentru prima oară în istoria Tîrgului de Carte de la Göteborg - şi asta o ştiu chiar de la conducerea acestuia - cînd o ţară invitată de onoare nu va respecta un contract semnat. Fiindcă ne va fi imposibil să respectăm contractul, cu banii care ne-au fost alocaţi.
Care e conceptul standului României?
În principiu, nu ni se dau bani decît pentru a achita chiria spaţiului rezervat standului, nu însă şi pentru a-l mobila. Singurul concept care se profilează în acest moment este acela al unui stand gol. Trebuie să recunosc că este şi acesta un concept.
Acum cîteva săptămîni, vă plîngeaţi, într-un interviu (din Observator cultural) că nu reuşiţi să colaboraţi cu centrala ICR de la Bucureşti. Aţi reuşit, între timp, să dialogaţi cu noua conducere?
De la publicarea interviului şi pînă astăzi nu a apărut nici o schimbare în acest sens. De cîteva luni am întrerupt, practic, orice contact cu conducerea ICR. Nu mi se răspunde la telefon, nu mi se răspunde la e-mail-uri, nu mi se răspunde la întrebări sau solicitări. Sînt ostracizat.
În ce stadiu sînt pregătirile?
Noi, cei de la ICR Stockholm, mergem înainte. Deşi ştim deja că ceea ce construim astăzi ne este distrus a doua zi. Cu toate acestea, am alcătuit o listă cu scriitorii pe care dorim să-i invităm şi chiar am convins Tîrgul şi diverşi alţi parteneri (edituri suedeze, ambasade străine şi asociaţii culturale) să finanţeze aproape 60% din aceste costuri, deşi contractul stipulează clar că ele intră în responsabilitatea ţării invitate. Asta arată cîtă bunăvoinţă există în continuare în Suedia pentru România şi cultura română. E un capital de încredere care trebuie să ne bucure şi de care nu e cazul să ne batem joc. Am trimis listele şi propunerile noastre de seminarii - încă nu complete - la Bucureşti şi sîntem în aşteptarea unui răspuns. Deşi nu ne facem mari speranţe.
a consemnat Matei MARTIN