„Realitatea e o experienţă individuală“

- interviu cu António Lobo ANTUNES -

În cele cîteva zile pe care le-a petrecut la Bucureşti – unde şi-a lan­sat versiunea românească a cărţii Ordinea naturală a lucrurilor – şi la Constanţa – unde i s-a decernat titlul de doctor honoris causa –, a fost atît de solicitat pentru interviuri, încît admite că nu mai are ni­mic de spus. António Lobo Antunes este de regulă un scriitor dis­cret, căruia nu-i place să vorbească despre cărţile sale. Talentul li­te­rar şi succesul formidabil pe care le probează cărţile sale peste tot în lu­me l-au transformat într-o vedetă. Pentru un scriitor care caută sin­gurătatea – numai în singurătate poate să scrie – statutul de ve­detă literară e o pacoste. Şi dacă aveţi impresia că scrisul e o plă­ce­re, aflaţi că pentru António Lobo Antunes e un chin: ca să fii scrii­tor, trebuie să lupţi cu îndîrjire şi cu răbdare. Şi, mai ales, să fii u­mil.

Aţi venit la Bucureşti pentru a lansa Or­di­nea naturală a lucrurilor. Ştiu că nu vorbiţi cu plă­cere despre cărţi publicate. Am înţeles chiar că uitaţi cu totul despre ce aţi scris. E a­de­vărat?

Aşa e. Nu îmi amintesc de această carte. De altfel, nu-mi amintesc de nici unul dintre romanele mele. Aşa sînt eu. Le scriu şi apoi, gata, le-am uitat. Mă obsedează atît de mult atunci cînd le scriu, încît nu mai am forţa să mă întorc asupra lor după ce se publică. Scrisul e un chin, nu o plăcere. Fiecare carte mă macină, mă consumă.

De ce aveţi nevoie pentru a scrie?

De hîrtie. Şi de un creion. Atît. Scriu de mînă. Nu am ritualuri, nu am tabieturi. Cînd în­cep o nouă carte, scriu zilnic, aproape după pro­gram: încep la 9, scriu pînă la prînz, de la două la 8 seara iar scriu, şi seara, după cină, iar mă apuc. Nu prea îmi iau zile libere. Nu pot. Sînt ca un chirurg care nu-şi ia niciodată con­ce­diu mai mult de o săptămînă, de teamă să nu-şi iasă din mînă.

Chinurile facerii

În tot acest travaliu, ce rol joacă ins­pi­ra­ţia?

Inspiraţie? Nu ştiu ce să vă spun. Ca să scrii ai nevoie de forţă pentru a lupta, de singurătate şi mai ales de răbdare. Puţini sînt cei care în­ţeleg cît de importantă e răbdarea. Iar răbdarea pre­supune şi un anume grad de umilinţă: scrii­torul trebuie să aştepte umil, să muncească fără în­cetare, să rescrie pînă cînd îi iese. Începutul e cel mai greu. Revin de zeci de ori asupra primei părţi, asupra frazelor de debut. Rescriu pînă îmi iese, probabil că de aceea avansez atît de greu. O­dată ce începutul mi se pare convenabil, lu­crurile se mai simplifică. Romanul e ca o vietate: are propria voinţă, propriul său temperament. Scrii­torului nu-i rămîne decît să asculte vocea, să se lase condus. Cel mai greu e să rescrii ceea ce ai scris deja. Scrisul poate fi şi automat, însă cînd revin, îmi dau seama că mîna a luat-o înain­te, că am greşit, că trebuie să rescriu. Acolo e ma­­rea bătălie. Pînă la urmă, fiecare carte e pri­ma carte.

Aceste chinuri se transmit în vreun fel ci­titorului?

A fi scriitor nu înseamnă doar şedinţe de au­to­grafe, premii, discursuri şi recepţii. Toate a­cestea sînt absolut secundare, nu ţin de me­serie. Scriitorul trăieşte în singurătate. Cred că acest travaliu, această muncă obositoare se sim­te atunci cînd citiţi cărţile mele.

Dacă scrisul e o îndeletnicire atît de chi­nui­toare, cum se face că scrieţi în continuare? Cum de nu renunţaţi?

Poate o să vi se pară ciudat, dar scriu din­tr-un soi de obligaţie, nu de plăcere. Oricît îmi este de greu, ştiu că aceasta e meseria mea. A­ces­ta e lucrul la care mă pricep cel mai bine. Poa­­te că am acest dar, poate că e ceva înnăscut, ori­­cum, orice ar fi, simt că nu am voie să irosesc acest talent făcînd altceva. Cred totuşi că sînt no­­rocos, pentru că eu, spre deosebire de alţi scrii­­tori, pot să trăiesc din scris. Nu am şef – nici nu aş suporta aşa ceva, nu-mi plac ierarhiile – hotărăsc singur ce şi cum. Această libertate e un dar foarte preţios.

„Ne lipsesc operele de artă, artişti sînt destui“

În România sînt nenumăraţi tineri care îşi doresc să devină scriitori. Ce îi sfătuiţi?

Mă mir cînd văd atîţia oameni care scriu, mă spe­rii cînd intru într-o librărie şi văd cît se pu­blică. Unii or fi mai norocoşi sau mai talentaţi decît mine, de vreme ce scriu aşa de mult... Cînd am auzit că Uniunea Scriitorilor din Ro­mâ­nia are 3000 de aderenţi, am rămas cu gura căs­cată. Cred totuşi că pe lume există mai mulţi ar­tişti decît opere de artă. Ne lipsesc operele de artă, artişti sînt destui.

Totuşi, ce simţiţi cînd vă întoarceţi asu­pra unei cărţi scrise cu multă vreme în ur­mă?

Cred că fiecare carte e ca un continuum, de la prima pînă la cea mai recentă. Ordinea na­tu­ra­lă a lucrurilor , de pildă, am gîndit-o ca pe a do­ua parte a unei trilogii, alături de Manual de­spre pasiunile sufletului şi Moartea lui Carlos Gardel.

Or­dinea naturală a lucrurilor? Cît de reale sînt po­veştile?

Nu prea ştiu ce înseamnă realitatea. Fiecare o percepe într-o manieră diferită. Ceea ce eu cred că e realitate nu e şi realitatea altuia. Rea­li­tatea e o experienţă individuală. Oamenii din căr­ţile mele nu sînt reali, dar au existat. M-am baz­at pe ei ca să spun o poveste.

Dar Iolanda? A existat?

Da, Iolanda chiar a existat. Şi chiar aşa o şi che­ma. L-am cunoscut şi pe soţul ei. Şi cu­nos­cînd povestea lor, m-am decis s-o folosesc în carte. Tocmai pentru că cei doi eroi sînt reali, am şi păstrat toată povestea în Lisabona. Eu lu­crez cu materialul brut, cum se spune, lucrez cu oa­meni pe care i-am cunoscut. Eroii din Or­di­nea naturală a lucrurilor sînt locuitorii unei su­burbii a Lisabonei. Au o viaţă dificilă, uneori ciu­dată, care merită povestită. Am construit acest mic univers din oameni şi poveşti care au e­xistat de-adevăratelea. Ordinea naturală a lu­cru­rilor e povestea acestor oameni obişnuiţi. Ti­tlul vine de la o vorbă de-a mamei: „Asta e or­di­nea naturală a lucrurilor...“

Un oraş inventat

Portugalia din carte e Portugalia reală? Li­sa­bona din carte e Lisabona cea adevărată?

Chicago-ul lui Hemingway nu există. E un te­ri­toriu inventat. Ucraina lui Gogol e o ţară în­chipuită. Lisabona din Ordinea naturală... e Li­sabona ­mea, poate diferită, poate asemănătoare cu oraşul real. Pentru că e mai simplu aşa, am nu­mit oraşul în care se desfăşoară acţiunea din carte Lisabona. E un oraş inventat pornind de la ora­şul pe care îl cunosc.

„Ca să scrii, nu trebuie să fii inteligent. Tre­buie să fii un idiot sclipitor“, spuneaţi într-un interviu recent. Ce vreţi să spuneţi cu asta?

Cartea trebuie să fie inteligentă, nu autorul! Au­torul nu are nici o importanţă. Întotdeauna am crezut că ar trebui să publicăm anonim. Pe co­pertă ar trebui să fie înscris numele ci­titorului, ­pentru că el „face“ cartea atunci cînd o citeşte. Dacă citeşti o carte bună de două, trei ori, vei vedea că la fiecare lectură, carte e alta. O carte trebuie să fie eficace în sensul pe care Tol­stoi îl dă cuvîntului. Nu trebuie să cedezi, din or­goliu sau vanitate, tentaţiilor unei fraze fru­moase, unei metafore. Cartea trebuie să fie ca o ma­şină care avansează, nemilos, spre ţintă.

Urmăriţi cronicile literare? Vă interesează ce scriu criticii literari despre cărţile dvs.?

Unele recenzii sînt măgulitoare. Din altele se vede că nu au înţeles mare lucru. Însă să ştiţi că nu urmăresc prea atent ce scriu alţii despre mi­ne. Sînt atît de ocupat cu romanul la care lu­crez, încît nu am timp de asta. Sînt atît de mă­ci­nat de ce fac, încît mi-e greu să mă gîndesc la te­orii, la comparaţii, la figuri de stil, la ce cred alţii că ar trebui să fac.

Oricum, nu sînt interesat de teoriile literare. Şi nu cred în ideea de roman. Eu nu vreau să scriu povestiri sau nuvele sau romane. Vreau să scriu despre viaţă, pur şi simplu. Ce iese, ha­bar nu am. Nu ştiu exact cum se cheamă. Nu ju­dec după aceste criterii nici cărţile pe care le ci­tesc. Le citesc şi atît.

Aţi avut vreodată curiozitatea să vă uitaţi peste ediţiile străine ale cărţilor dvs.? Aţi citit vreo traducere?

Da, îmi place să văd cum sună textele mele în alte limbi. Şi cînd cunosc limba, chiar îmi face plă­cere să urmăresc traducerea. Cred că şi tra­du­cătorul face o muncă solicitantă.

Ce legătură e între psihiatrie şi literatură? Ca scriitor, v-a ajutat în vreun fel meseria de psi­hiatru?

Eu am devenit medic psihiatru întîmplător. Nu îmi doream asta neapărat. Şi asta nu are nici o legătură cu scrisul. Psihiatria nici măcar nu e o meserie prea creativă. Lumea crede că psi­hi­a­trul intră în mintea ta, îţi înţelege sen­ti­men­tele... Nu e deloc aşa. Psihiatria – cel puţin cea pe care am învăţat-o eu – e aproape plic­ti­si­toa­re, e o meserie grea în care trebuie să iei decizii gre­le. Mereu eram intrigat de regulile acestei pro­fesii, de scopul ei. Eram chemat să-mi dau cu părerea, să dau verdicte, să spun dacă „pa­cien­tul“ e normal sau nu. Ce înseamnă să fii nor­mal? Ce înseamnă să fii bolnav mintal? Ceea ce mă înspăimînta cel mai mult era puterea i­men­să pe care o avea medicul asupra pa­cien­tu-lui. Psihiatrul e ca un fel de dumnezeu. Ce faci cu pacientul? Îl baţi pe umăr, îi faci elec­tro­şo­curi, îi dai medicamente, îl operezi... Pacienţii sînt lipsiţi de apărare în faţa unui medic care poa­te face aproape ce vrea el. Or, eu îmi pu­neam tot felul de probleme. E complicat să fii bol­nav. E şi mai complicat să suferi de o boală min­tală. Şi ce înseamnă boală mintală? La ve­chii greci, de pildă, epilepsia se numea „boala sacră“. Iar în Africa, unde am fost eu, ceea ce noi, occidentalii, numeam schizofrenie, era pri­vit ca un semn al legăturii cu zeii. Da, în Angola se spunea că schizofrenicii sînt mai aproape de zei. Ca psihiatru eşti, prin urmare, foarte limitat.

Aţi găsit vreun sens în acel război? V-au folosit în vreun fel cei peste doi ani petrecuţi în Angola, ca medic militar?

Într-un război ca acela, nu există învingători, nu există glorie. Toată lumea pierde. Sen­ti­men­tul ­acesta al deşertăciunii m-a urmărit tot tim­pul. Au murit adolescenţi, tineri de 18 ani. Am văzut moartea cu ochii, cum se spune. Am văzut oa­meni murind sub ochii mei. Nu ai cum să uiţi a­ceastă experienţă. De altfel, foarte mulţi su­pra­vie­ţuitori nu au depăşit nici acum această is­to­rie cumplită. Mii de oameni au fost internaţi, du­pă război, în diverse instituţii, pentru a fi aju­taţi să treacă peste această traumă.

„Pe vremuri se mai citea şi aşa ceva...“

Aţi putut să citiţi în acei ani? Ce se citea pe front?

Atunci mi-am dat seama că literatura poate avea o utilitate concretă. Pe cînd eram în război, în Angola, ne trezeam zilnic la 5 dimineaţa. La 6 era ora mesei. Iar pe la ora 11 eram ata­caţi. De la 6 la 11 aveam de îndurat o chinuitoare perioadă de aşteptare. Cînd în­ce­pea tăvălugul, mai era cum era, însă aşteptarea era atroce. La un moment dat, a venit căpitanul cu Legenda secolelor . Da, pe vremuri se mai ci­tea şi aşa ceva... O citeam cu voce tare, ba unul, ba celălalt. Era foarte straniu să auzi poemele lui Vic­tor Hugo citite în franceză, într-o garnizoană, un­deva, la graniţa dintre Angola şi Zambia, de către un ofiţer portughez. Poezia introducea în acel mediu neprietenos, violent, un coeficient de umanitate. Noi eram antrenaţi să ucidem, e­ram obişnuiţi deja cu ideea că vom muri în răz­boi. Războiul ne-a deformat minţile, însă poezia ne-a salvat. Măcar sufleteşte. Prin ea am avut ac­ces la o altă lume, dincolo de arme, moarte, răz­boi.

Aţi continuat să scrieţi chiar şi în timpul ră­z­boiului. Cum aţi reuşit?

Scriam în fiecare zi, chiar şi acolo. Scriam pen­tru că asta fac de cînd aveam cinci ani. Dar şi pentru că aveam mai mult ca oricînd nevoie de asta. Era o metodă de a mă izola de mizeria din jur, era o formă de autoapărare.

După război v-aţi mai văzut cu foştii ca­ma­razi? Ştiţi ce fac?

Mă întîlnesc destul de des cu ei, mai ieşim la un restaurant, la o cafea. Unii dintre ei nici a­cum nu şi-au revenit. Pentru unii, războiul par­că nici nu s-a terminat. Nu e vorba doar de su­fe­rinţă, ci de tratamentul îndurat în timpul răz­bo­iului. Şi de felul în care am fost antrenaţi. Era un antrenament aproape pavlovian: cunosc oa­meni care, dacă se trînteşte o uşă, se aruncă la pă­mînt, ca pentru a se feri de gloanţe.

Marile substantive abstracte: onoare, patrie, glorie

Ca intelectual, vă interesează politica? Vă implicaţi în vreun fel pe scena publică?

Nu sînt intelectual, sînt scriitor, v-am mai spus. Nu fac parte din nici un partid. Sînt prea a­narhist pentru a suporta disciplina şi ierarhiile, oricare ar fi ele. Şi nici nu cred să existe vreun partid care să mă suporte pe mine. Oricum, nu cred că există o formaţiune care să exprime ce cred eu. Desigur, nu sînt de dreapta – e cumva nor­mal, m-am născut în timpul unei dictaturi de ex­trema-dreaptă: regim militar, poliţie politică, la­găre de concentrare... Mai tîrziu am fost trimis în război în numele marilor substantive ab­strac­te: onoare, patrie, glorie. Mie îmi este teamă de oa­menii politici. Cei mai mulţi sînt nişte obiecte po­litice neidentificate.

Acum zece ani, cînd Portugalia era ţară-in­vitată la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, aţi re­fuzat să vă reprezentaţi ţara. Aţi spus: „Por­tugalia nu are nevoie de mine iar eu nu am ne­voie de Portugalia“. Între timp, v-aţi mai nor­malizat relaţia cu ţara dvs?

Eu m-am născut în Portugalia dintr-o în­tîm­plare. Puteam să mă fi născut oriunde. Puteam să fi venit pe lume în Brazilia – ar fi fost, de alt­fel, mult mai firesc aşa, mama mea era metisă. Nu am nici o problemă cu ţara mea. Însă nu-mi pla­ce să reprezint pe nimeni.

Oricum, ca să revin la întrebarea anterioară, pa­tria mi se pare un termen desuet. Oamenii sînt atît de diferiţi, încît nu încap, cu toţii, într-o patrie. Eu am mai multe origini, sîngele meu e a­mestecat. De ce să renunţ la sîngele german sau portughez în numele unui concept care nu fo­loseşte la nimic? Şi de ce să mă subordonez unei idei atît de abstracte? Eu mă simt bine în multe locuri, nu am nevoie neapărat de o ţară, de o patrie.

Apropo: cum vi se pare Bucureştiul?

Sînt de trei zile la Bucureşti şi n-am făcut ni­mic altceva decît să particip la lansări şi să dau in­terviuri. N-am apucat să mă plimb prin oraş, deşi mi-aş fi dorit. Simt o energie specială în a­cest oraş, tare l-aş străbate la pas. S-a schimbat mult de cînd am trecut pe aici ultima oară. În orice caz, oamenii sînt minunaţi, se simte spi­ri­tul latin. Mă simt mai bine ca la Paris. Şi de abia aş­tept să revăd Constanţa, să merg la malul mă­rii. Cred că marea e singurul lucru care îmi lip­seş­te aici.

a consemnat Matei MARTIN