Primul televizor / prima amintire de la TV

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 61, iunie 2011)

Constantin ABĂLUŢĂ • Adriana BABEŢI • Marius CHIVU • Emilian GALAICU-PĂUN • Angela MARINESCU • Dan C. MIHĂILESCU • O. NIMIGEAN • Ioana PÂRVULESCU • Daniel VIGHI

„Odată ne uitam cu toţii la televizor, era un film cu Charlie Chaplin şi s-a întrerupt curentul în ultimul sfert de oră şi ma­ma a aprins lumînarea de botez pusă într-un scaun întors, iar vecinu’ a aprins o lanternă. Eram foarte mică şi aveam im­pre­sia că filmul continuă. De fapt, eram noi care ne vedeam în ecranul televizorului, resemnaţi că oricum nu mai era decît o ju­ma’ de oră de program. Totul se termina la ora 10...“ (din Anii ’80 şi bucureştenii, Editura Paideia, 2003)

Constantin ABĂLUŢĂ Cît am stat la pă­rinţi (pe strada Educaţiei) n-am avut te­le­vizor. Aşadar toată tinereţea şi bună parte din ma­turitate mi-am petrecut-o fără ecranul care-ţi mă­nîncă timpul şi-ţi toacă nervii. Pe atunci nu a­veam decît radio, picup cu discuri microsillon, mag­netofon cehesc Tesla, greu de peste trei kilo­grame. Programele radio fiind comune cu ale televiziunii, aflam din vreme ce filme mă in­te­resau şi mă duceam să le văd la mătuşa mea. Mă­tuşa stătea la doi paşi, pe strada paralelă, îi ză­ream balconul de pe scara de serviciu a blo­cului în care locuiam. În casa noastră era linişte, nu suna decît telefonul. Şi acesta foarte rar. Pe pă­rinţi nu-i prea interesa radioul. De altfel, cu tim­pul, el a trecut în camera mea. Mag­ne­to­fo­nul şi picup-ul, de asemeni, le ţineam mai mult pentru petreceri. Îmi amintesc şi acum liniştea din casa noastră. Mi-o amintesc cu senzaţia că am pierdut ceva de preţ. E vorba de acea ne­pă­sa­re a tinereţii noastre care nu vrea să fie co­nec­ta­tă la prezentul urît al vremurilor. Era o linişte pro­teguitoare. A nu avea televizor era şi un gest de refuz al îndoctrinării. Tot ce era bun venea de la benzile de magnetofon înregistrate pe şest cu muzică de dans americană. Aceste în­re­gis­trări erau valută forte. Îmi vine în minte o întîm­pla­re. Îi împrumutasem bani unui prieten ca să-şi ia un costum. După un timp, el nu făcuse rost de­cît de o parte din ei. Mi-a propus ca de res­tul să-mi dea benzi. Am fost grozav de bu­cu­ros. A fost o adevărată sărbătoare. Să ai muzică bu­nă în­sem­na să poţi da ceaiuri (în jargonul ti­ne­rilor de atunci – serate dansante) grozave la care să poţi invita fără jenă fete mai siman­di­coa­se. De alt­fel, la TV vedeai mai mult bulgarii: se­ria­lele Oblio, Zaicik...

Adriana BABEŢI În capul meu prima a­min­tire cu televizor se iţeşte din iarna lui 1959 şi se leagă de strada multi-culti, ba chiar inter-culti Ion Vasi (viitoare Cozia) din Timişoara, un­de am copilărit. Deşi teoriile cu mul­ti­cul­tu­ra­lis­mul şi interculturalitatea nu făceau încă prea mulţi purici prin lume, noi le trăiam firesc, ca şi cum am fi respirat sau am fi băut apă de la pom­pa din colţ. Asta se întîmpla – normal – cînd ne ju­cam pe stradă, cînd eram la şcoală sau cînd ve­neau sărbătorile. Dar nimeni n-ar fi bănuit cum cutia de lemn cu ecran mic şi butoane mari o să ne adune laolaltă pe cei de la numerele 9, 11, 13 şi 15. Familia Türbach de la 11 a fost pri­ma de pe stradă care a avut televizor. Era un Ru­bin sovietic care prindea la început doar două ca­nale: unul unguresc şi altul sîrbesc; destul cît să ne aţîţe pofta de a vedea ce se întîmplă în lu­mea largă. Pentru femei şi copii, dar şi pentru dom­nul Klein, pe locul întîi era patinajul ar­tistic, iar pentru bărbaţi, dar şi pentru mine, vi­ru­sată de microb de cînd mă ştiu, conta mai mult fotbalul. Aşa că ne plantam organizat, cu mic, cu mare, în sufrageria de la nr. 11, ca să ve­dem campionatele de balet pe gheaţă, pe care un­gurii le preluau de la austrieci, sau marile me­ciuri date de sîrbi. În primul caz, doamna Tür­bach sau domnul Klein făceau oficiile de tra­du­cători, secondaţi de doamnele Lörinczy şi Ar­sici, care ştiau, pe lîngă germană, şi maghiara. Fo­cul duduia în teracotă, molfăiam prăjiturele us­cate cu miere, beam sirop cu sifon şi, cum stă­team turceşte pe covor în faţa scaunelor pu­se pe patru rînduri, ni se părea că sîntem la Me­tro­politan. Cînd crainicul spunea „axel“, „Ri­t­tber­ger“, „Lutz“ sau „Toe Loop“ (care se auzea tu­lup), toate cu „dublu“ în faţă, nimeni nu mai a­vea nevoie de traducere. Iar cînd apărea Alain Cal­mat ca un lujer alb, strălucitor, însuşi Oleg Ko­şevoi să fi deschis uşa, şi n-aş fi întors capul. Cît despre meciuri, culmea culmilor a fost a­tin­să la Campionatul Mondial din 1962, care s-a vă­zut la noi în curte, cu trei televizoare înşirate pe te­rasă şi vreo 20 de scaune aliniate jos în curte. A­­veam deja şi noi un Temp 6, se prindea şi Bu­cureştiul, dar fiindcă bărbaţii voiau să vadă fot­bal în 3 direcţii, dl Türbach şi-a pus aparatul pe un­guri, dl Georgevici – pe sîrbi, noi – pe ai noş­tri. În sferturi (Iugoslavia-Germania; Ce­ho­slo­va­cia-Ungaria), am crezut că bărbaţii Georgevici şi Ra­dici o să sară la beregata bărbaţilor Türbach şi Klein şi că dl Svoboda o să-l scarmene pe dl Szan­to. Toate s-au potolit cu nişte halbe de be­re, iar pentru mine, în finala care i-a adus glorie Bra­ziliei, a răsărit o nouă stea: Garrincha. Alain Cal­mat era tot mai stins.

Marius  CHIVU Ca să vedem cît de cît co­lorat, în faţa ecranului televizorului cu lămpi mar­ca Venus, tata aşeza un geam galben pe do­uă mici patine de lemn care se fixau sub te­le­vizor. După ce apăsai butonul, dura cam un mi­nut să se-ncălzească lămpile şi abia apoi se des­chi­dea şi televizorul care ne arăta imagini miş­cătoare în sepia. Pe televizor mama aşezase un mi­leu (al cărui colţ era lăsat că cadă peste ecran cînd acesta era stins), iar pe mileu – un bibelou cu un cal sur cabrat (spart din greşeală de tata, dar lipit tot de el, folosind cu mare dibăcie pastă de grafit, şi pe care îl avem şi astăzi). Acoperite de sute de antene de toate mărimile ancorate în fel şi chip cu cabluri şi bolovani, blocurile arătau ca nişte bizare perii gigantice din beton. Mereu ve­deai oameni suiţi pe bloc meşterind la an­te­ne. Secretul consta în înălţimea antenei, în nu­mă­rul de elemenţi şi în calitatea acestora. Lo­cuind în Rm. Vîlcea, televiziunea sîrbă era un mit pentru noi, care ne chinuiam să prindem, în schimb, bulgarii, cu cît mai puţini purici (plecat în ’88 la muncă în Irak, tata ne întreba frecvent în scrisori „Cum se mai văd bulgarii?“). Cea mai ve­che amintire de la TV este clipul piesei „Mah­na Mahna“ din The Muppet Show (care m-a spe­riat de m-am ascuns sub pătură). Îmi mai a­min­tesc emisiunile Cascadorii rîsului şi Gala de­se­nului animat a Vioricăi Bucur, ambele durau fix 5 minute şi erau în cadrul Albumului du­mi­ni­cal, revelioanele în care îi aşteptam cu su­fletul la gură (iar apoi „doream să-i revedem“) pe Amza Pellea şi pe Dem. Rădulescu („olteni de-ai noştri“), primul serial din viaţa mea: po­lo­nezul Norii negri, dar şi de enervanta emisiune (pentru copilul care eram) Şah mat în 15 mi­nute cu Elisabeta Polihroniade. O imagine TV pu­ternică datează din 25 iunie 1988, cînd, aflaţi în vizită la nişte prieteni clujeni, am mers pe Dea­lul Feleacului, unde, pe capotele a zeci de Da­cii, oamenii instalaseră televizoare pentru a ur­mă­ri „la unguri“ finala Campionatului Euro­pean de Fotbal dintre Olanda şi URSS (2-0, lo­vitura de cap din alergare a lui Gullit şi apoi voleul din un­ghi al lui Van Basten). Cînd un vecin şi-a luat an­t­enă parabolică, jumătate de scară şi-a tras fir de la el. Văzută de afară, faţada blocului arăta vreo 10-15 cabluri de la diverse etaje care ple­cau toate de la aceeaşi fereastră. Vecinului cu ru­de în Germania i se plătea o taxă şi puteai ur­mări 12 posturi (RTL, SAT1, Pro7, Italia Uno, M6, TG5, MTV etc.), cu patru mai mult decît ca­nalele primului nostru televizor color, Elcrom, fă­ră telecomandă. Exista însă un inconvenient şi mai mare: cînd vecinul schimba postul, se schim­ba la toţi cei de pe scară.

Emilian GALAICU-PĂUN Pînă la şap­te ani am copilărit la bunici, într-un sat deosebit de pitoresc înconjurat de trei păduri – aproape ca-ntr-un basm cu zîne, vîrcolaci şi tot felul de mi­nunăţii. În închipuirea mea, dracii erau la fel de reali ca animalele domestice, doar că la ora la care-şi făceau ei apariţia, eu dormeam de mult. Ori de cîte ori mi se întîmpla să trag o spe­rie­tură zdravănă, bunica mă descînta afumîn­du-mă cu păr de cîine – şi lumea-şi recăpăta vraja! Nu am să uit în viaţa mea cum, într-o seară, bu­ni­cul întorcîndu-se (treaz!) de la lucru, toată fa­mi­lia – adică bunicii & nepoţii, alias eu şi fra­tele meu mai mic, Fidel, plus părinţii veniţi în con­cediu – s-a săltat să meargă pe ospeţe la o ru­dă de-a noastră, pentru a-l vedea la televizor pe Andrei Lupan (poet-academician, unul din­tre părinţii realismului socialist din Republica Mol­dova, decorat ulterior cu steaua de Erou al Mun­cii Socialiste)! Felul în care i se pronunţase nu­mele, ca unui Papă sau – rămînînd pe pămînt or­todox – Patriarh ecumenic, prevestea, dacă nu o ivire a lui Mesia, dreptcredincioşilor, cel pu­ţin o predică de zile mari! Ne pornisem de-a­casă entre chien et loup, pînă să ajungem însă la destinaţie s-a făcut întuneric. Acum n-aş pu­tea spune dacă rudele noastre (binişor trecute de prima tinereţe şi fără speranţă de a mai avea copii) ne aşteptau sau dădusem buzna pe ne­pusă masă; dar şi după patru decenii ţin minte acea atmosferă solemnă ce a precedat eve­ni­men­tul. Femeile trebăluiau în jurul mesei, băr­baţii discutau „politică“ uitîndu-se pe furiş la ceas, fără a porni televizorul – pragmatici, ţă­ra­nii moldoveni: de ce-ar lucra aparatul în gol?! Cînd în cele din urmă într-un soi de ladă pătrată s-a aprins o „fereastră“ în cadrul căreia s-a arătat un cap vorbitor, toată lumea şi-a lipit privirea de e­cran, fără să scoată un cuvînt. Şi astăzi stau şi mă mir de ce nu m-a speriat acel cap vorbitor – nici măcar nu-i întrebasem pe adulţi cum de-a în­că­put acolo şi unde i-i trupul! –, iar priveliştea (mai degrabă – auzeliştea, căci capul nu făcea de­cît să dea din gură) nu m-a impresionat cîtuşi de puţin. Buni povestitori, atît bunicul cît şi bu­ni­ca, „văzusem“ atîtea minunăţii cu zîne, zmei, draci, animale fabuloase etc. etc., încît „mi­nu­nea tehnicii“ pălea pe lîngă graiul lor viu ce-mi stîr­nea, seară de seară, imaginaţia. Odată emi­siu­nea încheiată, gazda a stins televizorul şi ne-a invitat la masă. Aici „filmul“ se rupe – pînă la cea de-a doua întîlnire cu televizorul, deja la o­raş, puţin înainte de a merge în clasa întîi. De da­ta aceasta, am privit – cu alţi ochi – povestea de seară! Doar că, între timp, basmul cu zîne, vîr­colaci şi tot felul de minunăţii luase sfîrşit.

Angela MARINESCU Nu ştiu cînd am avut prima dată televizor, oricum în jurul vîrstei de 35 de ani. Nu-mi amintesc la început decît vi­te­za lentă cu care se derulau aceleaşi imagini pri­mitive, penibile, stupide, cu Elena şi Nicolae Cea­uşescu. Cele două ore de imagini hipnotice, me­canice şi obsesive, ca un fel de picătură ro­mâ­­nească pe o retină obosită şi prea puţin flui­dă, m-au alienat. Primul lucru reţinut într-a­de­văr, cu o stupoare euforică şi cu o nostalgie bi­ne­cuvîntată, deoarece îmi amintea de scenele de dragoste sfîşietoare dintre mama şi tatăl meu, a fost un film văzut într-o seară la bulgari. Şi care se chema parcă Turma de porci, un film sue­dez petrecut în mare parte într-un azil de bă­trîni. Scenele erau dezolante. Doi bătrîni ie­şeau mereu în prim-plan, ea slabă şi palidă, cu car­nea atîrnîndu-i, el destul de rotofei şi ceva mai tînăr. S-au îndrăgostit, au fugit şi s-au as­cuns într-un vagon de tren ce zăcea abandonat în preajma unei căi ferate. Acolo, cîteva zile, poa­te săptămîni, şi-au trăit ei, atingîndu-se pa­sio­nal şi aproape invizibil, dragostea lor ultimă şi definitivă. Au fost apoi descoperiţi, şi gardienii bu­nului-simţ cetăţenesc i-au adus înapoi în azil. Ea s-a sinucis prima. S-a spînzurat. A urmat şi el.

Dan C. MIHĂILESCU Cred că era prin 1966-’67, cînd a izbucnit serialul Sfîntul, cu Ro­ger Moore as Simon Templar, în sufletul stu­pe­fiat de bine şi doldora de bune aşteptări al ro­mâ­nilor. Aveam 13-14 ani. Bietul bovarism al mai­că-mii, invariabil visînd la „traiul bun“ al co­legelor ei de şcoală, toate fiice de „foşti scă­pă­taţi“, trăia cu visul „bunurilor de folosinţă în­d­e­lun­gată“. Răcitorul (cu gheaţă de 1 leu butucul), apoi frigiderul Fram, aragazul Victoria, aparatul de radio Bucureşti (cu ochi magic), mai tîrziu ma­şina de spălat Alba Lux şi, în orice caz, tri­ci­cleta şi bicicleta mea, patinele, mobila de su­fra­gerie Bîlea – 1968 (din care – ce lemn! – şi azi mai avem bine mersi masa cu scaunele) au fost, în ani, tot atîtea triumfuri fermecător-do­mes­tice. Nu conta că ne spălam la lighean, că piv­niţa forfotea de şobolani cu ochi fosforescenţi, că luam apă cu găleata de la cişmeaua aflată la 50 de metri pe strada Rîpelor, că locuiam pe­rete-n perete cu Toriţa şi Costel, o familie de ţi­gani în care tatăl trăia cu fiica şi fiul (tot minor) cu mama, eu auzind frecvent, noaptea, în zid, zgo­motul capului ei tandru buşit de freneziile so­ţului alcoolic. Important era că fiecare obiect elec­trocasnic reprezenta o depăşire a condiţiei mai­daneze şi că, deşi la doi paşi de Ferentari, în lu­mea Domnişoarei Nastasia, noi trăgeam pe nările minţii aer nord-vestic. Dar mai presus de toate, zeul tuturor a fost şi a rămas el: te­le­vi­zorul, magicul Rubin 102, cu PL-urile mereu în de­ficit, cu lucitorul său lemn cafeniu şi husa ce­nuşie, religios înfăşurată la sfîrşitul fiecărei e­mi­sii. Mi se zbîrleşte pielea şi acum, cînd mă gîn­desc la seara în care m-am trezit brusc, sub şoap­ta conspirativă a maică-mii: „Scoală-te, că-n­cepe Sfîntul!“ Atunci am simţit pentru pri­ma oară pe viu, halucinant de atroce, realitatea me­tafizică a bancului cu românul care spintecă un cauciuc de Mercedes în faţa unei ambasade. Cu braţele imobilizate de gardieni, dar cu nările în­fipte-n gaura din roată, exclamă extatic: „Maaa­măă, ce aer au ăştia!!! Ce aer!“

O. NIMIGEAN Întîi, pregătirea mamei şi a tatei. Cu siguranţă mi-au pus şi mie un cos­tu­maş curat. O precipitare ca atunci cînd ur­mea­ză să se-ntîmple ceva deosebit. Apoi dru­mul, destul de lung, nici la a doua, nici la a treia casă, ci mult mai departe, la „nenea Georgică“. Ne­nea Georgică îmi era simpatic, trecea uneori pe la noi. Noi, pe la el, niciodată pînă atunci. Am in­trat, cu mama şi tata, într-o cameră cu multă lu­me aşezată pe jos. Semi-întuneric. Se vorbea în şoaptă. „Mintenaş începe.“ Astea mi le a­min­tesc. Nu-mi amintesc însă deloc nici cum arăta a­paratul, nici ce va fi început. Doar ecranul, ne­clar, instabil. „Se dă peste cap, tre’ să se-n­căl­zească.“ Mai tîrziu, televizorul nostru. Tata, ros­tind cu mîndrie: „Venus patru!“ Se vedea cu pu­rici şi cu dubluri. Învăţasem să-mi limpezesc ima­ginea în minte. M-au chemat să mă uit: „Vi­no repede, coboară pe Lună!“ Mi s-a părut ceva ab­solut firesc, ce atîta tevatură?! Tata, cu glas u­med: „Ţine minte numele astea: Armstrong, Al­drin, Collins!“ Deveniseră pentru mine un re­fren. Armstrong, Aldrin, Collins. Mai mult decît te­levizorul, cu programele lui, mi-au rămas în­ti­părite în memorie antenele. Ultima, cocoţată pe un stîlp de peste zece metri, ca un catarg, an­corată cu sîrmă răsucită. Dar, mai ales, re­gla­rea celor mai mici de dinainte: „Se vede?“, „Prost!“, „Da’ amu’?!“, „Un pic mai bine!“, „Nici a­mu’?“, „Mai învîrte! Stop! Dă-napoi! Nu-i bine! Ai prins un punct, se vedea ca lacrima!“ Din­co­lo, văru-meu desfăşurase sute de metri de ca­blu, pînă pe vîrful dealului, ca să fie „în direct cu releul“. Urcase antena într-un stejar. De-a lun­gul firului, pînă la televizor, postase copiii. La te­levizor su­pra­veghea frate-său, care dirija: „Pu­ţin mai la dreap­ta!“, iar copiii transmiteau, ca din gură de şar­pe, de la unul la altul: „Puţin mai la dreapta! Puţin mai la dreapta! Puţin mai la dreapta!... Încă puţin! Încă puţin! Încă puţin! În­că puţin!“, „Stop!“, „Stop! Stop! Stop!...“ Văru-meu lega an­tena de creangă, strîns. Peste cîteva zi­le se au­zea din nou ecoul indicaţiilor. „Ei, ce-a fost?“, „Ve­dea iară cu purici, o mişcat-o vîntu’!“

Ioana PÂRVULESCU Aveam nouă ani. În România, la un an după „Primăvara de la Pra­ga“, părea că e o oarecare deschidere şi a­propiere de Vest. Astfel că, spre bucuria celor ca­re de la sfîrşitul războiului îi tot aşteptau pe a­me­ricani, românii aveau privilegiul să poată ur­mări, măcar la televizor, transmisia misiunii a­me­ricane Apollo 11 şi primii paşi pe Lună ai o­mu­lui, un fel de „Jules Verne în direct“. La noi în familie (şi eram, pe-atunci, vreo 13 în casă) exis­ta un singur televizor, la parter, la unchiul mamei, un bărbat tăcut, un uriaş blînd şi care, nouă, copiilor, ne părea bătrîn. Un televizor cu ecran mic şi rotunjit stătea pe un scrin cu şase ser­tare, care, ca formele de relief, nu şi-a schimbat locul niciodată. Televizorul era alb-ne­gru, desigur, dar pentru peisajul lunar nu conta, ori­cum Dumnezeu nu făcuse exces de culori pe-acolo. Îmi amintesc cum ne-am adunat cu to­ţii de pe unde ne aflam, în faţa micului ecran, e­mo­ţionaţi şi gravi, cum trebuie să fii atunci cînd se petrece un eveniment cosmic, cînd pri­meşti în vizită Luna. Nu ştiu cum om fi încăput, cu siguranţă că noi, cei mici, cinci la număr, e­ram ghemuiţi în faţă, iar unchiul mamei, cel mai înalt din casă, o fi stat în picioare îndărătul tu­turor. Prea multe nu mai ştiu, totul pare că s-a fixat ulterior, din reconstituiri şi poze, dar e si­gur că am făcut parte din generaţia care i-a avut eroi pe cei trei americani, Neil Armstrong, Mi­chael Collins şi „Buzz“ Aldrin, cărora le repetam a­poi numele la fel cum îl repetam pe al Beatles-ilor. Iar replica lui Armstrong, „Un pas mic...un pas gigantic...“ era un fel de „Let it be...“ sau de „We all live in a yellow submarine...“. De altfel, şi cosmonauţii noştri stăteau, în capsula lor, ca-n­tr-un submarin. A trebuit să cresc, ca să mă în­treb ce căuta tocmai Apollo, adică Soarele, pe Lu­nă, iar americanii într-un televizor rusesc. A­tunci eram, cu toţii, nişte copii cosmici, pentru care totul e încă posibil şi egal, în viaţă.

Daniel VIGHI După instalarea antenei, ur­mau serile cînd veneau la noi vecinii, buluc, să pri­vească la ecranul televizorului rusesc Rubin, cei mai bătrîni stăteau pe scaune, pruncii pe co­vor; afară, în coridor, erau o mulţime de pantofi şi adesea se nimerea că ciorapii cutărui ins fă­ceau aerul greu respirabil, chiar dacă geamurile stă­teau mai întotdeauna larg deschise. Unii mai să­raci cu duhul, veniţi întîia dată să vadă ce şi cum la „şcătulă“, ajungeau de la treburile gos­po­dăreşti înainte de începerea programului şi se zgîiau intimidaţi la „miră“, un soi de dungi ca­re împodobeau ecranul şi dădeau din cap in­ti­mi­daţi dacă vreunul mai dedat cu ceea ce urma îi întreba dacă le place ce frumos e la televizor. U­neori se prelungea totul nepermis de mult, aşa cum se întîmplau treburile pe vremea Fes­ti­va­lului „George Enescu“, pe cînd stăteam noi răb­dători să se termine cutare concert ca să în­ceapă serialul cu Sfîntul şi totul părea zadarnic, nu se isprăvea nefericirea aceea, capul familiei dor­mea, sforăia, şi noi stăteam semilegal cu spe­ranţa că totul se va sfîrşi odată şi-odată, se tre­zea din sforăit mai marele familiei, privea ne­mul­ţumit la violoncelist, „nici acum n-o ter­mi­nat cu scîrţîitul“, întreba, şi ne îndemna să ne cul­căm, „mîine mergem la servici şi tu la şcoa­lă“, îmi zicea, şi eu îi dădeam toate asigurările de pe lume că acuşica termină: „uite, tocmai a în­ceput să zică mai langsam, nu se mai zbate, e pe terminate“; şi pe cînd se scufunda au­to­ri­ta­tea paternă în sforăitul dintîi, duşmanul de pe e­cran se apuca din nou să se zbată mai aprig, în­de­părtîndu-ne definitiv de şansa de a vedea noi de­senul animat cu omuleţul care îşi descoperea cer­cul de deasupra capului pe o muzică pe care o fredonam toată ziulica pe stradă.

anchetă realizată de Marius CHIVU