„Poveştile bune au rădăcini ce trec dincolo de noi şi de vremuri“

4 august 2013   Dilemateca

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 86, iulie 2013)

Quim Monzó (născut la Barcelona în 1952) este unul dintre cei mai solizi reprezentanţi ai prozei catalane contemporane şi totodată cel care se bucură de cea mai mare recunoaştere. Mărturie stau sutele de mii de exemplare vîndute din cărţile lui, premiile, traducerile în nu mai puţin de optsprezece limbi. Dacă ideea de generaţie nu i-ar displăcea profund - "În ziua în care am fost citat ca făcînd parte dintr-o generaţie, am avut impresia că am fost arestat de poliţie", spune el într-un interviu -, am fi tentaţi să-l considerăm, aşa cum l-a recunoscut critica naţională şi internaţională, drept lider al generaţiei literare catalane postfranchiste.
Prozator de excepţie, are o activitate creativă ce depăşeşte însă graniţele literaturii. A fost grafician, iar mai apoi corespondent de presă. În această calitate, în decembrie 1989 - ianuarie 1990, a ajuns la Bucureşti, de unde a trimis reportaje pentru ziarul Diari de Barcelona. Acestea, împreună cu alte articole, au fost reunite, în 1991, în culegerea Hotel Intercontinental, apoi, alături de creaţia sa jurnalistică ulterioară, în volumul lansat simultan în catalană şi spaniolă - Catorze ciutats comptant-hi Brooklyn/Catorce ciudades contando Brooklyn (Paisprezece oraşe, cu Brooklyn). A continuat să scrie articole de opinie (în prezent, pentru La Vanguardia), incluse în volume precum No plantaré cap arbre (N-am să plantez nici un copac, 1994), Tot és mentida (Totul e o minciună, 2000), Esplendor i gloria de la Internacional Pananates (Splendoarea şi gloria Internaţionalei Pananates, 2010). A făcut emisiuni de radio şi televiziune, a semnat scenarii de film, participînd, de pildă, la scrierea dialogurilor filmului Jamón, Jamón, al lui Bigas Luna. A tradus din Truman Capote, J.D. Salinger, Thomas Hardy, Ernest Hemingway, John Barth, Arthur Miller, între alţii.
Debutează în literatură în 1976, cu romanul L'udol del griso al caire de les clavegueres, urmat de Benzina (1983), dar "fenomenul Monzó" ia naştere în 1989, cînd îşi publică al treilea roman - La magnitud de la tragedia (Amploarea tragediei). În volumele de povestiri, de la Uf, va dir ell (Uf, a zis el, 1978), la Olivetti, Moulinex, Chaffoteaux et Maury (1980), L'illa de Maians (Insula Maians, 1986), El perque de tot plegat (De ce toate astea, 1993) pînă la Guadalajara (1996), reunite în 1999 în volumul Vuitanta-sis contes (Optzeci şi şase de povestiri) şi, mai recent, în El millor dels mons (Cea mai bună dintre lumi, 2001), Tres Nadals (Trei Crăciunuri, 2003) şi Mil cretins (O mie de cretini, 2007), literatura sa a evoluat spre o epurare a elementelor superflue, atît în ceea ce priveşte ficţiunea, cît şi felul de a o construi: cu o logică riguroasă, refuzînd orice psihologie, într-un stil esenţializat, cu o frază perfectă, din care nu lipseşte nimic şi în care nimic nu e în plus, cu un ritm surprinzător, cu un umor subtil, mai degrabă neliniştitor decît amuzant. Quim Monzó a ales să scrie în limba catalană, limba sa, într-un moment în care aceasta nu era nici învăţată la şcoală, nici folosită în publicaţii. Explicaţia pe care el însuşi o oferă este că, trăind într-o lume în care se vorbea în catalană, "a descrie acea lume într-o altă limbă nu avea logică."
Povestirea "Gregor" face parte din volumul Guadalajara. Aparent fără nici o legătură cu temele celor 14 povestiri, titlul este dat de cîntecul mexican "Guadalajara", situat ca "pistă sonoră a tuturor povestirilor, ca un fir roşu aproape invizibil care coase paginile cărţii şi se instalează ca un contrapunct inevitabil, ca o cheie ironică şi uneori crudă a întîmplărilor povestite" (Jordi Gàlvez, Revues d'Études Catalanes). Scriitorul însuşi afirmă: "Sînt paisprezece naraţiuni în care sună, la un moment dat, cîntecul «Guadalajara», ce se repetă ca o obsesie", iar Imma Merino îi remarcă semnificaţia structurală: "...cîntecul mexican este firul neîndoios invizibil [...] care leagă foarte subtil [...] cele paisprezece povestiri reunite în cartea lui Quim Monzó. Atît de subtil încît s-a convertit practic într-un joc privat, netransferabil." În "Gregor", este cîntecul pe care gîndacul transformat în copil îl aude la radio şi ale cărui versuri sînt redate în povestire.
Monzó vine dintr-un loc a cărui sărbătoare tradiţională - Sant Jordi (Sfîntul Gheorghe), pe 23 aprilie, devenită, în timpuri moderne, mai mult sau mai puţin ignorata Zi Mondială a Cărţii - este prin excelenţă una a literaturii, am putea spune, de vreme ce obiceiul este acela de a dărui fiinţelor dragi un trandafir şi o carte. În Guadalajara, autorul catalan ne oferă paisprezece (re)povestiri care sînt tot atîtea relecturi, rescrieri ale unor mituri culturale şi literare europene, de la calul troian la Robin Hood sau Metamorfoza lui Kafka. Le recreează, deturnîndu-le, răsturnînd-le, ducîndu-le pînă la capăt... "Nu distrug miturile", spune el într-un alt interviu. "Aceste povestiri sînt făcute pentru a continua să le scriem. Obosisem să tot aud mitul lui Robin Hood care sare în ajutorul săracilor. Am vrut, prin urmare, să întind logica pînă la capăt. Astfel, din realistă, o poveste devine fantastică. Nu mă gîndesc să minez societatea minîndu-i miturile. Dimpotrivă: o cultură care permite să-i travesteşti textele fundamentale şi să te joci cu ele e mare. Miturile au fost rescrise de mii de ori; asta le-a dat forţă."
Manel Ollé observă că "Povestirile lui Quim Monzó [...] nu operează cu date biografice, nici generaţionale, nici sociologice, nici urbane, nici rurale: lucrează cu limbajul, cu ficţiunile, cu iluziile, cu tiparele şi imaginile împărtăşite cu cititorii. [...] ceea ce face Quim Monzó nu este ficţiune, ci metaficţiune, ficţiune despre ficţiune." Scriitorul catalan vorbeşte despre lectură ca despre o acţiune: "A citi bine înseamnă să-i răspunzi textului, să fii răspunzător faţă de text - atitudine în care răspunsul şi responsabilitatea sînt elemente cruciale. A citi bine înseamnă să te angajezi într-o relaţie de reciprocitate răspunzătoare cu cartea citită, înseamnă să te lansezi într-un schimb total. [...] A citi bine înseamnă să fii citit de ceea ce citeşti." "Gregor" al lui Monzó nu este pur şi simplu Metamorfoza invers, este "povestea unui personaj oarecare ce n-a fost atins de minunata nefericire de a fi creator" - remarcă Jordi Galvez -, ci de golul existenţei umane. Astfel, Quim Monzó dialoghează cu Franz Kafka, îi remodelează textul în acest schimb reciproc şi continuu dintre lectură şi scriere, făurind, astfel, o bijuterie a literaturii catalane.

* * *

În povestirea „Gregor“, dar şi în altele din volumul Guadalajara, reluaţi şi recreaţi cîteva din marile mituri literare şi culturale occidentale, poveşti cunoscute de toată lumea (Robin Hood, Troia etc.), într-o manieră foarte personală, întrucîtva aşa cum a făcut poetul român Marin Sorescu cu personaje istorice sau literare, în poemele sale - cu o tuşă de ironie şi de surpriză, ba chiar de iluzionism: treceţi de la paradoxul istoric la comicul absurd, pentru a ajunge la o lectură emoţionantă, semnificativă pentru stilul dumneavoastră inconfundabil. De unde această voinţă de a le rescrie?
Poveştile bune - tradiţionale, cum e cazul lui Robin Hood, sau concepute de un autor, cum este Metamorfoza lui Kafka - dăinuie şi dăinuie de-a lungul timpului, fiindcă au rădăcini ce trec dincolo de noi şi de vremuri. Aceste poveşti atît de bogate permit să fie scrise într-o sută de feluri diferite şi fiecare din aceste versiuni le îmbogăţeşte pe celelalte. În cazul Troiei, eram sătul să ascult, de mic copil, că troienii găsiseră pe plajă un cal din lemn, părăsit de ahei. N-am crezut niciodată asta. E cu neputinţă ca nişte fiinţe umane cu un dram de inteligenţă să introducă în cetatea fortificată un cal lăsat de duşman. Ar fi trebuit să-i dea foc imediat! Cazul lui Robin Hood e asemănător: „să furi de la bogaţi ca să le dai săracilor“ mi se pare o idee care, dacă urmăm logica, se transformă într-o nesfîrşită mişcare circulară.

Contactul dumneavoastră cu România datează din anul 1989, cînd ziarul Diari de Barcelona v-a trimis să relataţi despre căderea regimurilor din Cehoslovacia şi România. La Bucureşti, ziariştii au fost cazaţi la Hotelul Intercontinental, nume care a dat titlul unui volum de articole-povestiri publicate între 1990 şi 1991. Prima povestire, singura localizată în România, e intitulată: „Facultatea de ştiinţe ale informaţiei“, un titlu foarte îndrăzneţ şi insidios, evocînd sistemul român de informaţii. Luciditatea dvs. asupra faptelor are de-a face cu experienţa reporterului (care le lipseşte altora)? Mai mult: această luciditate e cea care vă provoacă să răsturnaţi miturile?
Eu, lucid? Nicidecum. În povestirea de la Hotelul Intercontinental din Bucureşti descriu exact una din acele zile, cu Ceauşescu care tocmai murise, cu străzile pline de zăpadă şi cu ziariştii în hotel, stînd pe sofale şi ieşind pe stradă cît mai puţin posibil. Nu e o critică a sistemului român de informaţii, cred. Mai degrabă a obrăzniciei şi lenei trimişilor de la ziarele şi televiziunile lumii.

În anul 2007, aţi primit mandat de a scrie şi ţine discursul inaugural la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, la care invitata de onoare a fost cultura catalană. Aţi acceptat şi, cu această ocazie, aţi plăsmuit o aplaudată alocuţiune în formă de povestire, complet diferită de discursurile tradiţionale. Înseamnă că oamenilor le plac poveştile, că puterea lor de convingere este mai mare decît cea a unei expuneri convenţionale? Sau, în cazul dvs., "vina" o are ironia care face ca mesajele să aibă atîta impact?
Discursurile literaţilor la un eveniment literar sînt, în general, adormitoare. Eu am încercat ca acel discurs să nu facă nici o persoană din public să sforăie după doar cinci minute, cum se întîmplă de obicei.

A fost pentru prima oară cînd Frankfurt-ul a invitat o cultură care nu reprezintă un stat propriu. S-a îmbunătăţit prezenţa literaturii catalane în panorama europeană, după acel eveniment? S-ar îmbunătăţi mai mult într-un posibil stat catalan?
Poate că da, s-a îmbunătăţit puţin. Cu un stat catalan s-ar îmbunătăţi mai mult, desigur. Problema, în Catalonia, este că se citeşte tot mai puţină literatură, cu excepţia celor cîţiva, pe care-i poţi număra pe degete, care sînt autentici devoratori de cărţi. În general, oamenii cumpără cartea care trebuie cumpărată în acel an de Sant Jordi (Sfîntul Gheorghe) şi o lasă pe un raft - sau pe măsuţa din sufragerie, ca să dea bine -, şi nici măcar nu o citesc.

Barcelona v-a dedicat, din decembrie 2009 pînă la sfîrşitul lui aprilie 2010, o expoziţie vizitată de aproximativ 50.000 de persoane (o medie de mai bine de 500 pe zi), una din puţinele expoziţii dedicate unui scriitor în viaţă - titlul fiind tocmai Monzó -, care recunoştea, totodată, consacrarea dvs. în spaţiul literar internaţional. Ce înseamnă să fii unul dintre cei mai traduşi autori ai literaturii catalane?
Nu ştiu. Să fii tradus e bine, pentru că poţi fi citit de oameni care nu înţeleg limba în care scrii şi asta creează legături între noi toţi. Proza nord-americană are o problemă tocmai fiindcă traduce foarte puţin din alte limbi ale lumii şi asta face ca, în afară de scriitorii care se descurcă să citească versiuni originale din literatura universală, mulţi să trăiască într-o anume endogamie literară.

În prezent, scrieţi un editorial în fiecare zi pentru un alt ziar, La Vanguardia. Şi pe Twitter aveţi peste 120.000 de followers. Se schimbă concepţia despre ce înseamnă să fii scriitor? Cum afectează acest lucru literatura?
Scrisul în presă - editoriale, pe jumătate articol de opinie, pe jumătate povestire, cum fac eu - a fost dintotdeauna un mod de a face literatură. Sute de scriitori şi-au publicat mai întîi scrierile - articole, reportaje, capitole de roman... - într-un ziar şi, după o vreme, în formă de carte. Twitter-ul este altceva. Pe mine mă relaxează după o zi întreagă de scris. Mă joc, mă distrez, e ca şi cum aş fi la bar, povestind cu prieteni şi cu neprieteni. Dacă intraţi, o să vedeţi că aici nu fac pe „scriitorul“, nici nu ţin mari predici morale sau politice. Pur şi simplu, mă joc. Îmi petrec astfel cîteva clipe, cît beau un pahar de whisky înainte de culcare.

au consemnat Diana Moţoc şi Xavier Montoliu Pauli

Mai multe