Pop Yoga

12 februarie 2014   Dilemateca

(Dilemateca, anul VIII, februarie 2014)

O sinteză originală este cartea lui Pacôme Thiellement Pop Yoga, Sonatine Editions, Paris, 2013. Cultura pop (muzică, film, seriale de televiziune, literatură, benzi desenate), dincolo de caracterul de divertisment, conţine şi o dimensiune metafizică şi este erijată de autor la rangul de metodă de cunaştere şi cale de acces la o formă de absolut. Analizele bazate pe o cunoaştere fără falii a fenomenului pop primesc o extensiune conceptuală pe tărîmul interpretărilor magico-gnostice. Stilul, precis şi inflamat în acelaşi timp, ia pe alocuri accente de lirism profetic.

Divertismentul ca religie sălbatică

Cu mai mulţi ani în urmă, în prima călătorie la New York, în drum către o universitate din Georgia unde urma să particip la un colocviu, am asistat la o scenă care m-a impresionat profund. Atenţia mi-a fost atrasă de un cor de ţipete care luau tonalităţi acute insuportabile ce nu puteau fi decît expresia unei terori extreme. Un semnal de alarmă pe mai multe voci, declanşat de o catastrofă iminentă sau care s-a şi produs. Şi totuşi, în jurul meu, nici un semn al vreunui eveniment ieşit din comun. Vacarmul marei metropole era cel dintr-o zi obişnuită. În spaţiul de joc de oglinzi şi permanente iluzii optice care este New York, automobilele neobişnuit de lungi se scurgeau lent printre clădirile neobişnuit de înalte, cohortele de pietoni liniştiţi şi abstraşi se compuneau, se descompuneau şi se recompuneau după legile misterioase ale haosului urban. Cîţiva paşi mai departe, aveam dezlegarea disperării zgomotoase care nu neliniştea pe nimeni. Un grup de tinere - cîte să fi fost, zece, cincisprezece, douăzeci? -, aglutinate la marginea trotuarului într-un cerc strîns, cu privirile întinse către partea cealaltă a străzii. Dar nici acolo ne se vedea nimic ameninţător. La primul etaj al clădirii de peste drum, mai multe ferestre mari desemnau un spaţiu ce putea fi o sală de sport. Din cînd în cînd, o siluetă desenată vag apărea şi dispărea în cadrul uneia din ferestre. Apariţia ei declanşa ţipetele tinerelor, lansate într-un crescendo paroxistic. Alţi trecători nedumeriţi ca şi mine se opreau un scurt moment şi apoi îşi urmau drumul. Din fragmentele de comentarii pe care le distingeam, am înţeles că era vorba de un cîntăreţ foarte în vogă în acel moment, nu i-am reţinut numele. Şi mai impresionantă decît manifestaţia sonoră era expresia acelor tinere: amestec de extaz, furie, dorinţă, teamă, fascinaţie. (Fascinus este echivalentul latin al grecescului phallos.) Fascinaţie, în sensul lecturii propuse de Pascal Quignard în Le sexe et l'effroi: Fascinaţia este perceperea unghiului mort al limbajului. În ciuda contextului derizoriu, tinerele din acel grup păreau protagonistele unui ritual sacru.
Impresia de atunci, izolată într-o încăpere obscură a memoriei, este resuscitată de lectura cărţii lui Pacôme Thiellement, care stabileşte un astfel de tip de relaţie între "eroii" culturii pop şi public, inaugurată de Elvis Presley: "Isteria colectivă, pe care Elvis a reinventat-o după război fără nici o conotaţie politică sau teologică, a transformat formele de divertisment ale societăţii de consum într-o religie sălbatică. E vorba de veritabile sparagamos, în care omorul sacrificial nu e niciodată departe de excitaţia sexuală provocată de contemplarea divinităţii. Tinerele fete se transformau în Menade animate de dorinţa de a-l sfîşia în bucăţi pe cîntăreţ, întrucît acesta nu le putea satisface pe toate individual." Şi aceste consideraţii ne plasează în faţa obiectivului central al acestei exegeze neobişnuite: muzica pop, generatoare a unui anume tip de cultură, are implicaţii politice şi metafizice. Aspectul politic nu constituie o surpriză, avînd în vedere că, dintre toate formele de manifestare ale culturii pop, muzica denumită astfel este spontan asociată cu ideea de nonconformism social şi politic, cu revolta împotriva tuturor formelor instituţionalizate ale culturii. Componenta metafizică a fost mai rar sau deloc comentată în legătură cu muzica şi cultura pop în general, este domeniul în care excelează comentariul lui Pacôme Thiellement, servit de o documentare cvasiexhaustivă, de o impresionantă cultură exo şi ezoterică şi, nu în ultimul rînd, de un stil care îmbină ritm, eleganţă, rafinament, talentul formulei şi sensul valorii poetice a cuvintelor.

Cultura pop, cale de acces la absolut

Pentru mai multă precizie, trebuie spus că, în cele aproape 500 de pagini ale cărţii sale, autorul nu se mulţumeşte cu o descriere a fenomenului, ambiţia lui este de a impune o grilă de lectură a culturii pop, o revalorizare a acesteia dintr-un unghi personal. E greu de spus dacă de acum înainte articolele de presă, studiile de tot felul, dicţionarele vor adopta noua etichetă şi viziunea lui Pacôme Thiellement, cert este că Pop Yoga are valoarea unui manifest. Perfect conştient de caracterul aventuros al alăturării celor doi termeni din titlu, autorul procedează din start la definirea lor:
"POP: abrevierea adjectivului «popular». Accesibil, plăcut. Cultura pop se opune ideii de cultură elitistă, care nu ar atinge decît o parte instruită a populaţiei, dar nu se confundă cu cultura de masă, produsă de această zisă «elită» în vederea păstrării populaţiei în ignoranţă şi mizerie.
Exemple de cultură pop: Rabelais, Hara-Kiri, Twin Peaks.
YOGA: cuvînt sanscrit însemnînd «legătură» («unificare» sau «contopire») şi descriind metoda, calea de acces la uniunea dintre conştiinţa individuală şi spiritul nelimitat Brahma, altfel spus, eliberarea de ego şi contopirea cu divinitatea.
POP YOGA: metodă de acces la contopirea cu divinitatea prin studiul operelor culturii populare.
Exemplu: exegeza cîntecului I am The Walrus de Beatles."
Plasarea lui Rabelais printre valorile culturii populare poate părea în dezacord cu particularităţile operei sale erudite şi intens codificate, dacă n-ar corespunde idealului renascentist al autorului de a transpune erudiţia în cheie ludică, permiţînd cunoaşterii să revină în orizontul cultural al omului de rînd. Rabelais se află într-o simetrie inversă cu Ion Creangă care, receptat iniţial ca scriitor popular, a fost, datorită interpretărilor lui Jean Boutière, B. Fundoianu şi mai ales Călinescu, cu mai multă dreptate valorificat ca subtil erudit, din familia Rabelais.
Corpusul de referinţă al culturii Pop Yoga se compune din creaţii din domeniile: muzică (John Lennon şi The Beatles, Frank Zappa, The Residents, Rolling Stones, The Beach Boys, Nirvana, Pink Floyd, David Bowie, Serge Gainsbourg, Led Zeppelin, Bob Dylan), film, în special producţiile cu tentă demonologică (Jacques Rivette, David Lynch, Roman Polanski, Orson Welles, Stanley Kubrick, Lars von Trier, Kiyoshi Kurosawa, Marilyn Monroe), literatură (Philip K. Dick, Thomas Pynchon, William Burroughs, Alfred Jarry, Malcolm Lowry, James Joyce, José Lezama Lima), filozofie (Emanuel Swedenborg, Carl Gustav Jung, "primul filozod pop"), science-fiction, benzi desenate, seriale de televiziune. Doar această cultură populară are, în viziunea autorului, capacitatea de a ne conecta la o tradiţie hermeutică vie, cu care întreţine, la fel ca folclorul, o relaţie neîntreruptă. Cultura pop este de partea vieţii, în timp ce aşa-zisa cultură înaltă, academică, şi-a dovedit în repetate rînduri "încărcătura mortiferă, morbidă, anxiogenă: ea nu vorbeşte decît de relaţii ierarhizate şi de imposibilitatea de a face să coexiste idealul şi realitatea." Autorul separă net cultura pop de avatarul ei tardiv, cultura de masă. Prima este impregnată de starea de spirit proprie adolescenţei prin intermediul figurii rebelului, menţinînd tinereţea într-un înveliş de lejeritate, inocenţă şi plutire, cu toate valenţele deschise la Posibil, pe cînd cultura de masă aplatizează individul, reducîndu-l la condiţia de consumator docil.
Dar ne putem întreba, la fel cum o face autorul însuşi: este justificată o asemenea întreprindere de documentare, interpretare şi relaţionare savantă consacrată unui domeniu "aparent facil"? Dacă în general este acceptată, fără nici o dificultate, ideea că un om îşi poate dedica toată viaţa studierii romanului Ulise de Joyce sau textelor lui Heidegger, acelaşi lucru se poate spune despre acela care se consacră, cu egală fervoare şi competenţă, analizei semnificaţiilor discului Sgt. Peppers's Lonely Hearts Club Band sau ale unui sketch de Monty Python? E greu de spus în ce măsură John Lennon sau Paul McCartney sînt mai puţin artişti sau mai puţin filozofi decît Heidegger şi Joyce. Problema trebuie pusă diferit: "Nu înseamnă că dacă un disc de Beatles este uşor de ascultat, o cercetare avîndu-l drept obiect e mai puţin legitimă. Cînd veţi începe să vă convingeţi de adevărul ideilor enunţate de mine (implicaţiile politice şi metafizice ale culturii pop, P.R.) şi cînd veţi accepta să avansaţi în dezocultarea culturii pop, inutil să vă mai spun că veţi intra într-un tunel înspăimîntător, într-o subterană plină de semne, de prevestiri şi de piste false. Este dimensiunea ezoterică a muzicii pop." Aici intră elementele de gnoză, filozofie hindusă, aluzii, sugestii, trimiteri mai mult sau mai puţin directe, prin text, muzică, grafică, elemente sonore străine mixate în cîntece, la satanism şi magie neagră, învestite ca domenii ale cunoaşterii dar mai ales ca posibile căi de acces către o formă de absolut, către un "dincolo" conţinînd toate ameninţările şi deopotrivă toate promisiunile. De notat că artiştii americani (fenomenul pop de care e vorba aici fiind o manifestare preponderent americană) au dat un prestigiu metafizic genurilor "minore", muzică pop şi rock, pictură pop, şi le-au deplasat pe terenul unei quête de l'absolu care merge pînă la sacificiul de sine.

„Celebritatea este o umbră a lui Dumnezeu“

„Civilizaţia noastră se hrăneşte fără încetare din cadavrul poeţilor pe care i-a împins la moarte, prin lipsă de recunoştinţă sau prin exces de dragoste“, scrie inspirat Pacôme Thiellement. Adevăraţi eroi ai zilelor noastre, ridicaţi de un public avid de certitudini, fie ele şi derizorii, la rangul de semizei, protagoniştii culturii pop se află în centrul unor contradicţii insolubile. Muzica pop, de exemplu, incluzînd aici diferitele agregări precum rock, blues, jazz etc., agreabilă şi accesibilă, difuzează un mesaj de nonconformism şi chiar de revoltă împotriva valorilor dominante ale societăţii. Succesul, situat uneori dincolo de orice aşteptări, transformă grupurile respective în întreprinderi comercile prospere şi pe artişti în reprezentanţi privilegiaţi ai sistemului. Nevoia, firească dealtfel, de succes, de difuzare, de celebritate întîlneşte nu o dată drama interioară pe care o poate produce acest tip de deposedare de sine. Muzica poate totul, impactul unei melodii e apreciabil, dar ea nu poate salva viaţa autorului ei. John Lennon, care credea că nemurirea este o realitate palpabilă, dovedită cu probe irefutabile, scria: „Faptul de a fi un Beatle m-a adus aproape de a-l plăti cu viaţa şi m-a costat în orice caz sănătatea - ne-am pus pe alcool şi droguri înainte chiar de a ajunge muzicieni profesionişti -, totul în numele tentaţiei de a ajunge «dincolo»“ (Eclats de ciel: écrits par ouï-dire/Frînturi de cer: scrise din auzite, Editions du Rocher, Paris 1988). Stranie premoniţie, Lennon va fi asasinat, în faţa locuinţei sale din New York, de un fan, plătind, cu alte cuvinte, cu viaţa pentru a fi fost un Beatle. Avea 40 de ani. Lennon este o excepţie. Este impresionantă lista artiştilor pierduţi, străini, neiubiţi, solitari care au dispărut la 27 ani, ca şi cum, excesivi şi inocenţi, n-au ştiut evita mirajele unui prag fatidic: Robert Johnson, Brian Jones, Alan Wilson, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Peter Ham, Kurt Cobain, Jean-Michel Basquiat şi Amy Winehouse. Într-o pagină cu tonalitate de poem-manifest, eruditul exeget al culturii pop cheamă la oprirea acestei epidemii de morţi premature, indicînd alte căi de revoltă împotriva societăţii contemporane: „Lumea adoră artiştii extremi cînd mor prematur şi pot fi transformaţi în icoane şi în produse culturale. Dar noi care detestăm această lume nu mai acceptăm ca persoanele oneste care apar să se lase ademenite de moarte. Şi declarăm în mod oficial Clubul 27 închis: pentru că Moartea nu ne merită.“
Grav şi ludic în acelaşi timp, „dandy soufi“, erudit şi extravagant, Pacôme Thiellement este profetul culturii pop.

Mai multe