„Poeţii sînt fizicienii sensului“

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 85, iunie 2013)

Basarab Nicolescu (n. 1942, Ploieşti) este fizician şi filozof, cercetător la CNRS, Universitatea Paris VI. Şi-a obţinut doctoratul în fizică la Université "Pierre et Marie Curie", Paris. Specializat în teoria particulelor elementare, este autorul a numeroase articole ştiinţifice, publicate în reviste internaţionale, şi are numeroase contribuţii la lucrări ştiinţifice colective. Fiind interesat de relaţiile dintre artă, ştiinţă şi tradiţie, a publicat lucrări şi articole pe tema rolului jucat de ştiinţă în cultura contemporană. Preşedinte fondator al Centre International de Recherche et Études Transdisciplinaires (CIRET); cofondator al Grupului de Reflecţie asupra Transdisciplinarităţii, de pe lîngă UNESCO (1992). În 1986, a primit Medalia de Argint din Partea Academiei Franceze pentru lucrarea Nous, la particule et le monde. Pentru Science, Meaning and Evolution.  The Cosmology of Jakob Boehme a fost distins, în 1992, cu Premiul Benjamin Franklin pentru cea mai bună carte de istorie. A primit, de asemenea, Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993). Cărţi publicate în limba română: Teoreme poetice (Curtea Veche, 2013); De la Isarlîk la Valea Uimirii (2011); În oglinda destinului. Eseuri autobiografice (Ideea Europeană, 2009); Moartea astăzi (Curtea Veche, 2008); Rădăcinile libertăţii (2004); Noi, particula şi lumea (Polirom, 2002); Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jakob Böhme (Editura Vitruviu, 2000); Transdisciplinaritatea (manifest, Polirom, 1999).

Editura Curtea Veche publică, în 2013, prima ediţie bibliofilă completă, bilingvă, a volumului Teoreme poetice, de Basarab Nicolescu - fizician şi filozof român, stabilit, din 1968, la Paris.
În apartamentul său parizian, Basarab Nicolescu îmi vorbeşte despre experienţa stranie pe care a trăit-o cu 20 de ani în urmă: în două luni, a umplut 12 carnete, într-o limbă străină. În interior, nici o tăietură, nici o ezitare. Pe copertele portocalii ale carnetelor-manuscris e trecut, în franceză, acelaşi titlu enigmatic şi scandalos, "Orgasmul lui Dumnezeu". Într-un limbaj simplu, accesibil, Basarab Nicolescu enunţă legile firii, în fragmente autonome şi capitole care curg unele din altele, ca nişte psalmi, ca nişte surate, ca nişte versete axiomatice. De la "fizica cuantică" la "Dumnezeu" e un salt vertiginos pe care cititorul are toată libertatea de a-l exersa, cînd cu sabia laser a raţiunii drept călăuză, cînd cu vertijul simţurilor, propriu dansului de dervişi. Operă a unui "metapoet", teoremele lui Basarab Nicolescu au împrumutat de la poezie o calitate uimitoare: chiar dacă nu înţelegi totul într-o clipă, ele se comunică.
Cu manuscrisele franceze în faţă şi noua ediţie bilingvă, ilustrată neliniştitor de graficianul Mircia Dumitrescu, mărturisirile lui Basarab Nicolescu sînt, pînă la urmă, o lecţie de umilitate. Scriitorul s-a lăsat traversat de un conţinut poetic şi filozofic şi a cîştigat conştiinţa înalt umană a misterului care sîntem. (C. H.)

„Din orgasm în orgasm energetic, Dumnezeu se naşte“

Volumul Teoreme poetice / Théoremes poétiques face parte din acele cărţi, foarte puţine, care par să spună Totul. Cum continuaţi să scrieţi, să creaţi, după ce aţi scris o astfel de carte? Aveţi sentimentul că această carte e întrucîtva destinul dumneavoastră?
Ea face parte din destinul meu, dar nutresc speranţa că destinul meu îşi găseşte sursele spre a fi şi mai bogat. E adevărat că această carte este fundamentală în itinerariul meu de scriitor. Dar răspunsul depinde de ceea ce înţelegem prin cuvîntul „Tot“...

„Tot“ ar însemna că Teoremele poetice sînt o placentă de sensuri, exprimate într-un mod definitiv. Cum aţi scris această carte?
Scrierea în sine reprezintă o experienţă de creaţie, dar şi una de transmitere. O experienţă care descătuşează imaginarul, descătuşează sentimentul şi descătuşează nespusul. Cred că în carte există mult "nespus". La fel cum există umor - eu însumi am fost mirat să o constat. Am scris cîteva cărţi în viaţa mea, dar aceasta rămîne unică pentru că a apărut deodată, într-o perioadă extrem de scurtă, de doar două luni. Ca şi cum mi-ar fi fost dictată, ca şi cum aş fi avut în mod esenţial rolul unui scrib. N-aş spune că a fost dicteu automat; de fapt, nici nu ştiu ce-a fost. Am scris-o direct în franceză, deşi nu este limba mea maternă. Mi-a fost extrem de frică să nu cuprindă greşeli de limbă. Cînd mi s-a părut că manuscrisul este gata, prin '92 sau '93, primul meu "judecător" a fost Michel Camus, marele meu prieten, filozof, editor şi poet. Mi-a spus imediat: "E o creaţie de limbă, să nu schimbi nimic." Şi n-am schimbat nimic. Rolul meu a fost să găsesc un itinerariu, o cale de pătrundere printre aceste fragmente care mi-au apărut într-o dezordine totală, în cele mai diverse şi ciudate împrejurări. Le "auzeam" în timpul seminarelor de fizică, în metrou, chiar sub duş... Auzeam nişte minunăţii, iar în cîteva minute uitam totul. A doua zi, la trezire, mi-au revenit, şi aşa mi-a venit ideea carnetelor, pe care le-am purtat cu mine în buzunar şi pe care notam imediat. Au rezultat, cu totul, 12 carnete. Ceea ce notam erau fragmente extrem de precise, de structurate. În acest sens, da, totul s-a spus prin mine, dar eu nu am spus totul, vreau să cred că mai am încă lucruri de spus şi cărţi de scris.

În ce fel priviţi această experienţă unică, după 20 de ani de la producerea ei? Un mister viu?
E într-atît de unică, încît am încercat să imit anumite fragmente şi n-am reuşit. Rămîne o experienţă unică în viaţa mea de scriitor, de nerepetat, şi am convingerea că va rămîne irepetabilă. Ea a creat deopotrivă experienţe singulare. Imediat după scriere, i-am dat un exemplar lui Roberto Juarroz (poet argentinian, 1925-1975, autor al unui vast ciclu, Poezie verticală - n.m., C.H.), care a venit apoi cu notele sale: mă ţinea cîte o oră la fiecare teoremă. Vă împărtăşesc şi o anecdotă. După publicarea cărţii, în 1994, de către Jean-Paul Bertrand, în colecţia "Transdisciplinaritate", la editura Rocher, am fost invitaţi la Namur, la Maison de la poésie, unde Michel Camus a vorbit despre carte, iar un actor a susţinut un recital, amestecînd fragmente din cartea mea cu poezii de Rumi (poet mistic persan, secolul XIII - n.m., C.H.). După recital, o doamnă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: "Dvs. sînteti poetul Rumi?" Această întîmplare mi-a făcut o enormă plăcere. Asta înseamnă că există ceva care traversează timpul. Între obsesiile care sînt şi ale mele, viaţa, moartea, Dumnezeu, transdisciplinaritatea, poetica cuantică, anumite lucruri n-ar fi putut fi spuse, desigur, de Rumi - de exemplu, poetica cuantică... Însă, în esenţă, despre asta este vorba: faptul că dintr-odată s-a manifestat o anumită inteligenţă, sublimă, una care nu este a mea, dar care mi-a fost transmisă mie şi ea s-a materializat în cuvinte.

„Complexitatea este o măsură a distanţei dintre om şi Dumnezeu.“
(Teoreme poetice, 80 - Natura)

Parcurgînd fragmentele, în ordine sau în dezordine, avem impresia că sînt purtate de un suflu poetic, dar că e mai mult decît poezie. Că ştiţi mai mult sau dincolo de ce ştiu poeţii. Este vorba de o gnoză?
Teoremele nu sînt doar poezie. De altfel, am un respect atît de mare faţă de poezie, încît nu mă pot considera poet. Nu e o lucrare asupra limbii, e o lucrare dintre limbi. Ceea ce se găseşte între limbi, între cuvinte şi a răsărit din simţirea, şi nu din gîndirea mea. Da, este vorba de o gnoză, dacă înţelegem prin gnoză o cunoaştere care se revelează. Definiţiile sînt nenumărate, iar termenul are conotaţii multiple. Nu e în sensul gnosticilor creştini, ci în sensul unei cunoaşteri care este o evoluţie. Evoluţia noastră interioară depinde de eforturile noastre şi de cunoaştere, care nu este dată, nu este o stare de graţie. Fragmentele mele - prefer să le numesc fragmente - sînt efectiv o gnoză care cuprinde toate experienţele mele de viaţă şi ceva ce poate fi transmis. Am spus undeva în Teoreme că cea mai înaltă misiune este trans-misiunea, ceea ce este dincolo de toate misiunile posibile.
Teoremele nu sînt doar aforisme. Un aforism rezistă prin el însuşi. Dar ceea ce apare surprinzător în această carte - şi am trecut prin această experienţă eu însumi, avînd în vedere că scriitura a fost complet haotică din perspectiva ordinii - este că, pentru a găsi un fir roşu, mi-am dat seama de o proprietate a teoremelor: fiecare teoremă depinde de toate celelalte, teoremele interacţionează între ele, iar interacţiunea lor se schimbă în funcţie de vecinătăţile lor. Această caracteristică s-a materializat în patru sau cinci variante diferite ale cărţii. Ceea ce a fost publicat nu e decît un drum posibil, pe care l-am crezut convenabil pentru cititor. Din punctul meu de vedere, sînt şi alte traiectorii posibile. Sînt fragmente în interacţiune care se reflectă unele în altele, aproape ca monadele.
Nu sînt nici teoreme. Sînt ca nişte teoreme, în sensul în care, odată enunţate anumite idei care se reiau în diferite capitole, odată puse bazele, putem realmente descoperi consecinţele acestor idei. Vă mărturisesc că planul religios mă interesa foarte mult. Există, spre exemplu, un capitol despre Dumnezeu unde vorbesc despre "orgasmul lui Dumnezeu". Ceea ce, printre teologi, a scandalizat multe urechi virgine şi pudice. În aşa măsură, încît la momentul traducerii cărţii în limba română, în anii '90, Leonid Arcade, traducătorul cărţii - şi cel care a condus la Paris, în anii '50, un cenaclu literar celebru, la care venea să citească Eliade - mi-a spus: este imposibil să publici aşa ceva în România, trebuie scoase vreo 30-40 de teoreme, dacă nu, cartea va provoca scandal, mai ales în mediul dogmatic ortodox. Mărturisesc că am acceptat: toate ediţiile apărute de atunci sînt incomplete, nu cuprind în integralitate teoremele asupra "orgasmului lui Dumnezeu". Ediţia care apare în 2013 la Curtea Veche este prima ediţie bibliofilă, bilingvă, completă. Graficianul Mircia Dumitrescu, care lucra la ilustraţiile ediţiei, şi-a dat seama că erau teoreme care lipseau: le-am tradus eu însumi şi au fost incluse.

„Scopul naşterii universului nostru: autonaşterea omului. Ceea ce explică de ce pămîntul este atît de ridicol de mic şi de plin, iar galaxia noastră atît de deznădăjduitor de mare şi de goală“
(Teoreme poetice, 2 - Viaţa şi moartea)

Ce înseamnă „orgasmul lui Dumnezeu“?
Expresia este a lui Ştefan Lupaşcu şi mi s-a părut admirabilă. Înţelesul pe care i-l dau n-are nimic de-a face cu Dumnezeul creştin, ci merge în sensul unui orgasm cosmic. Nu înseamnă să aduc vreo ofensă persoanei divine. Cred că Dumnezeu însuşi a simţit nevoia să se cunoască pe Sine însuşi. Atotputernicia sa, Eternitatea Sa a avut, la un moment dat, o nevoie teribilă de a se cunoaşte pe Sine. Şi a hotărît să facă acest lucru inefabil - inconturnabil pentru Sine, dar inefabil pentru noi -, şi anume să ne creeze pe noi, evident fiinţe inferioare Lui; s-a coborît, într-un fel, creînd ceva ce nu este El însuşi, dar este în acelaşi timp El însuşi. Vorbim despre o putere incredibilă, oricare ar fi ea - în cazul în care un creator există, faptul că ne referim la religia egipteană, creştină, mexicană, islamică sau alta e mai puţin important. Important este că atunci cînd avem de-a face cu o energie infinită - Dumnezeu are probabil o energie infinită -, explozia nu poate fi decît de tipul Big Bang, pe care îl cunoaştem din cosmologie şi ştiinţă. Dacă Dumnezeu ne-a creat, dacă a făcut umanitatea, a făcut-o prin iubire. Nu spune nimeni că Dumnezeu a avut o parteneră, o asemenea afirmaţie este imposibilă. Cred însă că mizăm prea mult pe masculin.
Trebuie să existe o forţă feminină în acest proces de creaţie. Fie că o numin Sofia sau altfel, în funcţie de epocă, nu asta contează. Dar lucrurile nu trebuie privite, bineînţeles, pe plan sexual, ci pe planul polarităţilor: da, putem gîndi că a avut loc un orgasm divin care a făcut acest lucru de neînchipuit. Ca om de ştiinţă, mărturisesc că pentru mine este un lucru uimitor: s-a petrecut o risipire formidabilă de seminţe, au fost create sute de milioane de galaxii şi iarăşi galaxii, şi pentru ce? Pentru a avea pînă la urmă o mică planetă, într-un sistem solar marginal, într-o galaxie care n-are nimic special, pentru a crea fiinţa umană! Şi pentru toate acestea a fost nevoie de o cantitate infinită de energie, de spaţiu şi de timp, de materie. Vrem sau nu, acest proces seamănă cu un orgasm pe care omul nu îl poate dovedi, dar îl poate simţi. De altfel, voi aminti că această idee, care le poate părea eretică oamenilor superficiali, se regăseşte la mari gînditori creştini, precum Jakob Böhme.

„Cel mai minunat dar şi cel mai înfricoşător aspect al acestei lumi este principiul de maximalitate: dacă aşteptăm destul de multă vreme, totul se întîmplă. Chiar miracolele şi chiar cele mai mari grozăvii.“
(Teoreme poetice, 66 - Natura)

Geneza a presupus, prin urmare, o risipire fenomenală de energie şi, iată, printre consecinţe, noi, oamenii, facem parte din univers. Care e sensul acestui fapt, din punctul dvs. de vedere? Ce anume sînt puşi oamenii să exerseze, să descopere, fiind chemaţi la viaţă în urma unui orgasm cosmic?
Răspunsul la această întrebare ar necesita o carte de filozofie, nu una poetică. De fapt, teoremele ne învaţă în mod admirabil - pentru că, încă o dată, eu nu mă simt cu adevărat autorul cărţii, mai degrabă scribul ei - că nu putem niciodată epuiza misterul, îl putem eventual adînci. În această privinţă, sînt de partea marelui poet Lucian Blaga.

Nu vă provoc la o explicaţie ultimă, ci mai degrabă la formularea misterului. Ce nu ştim?
Există două tipuri de lucruri pe care nu le ştim. Pe de o parte, sînt enigmele. În ştiinţă sînt enigme care se rezolvă cu timpul. Nu există întrebări formulate ştiinţific, pe baza unei metodologii ştiinţifice, la care să nu putem răspunde. Dar ceea ce demonstrează revoluţia cuantică de la începutul secolului al XX-lea este că există întrebări la care nu vom răspunde niciodată. Există deci un alt tip de mister, de adevărat mister. Misterul este ceva incognoscibil pentru totdeauna. Ştiinţa operează cu incongnoscibilul, pentru un anumit timp, lucrurile se clarifică, se cunosc mai devreme sau mai tîrziu. Cred că aventura formidabilă a ştiinţei în secolul al XX-lea rezidă în faptul că a făcut în aşa fel încît cognoscibilul şi incognoscibilul să intre în dialog. Teoremele poetice sînt pentru mine mărturia unui incognoscibil pentru totdeauna. Care nu înseamnă o negare, care nu e un faliment al umanităţii, este exact contrariul: înseamnă a da măsura celei mai înalte forme de demnitate umană, respectiv conştiinţa propriului mister ireductibil. În acest sens vom fi capabili, în sfîrşit, să-l respectăm pe Celălalt, să facem dovada unei adevărate toleranţe.

Scrierile dvs. sînt cele ale unui fizician, scriitor şi filozof în aceeaşi măsură: sînteţi şi un mistic? Se poate vorbi despre o "metafizică experimentală" în cazul dvs.? O practicaţi?
Termenul "mistic" îl resping complet. Mistica presupune, după mine, o fuziune cu necunoscutul. În cazul meu, nu este vorba deloc despre aşa ceva. E vorba despre dialog cu necunoscutul, cu Dumnezeu la singular sau la plural, nu contează, dar e un dialog. În acest sens, da, putem vorbi - cum au spus-o atît de bine Michel Camus şi René Daumal - de o "metafizică experimentală". Dacă există o familie spirituală de la care mă revendic, este vorba de gruparea "Marele Joc": o mişcare apărută în 1930 în Franţa, rivala suprarealismului, care reunea la Reims cîţiva tineri incredibili, printre care René Daumal, Roger Gilbert-Lecomte, Roger Vailland, interesaţi desigur de mistică, de René Guenon, de André Breton, dar în acelaşi timp respingînd toate acestea în numele unei metafizici experimentale.

Ce presupune metafizica experimentală?
Metafizica experimentală deplasează accentul de la gîndirea care raţionează, care asociază fără întrerupere, la un alt tip de gîndire, fără nume. René Daumal face parte din Panteonul meu de valori, am organizat un colocviu cu ocazia centenarului său şi i-am pătruns acest tip de gîndire. Metafizica experimentală mută accentul de la cunoaşterea prin a dovedi (prouver) la cunoaşterea prin a trăi-simţi (éprouver). Metafizica experimentală este de partea experienţei trăite, simţite, a fiinţei care gîndeşte, simte şi acţionează. Pe Daumal îl interesa "posibilitatea trezirii permanente a conştiinţei." Se referă la cunoaşterea incognoscibilului, un oximoron care spune multe despre progresul fiinţei.

„Antigravitaţia poetică este tot atît de universală ca şi gravitaţia fizică“

Sînteţi cel care a creat conceptul de transdisciplinaritate şi a teoretizat necesitatea sa. Aveţi sentimentul că în lumea din ce în ce mai specializată de astăzi, mai ales tehnologic, transdisciplinaritatea s-a impus ca o nevoie de a federa toate direcţiile sau rămîne o teorie încă marginală? În ce fel lumea de mîine va fi mai favorabilă convieţuirii graţie transdisciplinarităţii?
Vă voi răspunde printr-o teoremă, nu printr-un discurs filozofic. Ştiinţă plus poezie egal iubire. E provocarea pe care ne-o pune în faţă multiplicarea fantastică a cunoaşterii, cu actualmente 8000 de discipline diferite, 8000 de realităţi diferite. Provocarea este de a le reuni pentru a vedea pe ce lume trăim. Avem şansa extraordinară de a ne găsi în faţa unei avansări fabuloase a ştiinţei, dar ştiinţa singură nu poate face nimic. Avem şansa de a fi moştenitorii unei suite de civilizaţii care ne-au lăsat înţelepciunea lor, dar de una singură înţelepciunea nu poate face nimic. "Forţele" care se găsesc în faţa ştiinţei şi cunoaşterii umane sînt uriaşe, i-raţionale. Transdisciplinaritatea este acest loc de întîlnire între ştiinţă şi poezie. Una dintre teoremele care i-au "scandalizat" cel mai tare pe confraţii mei e: "cunoaşterea poetică este mai riguroasă decît cunoaşterea ştiinţifică." Nu mă refer la o scriere formală, vidă, joc de cuvinte pentru a nu spune nimic. Pentru mine, scrierea poetică este un mod de a afla, de a înţelege. Poezia este cunoaştere. Dar această cunoaştere în dialog cu cunoaşterea ştiinţifică poate da naştere la ceva nou, cunoaşterea transdisciplinară, transreligioasă, transnaţională, transculturală. Pentru a termina o dată pentru totdeauna cu vămile din realitate şi din cunoaştere care ne impun să fim fiinţe mărginite, înclinate spre conflict. Există, punctual, dar peste tot în lume, o nevoie teribilă de ceva nou, de un alt mod de a fi împreună. Oamenii s-au săturat de limbajul de lemn şi de adevăruri unice paraşutate drept adevăruri absolute. O simt peste tot unde sînt invitat, o simt în România, în Brazilia, în Mexic sau în Costa Rica. Dar dacă această conştientizare se va materializa sau nu într-un alt tip de civilizaţie - probabil că asta se află în spatele întrebării, nu-i aşa? -, asta n-o putem şti. Omul este o fiinţă imprevizibilă.

„Valea Uimirii este o vale cuantică: contradicţia şi indeterminatul îl pîndesc pe călător.“
(Teoreme poetice, 99 - Natura)

La Salonul cărţii de la Paris, unde România a fost ţară invitată de onoare în 2013, aţi moderat, printre altele, o masă rotundă cu tema "În culisele scrisului: principiul incertitudinii." Ce rol joacă incertitudinea în viaţa noastră, în reflecţiile şi în creaţiile noastre?
Am dialogat la această masă rotundă cu invitaţi extrem de competenţi: matematicianul şi semioticianul Solomon Marcus, psihanalista Houria Abdelouahed, traducătoare a poetului arab Adonis, în franceză, şi eseistul şi traducătorul Bogdan Ghiu. Sîntem fiinţe ale incertitudinii. Accidentul e un ingredient al vieţii noastre. În estetică există un curent special, vorbesc aici de "teatrul cuantic", şi vă voi da un nume de referinţă, cel al marelui regizor Claude Régy. A scris o carte extraordinară despre incertitudine în diferite planuri (L'État d'incertitude, Les Solitaires intempestifs, 2002 - n.m. C.H.): al punerii în scenă, al replicilor spuse pe scenă, al interacţiunii cu spectatorii sub semnul incertitudinii, al îndoielii şi neînţelegerii. Problema incertitudinii a apărut mai întîi în cîmpul ştiinţei pure, a fizicii cuantice, prin principiul lui Heisenberg, care spunea că, dacă vrem să măsurăm în mod foarte precis poziţia unei particule, în acel moment dispersia de energie sau de viteză este infinită. De unde rezultă imposibilitatea de a măsura în mod simultan două lucruri, despre care gîndirea clasică credea că este posibil. Heisenberg, care era şi un mare filozof, a simţit că principiul său se poate extinde şi la alte fenomene.
Personal, am extins principiul incertitudinii la domeniul jocurilor între contradictorii, al relaţiei informaţie fizică-informaţie spirituală, şi am încercat să formalizez toate acestea în lucrările mele de transdisciplinaritate. Cînd ne concentrăm, spre exemplu, prea mult, asupra a tot ce înseamnă viaţa de zi cu zi, eclipsăm, exilăm în potenţialitate toată informaţia spirituală care există dintotdeauna la dispoziţia noastră. Dacă ne concentrăm, invers, doar asupra informaţiei spirituale, prin meditaţie, prin rugăciune, prin nerostirea cuvintelor, atunci lumea de zi cu zi tinde să dispară. Există o dinamică a contradictoriilor, între informaţia spirituală şi informaţia fizică, ce ne oferă o cheie importantă pentru evoluţia viitoare ca indivizi şi colectivitate.

interviu realizat şi tradus din limba franceză de Cristina Hermeziu

Cristina Hermeziu este jurnalistă. Cea mai recentă carte publicată: Revoluţia din depărtare, Editura Curtea Veche, 2011.