Plăcere

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 68, ianuarie 2012)

● Alex. Leo Şerban, Litera din scrisoarea misterioasă, traducere din limba engleză, cuvînt înainte şi note de Antoaneta Ralian, Editura Polirom, 2011


Litera din scrisoarea misterioasă e un text entre chien et loup (adică între nuvelă şi roman), un mediu metraj în care fiecare situaţie de-abia apărută în ecuaţie e răsturnată imediat de o alta, care e răsturnată la rîndul ei, şi aşa mai departe. Nimic nu e definitiv, nici un personaj nu stă la locul lui, ba chiar dimpotrivă: se zboară de pe un continent pe altul, din vis în realitate, din prezent în trecut, dintr-un creier în altul, iar graniţele imaginaţiei sînt la fel de ineficiente ca nişte patine cu rotile pe-un lac îngheţat. Şi nimic nu e îngheţat în novella lui Leo, Lisabona şi Buenos Aires-ul sînt aproape tropicale, iar geografiile lor sînt nisipuri mişcătoare în care te poţi orienta doar dacă ai un baston magnetic ca al lui Borges sau o minte brici ca a lui Pessoa.

De fapt, Litera din scrisoarea misterioasă e un text despre plăcere. Plăcerea de a imagina, de a colecţiona invenţii care mai de care mai sărite de pe fix, plăcerea de-a scrie şi, ca o consecinţă a celor de mai sus, plăcerea de a citi. Dacă ar trebui să mă mut într-o carte apărută în 2011 în România, aş alege Litera din scrisoarea misterioasă, această comoară de hedonism literar, de citit pe nerăsuflate, ca şi cum ai vedea un film bun de tot şi-ai uita să te-atingi de popcorn. Are 242 de pagini, dar e plină pînă la refuz de un picaresc sci-fi şi magic care se termină mai repede decît ai vrea. "Borges a zîmbit: întreaga "aventură" nu durase mai mult de o oră şi jumătate. Ca şi cum s-ar fi dus să vadă un film a cărui acţiune se desfăşura pe durata a ani şi ani de zile - eroii mureau, se prăbuşeau imperii, altele noi înfloreau şi, cînd ecranizarea se sfîrşea, te întorceai acasă şi-ţi găseai nevasta adormită şi copilul dormind, neafectaţi de vîltorile timpului şi de civilizaţiile în declin."

Folosind întregul arsenal literar, plus artificiile, acrobaţiile şi clin d'oeil-urile, cu o graţie şi-o vervă cuceritoare, Litera din scrisoarea misterioasă (The Parlayed Letter în original, pentru c-a fost scrisă direct în engleză şi tradusă apoi strălucit de Antoaneta Ralian) i-ar fi încîntat pe oulipieni şi patafizicieni şi hollywoodieni şi magi într-o măsură egală cu entuziasmul cu care-a fost scrisă. Şi tocmai pentru că e literară pînă-n măduva oaselor ei, făcute, desigur, din litere, mi-ar plăcea să-mi închipui cum şi cine ar reuşi s-o ecranizeze. De exemplu, atunci cînd Rosa deschide uşa şi-l vede pe domnul Franz însoţit de nişte musafiri neaştepaţi, "expresia feţei ei s-a schimbat în decurs de cîteva secunde, de la o totală surpriză la o uimire derutată, o îngrijorare buimacă, apoi un şoc paralizant". Cine ar putea, deci, s-o joace pe Rosa? Eu aş miza pe Kate Winslet. Dar trebuie mai întîi s-o sun şi să o pun să se prefacă la telefon că trece prin cele patru expresii diferite. Dacă mă convinge, rolul e al ei. Borges şi Pessoa s-ar juca pe ei înşişi, aici nu-ncape discuţie. Pe Jacques Tati l-aş ruga să se ocupe de scenele în care se încurcă şi se descurcă evenimentele, Tarantino merge la paranteza cu Interpol-ul, Buñuel ar interveni în momentele onirice, Woody Allen - în cele de intrigă amoroasă şi poliţistă. Vocea din off, ocupată mereu cu explicaţii, permutări şi calcule, i-aş încredinţa-o Sophiei Loren, iar coloana sonoră lui David Byrne (cu care Leo s-a şi întîlnit o dată în New York). De montaj s-ar ocupa Thelma Schoonmaker, colaboratoarea de cursă lungă a lui Scorsese, iar imaginea i-o dăm lui Anton Corbijn, şi gata. Ar ieşi un film literar cum nu s-a mai făcut şi nici nu se va mai face vreodată. Şi ar fi numai şi numai meritul autorului acestui joc al tuturor posibilităţilor, care ne-a arătat cît de graţios se poate întrece măsura în literatură şi cît de mare poate fi plăcerea cititorului.