Pisicile prozei româneşti contemporane
Imaginarul felin
În bestiarul prozei româneşti actuale, pisica se regăseşte cu o frecvenţă pe care nu o putem pune doar pe seama insistenţei felinei de a intra, a se instala şi a se răsfăţa acolo unde vrea şi unde simte că îi este bine. De ce pisica, anume, între toate animalele, pare să deţină o forţă simbolică aparte? Să fie tocmai misterul care o aureolează răspunzător de succesul felinei în plan literar? Elastică, flexibilă, pisica refuză mereu să fie închisă într-o definiţie şi execută salturi îndrăzneţe între paradigme: e bună şi rea, blîndă şi agresivă, plăcută şi agasantă, utilă şi dăunătoare, leneşă şi energică. E un simbol generos, cu o largă paletă de semnificaţii care s-au dezvoltat nu doar prin nuanţare, ci mai ales în virtutea legii contrastului.
Graţie proteismului ei cu vicleşug, reuşeşte să se strecoare pe tărîmul ficţiunii, în galeria personajelor centrale – monopolizată îndelung de om – şi să facă, acolo, carieră de vedetă. Astfel, romanul lui Petru Cimpoeşu, Christina Domestica şi Vînătorii de suflete (2006) interpretează în cheie SF pisica diabolică. Pisicîinele, una dintre fiinţele himerice care populează lumea romanului Teodosie cel Mic (2008), al lui Răzvan Rădulescu, se înscrie în descendenţa Motanului Încălţat. Iar Zilele regelui (2008), romanul lui Filip Florian, îmbogăţeşte prin Siegfried galeria pisicilor cu conştiinţă de sine şi probleme existenţiale, dominată de celebrisimul Murr, al lui E.T.A. Hoffman.
Cu pisica la pisicolog. Superpisica
„Eşti ditamai omul şi n-ai strop de autoritate în faţa pisicii. Dacă-i ordoni, te ignoră. Dacă o rogi, rîde de tine. Dacă o somezi, se propteşte în labe, se întinde, se curbează ca arcul unui pod [...]. Există un singur lucru pe care poţi să-l faci în faţa unei pisici: s-o laşi în pace.“ (Radu Paraschivescu, Prefaţa la Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici)
Omul şi pisica – prieteni loiali unul altuia?... Adagiul spune că, dacă eşti în căutarea unui prieten, să îţi iei un cîine. Omul şi pisica sînt, de fapt, într-o permanentă – dar tacită – confruntare avînd ca miză stabilirea poziţiei celor două specii într-o paradigmă superior/inferior. Înzestrările care ar putea propulsa felina în vîrful piramidei evolutive pot fi găsite în fişa de observaţie a pisicologului Radu Paraschivescu, din prefaţa la volumul lui Hippolyte Taine, Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici (Editura ART, 2008). E vorba, întîi de toate, de capacitatea de manipulare: „Manşonul ăsta cu ochi îţi dictează şi îţi impune, te enervează şi te vrăjeşte, ţi se suie în cap şi ţi se cuibăreşte în suflet“. Iar cînd omul se arată mai rezistent decît ar trebui, pisica scoate la înaintare nu ghearele (căci ea nu este un animal inferior, mînat de instincte primare!), ci şantajul sentimental: „Există aici o varietate a procedeelor păcălitorii care i-ar umple de invidie pe mulţi bipezi. Pisica mimează vulnerabilitatea, dar în spatele moliciunii ei retractile se ascunde un psihic de ciment“. Ceea ce reuşeşte pisica este, de fapt, să ia peste picior specia care, zice-se, încununează evoluţia.
Luînd în discuţie arsenalul fascinatoriu pisicesc, Radu Paraschivescu ajunge la concluzia că acesta operează atît asupra senzorialului cît şi asupra mentalului. Că vederea, auzul şi simţul nostru tactil sînt căi prin care se inoculează felinodependenţa, asta simt toţi iubitorii de pisici: „Unii îi invocă frumuseţea, perfecţiunea estetică, armonia pe care nici măcar pata asimetrică de sub ochi sau de pe ureche n-o poate ciobi. Alţii se lasă seduşi de torsul ei răsplătitor pe care-l aud după ce-şi fac datoria şi o mîngîie gospodăreşte, la două mîini, cu simţ de răspundere, pînă la amorţirea degetelor şi blocarea şalelor. Unii nu pot rezista mieunatului ei în diverse registre – imperativ, tandru-implorator, şugubăţ, dictatorial, pufos, insinuant, agresiv sau smerit. Alţii îşi îngroapă faţa în blana ei şi se trezesc în felinirvana“. Mult mai interesant este modul în care pisica se joacă pînă şi cu mintea omului. Psiholog sui generis, pisica întrebuinţează în folosul ei o breşă identificată în structura psihică a singurului animal înzestrat cu raţiune: voluptatea de a da cu tifla logicii. Menirea pisicii este de a-i oferi omului posibilitatea şi plăcerea – în alte situaţii reprobabilă – de a fi iraţional. Astfel se explică de ce, comportîndu-se antipatic, pisica reuşeşte performanţa de a-i suscita omului simpatia: „Ultimele cercetări în domeniu arată că principala trăsătură a pisicii e arta de a suscita simpatie comportîndu-se antipatic. Performanţa nu e la îndemîna oricui, să fim sinceri. Cînd un om face lucruri nesuferite, el devine – în mod logic – nesuferit. Cînd o pisică face lucruri nesuferite, ea devine – în mod ilogic – obiect al adoraţiei“. Felina este astfel echivalentul unui narcotic legal.
Pisica monstruoasă şi sfîrşitul lumii
„În cîteva săptămîni, Boule-de-neige a ajuns motan în toată regula. Sau pisică. Era melancolic(ă) şi avea o privire ciudată. Nu mieuna niciodată, nu se juca deloc cu şoricelul de cauciuc [...]. Uneori se privea minute în şir în oglindă.“ (Petru Cimpoeşu, Christina Domestica şi Vînătorii de suflete)
Lumea din romanul lui Petru Cimpoeşu, Christina Domestica şi Vînătorii de suflete, este bîntuită de o pisică nu diabolică, ci diabolizată. Ceea ce împinge felina în paradigma negativului este intervenţia trufaşă a omului asupra firii.
Noua specie obţinută prin clonare este ontologic legată de o dublă utopie. Ea trebuie pusă mai întîi în relaţie cu utopia ceauşistă a omului nou, capabil să instaureze un comunism perfect şi ireversibil, pe întreaga planetă. Ceauşescu aprobă încercarea de a rezolva problema omului nou nu prin activitatea politico-ideologică şi lupta de clasă, ci prin apelul la biotehnologii. Ca proiecţie virtuală, omul nou este prezentat drept „ceva aflat după om pe scara evoluţiei“. Entitate hibridă, meta-omul combină în cel mai straniu mod exterioritatea felină şi interioritatea umană. Altfel spus, e un om închis într-o pisică: „din punct de vedere fizic, va avea dimensiunile unei pisici şi capul cît o portocală, fiind proiectat anume aşa, pentru a nu consuma prea multe din resursele planetei. În al doilea rînd, va fi cu mult mai inteligent decît orice om, rezolvînd în minte orice ecuaţie diferenţială. În sfîrşit, meta-oamenii nu vor mai folosi limbajul articulat al oamenilor, ci vor comunica direct prin telepatie. Iar în rest, vor mieuna ca pisicile“. Tovarăşa Elena subliniază superioritatea meta-omului şi în ceea ce priveşte raportarea acestuia la alimentaţia raţională: „faţă de oamenii muncii din prezent, proprietari, producători şi beneficiari ai mijloacelor de producţie, cărora nu le place alimentaţia raţională, meta-oamenii s-ar putea hrăni numai cu salam de soia“. Eficienţa nu presupune o lipsă a sufletului, căci viitorii locuitori ai planetei „vor avea o viaţă spirituală deosebit de elevată. Vor fi lipsiţi de instinct sexual, reproducîndu-se prin clonare, şi vor munci douăsprezece ore pe zi fără să pretindă salariu“.
Existenţa meta-omului indică şi o utopică echivalenţă între om şi divin. Savanţii sînt stăpîniţi nu doar de orgoliul repetării actului creator, ci şi de acela al corijării imperfecţiunilor creaţiei lui Dumnezeu.
În acord cu o organizare socială care ignoră libertatea individului, gîndurile şi acţiunile meta-oamenilor felini urmează să fie controlate permanent de un centru telepatic. Interioritatea umană nu absolvă felina de subordonarea faţă de om, depăşirea condiţiei nu este – teoretic – posibilă. Textul vorbeşte, aşadar, de o dublă limitare: spiritul uman e bine ferecat într-o formă străină, aceea a pisicii, iar acţiunile proiectate în exterior nu pot scăpa nici o clipă de supravegherea instituţională.
Cît timp rămîne în stadiu de virtualitate, meta-omul este o reiterare a „pisicii lui Schrödinger“. Ca proiect de laborator, entitatea cu formă felină şi interioritate umană este, simultan, meta-om (în capsula cu formă felină, realizările umanităţii pot călători spre viitor) şi monstru (noua specie poate marca extincţia speciei umane, dispariţia creaţiei divine). Declanşîndu-i destinul şi oferindu-i şansa de a exista, cercetătorii fac ca, din tot registrul de potenţialităţi, „pisica lui Schrödinger“, care colonizează planeta, să îşi actualizeze o ferocitate sălbatică, exterminatoare. Cauza ferocităţii este incertă: ea poate fi urmarea erorii umane şi semn al răzbunării divinităţii alungate, la fel cum poate fi tocmai însuşirea pe care mizează cercetătorii, voind să transforme pisicile ucigaşe în arme de distrugere în masă. Blîndeţea sau docilitatea nu mai sînt caracteristici ale felinei, ci, aşa cum sugerează titlul, ele definesc omul; nu pisica este domestică (deci supusă unei specii superioare), ci omenirea. În momentul marii confruntări cu propriul creator, felina devine cu adevărat un vînător de suflete, căci impunerea meta-omului nu se poate realiza fără suprimarea omului, decăzut în postura rasei inferioare, o eră nouă nu e posibilă înainte de depăşirea erei vechi. Agenţii sfîrşitului sînt pregătiţi să lovească specia umană pe toate flancurile. Pentru că tocmai asta propagă felinele eliberate din laboratoare: sfîrşitul umanităţii şi triumful unei lumi noi.
Pisica eroică – un descendent al Motanului Încălţat
Teodosie cel Mic al lui Răzvan Rădulescu are aparenţele unui basm ce urmăreşte formarea lui Teodosie cel Mic, vlăstar regesc rămas orfan şi aşezat sub protecţia unui pisicîine credincios. Eroul, fiinţa supusă iniţierii, este aşadar Teodosie. Totuşi, bifurcarea firului narativ permite ca şi protectorul lui, Pisicîinele Gavril, să acceadă la funcţia eroică.
Înainte însă de a pătrunde în această sferă a eroicului, Măritul Pisicîine evoluează într-o zonă a domesticului. Gavril are, ca primă atribuţie, educarea vlăstarului regesc în treburile regatului. Excelează în puericultură şi dovedeşte reale calităţi de pedagog, alternînd în chip fericit severitatea şi permisivitatea, sancţiunea şi recompensa, afecţiunea şi răceala. Fără să forţeze maturizarea lui Teodosie cel Mic – neofitul –, tratîndu-l ca pe un copil şi procurîndu-i „bucuriile specifice vîrstei“, Pisicîinele reuşeşte o iniţiere în chestiunile serioase, cărora le dă o mască ludică.
Echilibrul iniţial se sparge. Otto şi Somnul Protector – antieroii – pregătesc o lovitură de stat. Pisicîinele se vede obligat să renunţe la talentele sale domestice, să abandoneze studiul reţetelor de bucătărie, pentru a redeveni eroul de odinioară. Latura canină se activează instantaneu în fiinţa lui Gavril, care îşi pune vigilenţa neadormită în slujba vlăstarului regesc. Mirosind complotul, e gata de confruntare. Se slujeşte cu măiestrie de unica, dar nelipsita sa armă, o săbiuţă, şi evoluează admirabil în cadre de luptă mai mult sau mai puţin convenţionale: în cîmp deschis, cu o armată de partea-i sau... într-o cofetărie plină de inamici deghizaţi. Nimic nu poate sta în calea lui Gavril. Chiar atunci cînd lucrurile iau o întorsătură dintre cele mai proaste şi cînd perechea sa, fantoma Otilia, propune soluţia unei patetice sinucideri a îndrăgostiţilor, el refuză să-şi abandoneze misiunea.
Deşi Gavril acţionează în prezent, toate faptele sale îşi găsesc justificare într-un viitor în care îl vede pe Teodosie în fruntea regatului. Eforturile vizionarului Pisicîine de a transforma în realitate propriul produs mental îl indică drept descendent al Motanului Încălţat. Realitatea îşi modifică în permanenţă datele şi Pisicîinele e obligat întruna să-şi adapteze planurile. Gavril e un erou care aleargă mereu spre locul confruntării, e surprins mereu în mişcare; cu toate acestea, ratează mereu momentul zero al confruntării, ajunge cu o secundă prea tîrziu la locul potrivit. Cu ironie benignă, Răzvan Rădulescu îi suprapune Pisicîinelui imaginea unui erou ghinionist, pe care un destin potrivnic îl îndepărtează de ţintă. Dar Gavril pare a fi din stirpea lui Don Quijote şi luptă în virtutea inerţiei. Salvarea lui se află în latura sa felină. Pisicîinele e şi pisică, deci cade întotdeauna în picioare. Mai precis, reuşeşte să ajungă într-un final în miezul luptei. Chiar dacă o face pe ocolite...
Însă chiar şi eroii mor. Sinteza felin-canin comportă avantaje, dar şi dezavantajul înjumătăţirii numărului de vieţi rezervate pisicii: „Pisica are şapte vieţi, iar pisicîinele trei şi jumătate“. După o prestaţie fără cusur pe cîmpul de luptă, Gavril îşi termină rezerva de vieţi, iar Teodosie îl revede doar cînd „zăcea întins pe iarbă, cu ciotul săbiuţei frînte în mîini, ucis cu zeci de lovituri de pumnal şi de paloş [...]. Ochii lui, odinioară ageri, erau acum deschişi şi priveau [...] fix la nimic“.
Povestea lui Răzvan Rădulescu nu are un final fericit. Pisicîinele, ajutorul năzdrăvan al eroului, moare. Dar miza romanului nu e instituirea unei lumi fericite, ci a unui univers coerent: dacă un nou erou s-a născut, lumea e în siguranţă, iar eroul bătrîn se poate retrage în moarte şi în glorie. Sacrificiul îi permite însă lui Gavril să acceadă la nemurire. Recunoştinţa lui Teodosie îl eternizează; eroul Gavril e salvat în amintire. Şirul vieţilor sale rămîne infinit.
Motanul îndrăgostit şi filozof. O filozofie pisicească despre lume şi viaţă
„...mi s-a părut că leşin şi mă pierd, nu de la foc, ci de la bulgării roşcaţi din blana ei [...], pieptul meu încerca să se spargă, am fost năpădit de furnici nevăzute, fericirea are gust acrişor [...], m-a atins nasul ei umed şi coada ei mi-a vorbit, e o taină, n-am s-o divulg [...] şi, deodată, cumva, cerul s-a prelins prin tavan.“ (Filip Florian, Zilele regelui)
Romanul lui Filip Florian, Zilele regelui, are în prim-plan o triadă de personaje: regele, dentistul şi motanul. Motanul are un ascendent asupra celorlalţi doi componenţi ai triadei: nu specia umană este victorioasă în confruntarea cu viaţa, ci specia felină. Siegfried are toate înzestrările genetice care fac din el un învingător. Limitat în zona lucrurilor simple, motanul reuşeşte în misiunea supremă, în care regele eşuează lamentabil: simte forţa iubirii sacre. Înregistrînd evoluţia personajului felin, romanul desfăşoară viziunea asupra unei lumi în care sacrul se retrage, se repliază în teritorii nebănuite, în zonele cele mai umile, oferind şansa la împlinire unor destine mărunte precum cel al motanului Siegfried sau al stăpînului acestuia, dentistul Joseph Strauss. Siegfried însuşi avertizează că „lumea e mai mult decît bănuim“. Lucruri mari sînt camuflate în spatele lucrurilor mici. O privire superficială poate fi înşelătoare. Ceea ce pentru urechile oamenilor e doar torsul pisicii... e mult mai mult decît atît, e cîntec, iar Siegfried revine în repetate rînduri asupra acestei regretabile erori de percepţie: „voi oamenii credeţi că mîţele torc“.
În coşuleţul de răchită, motanul Siegfried părăseşte, împreună cu stăpînul său, Berlinul, cu destinaţia „Bucuresci“, la propunerea lui Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen, devenit principe al românilor. Angrenaţi în drumul spre viitor, indivizii trebuie să se desprindă de trecut, iar aceasta este o lege a existenţei universal valabilă. Motanul însuşi o experimentează, căci lasă în urmă o frumuşică pisică tărcată.
Sosirea celor trei venetici în capitala valahă declanşează o ciocnire a civilizaţiilor şi face destul de dificil procesul adaptării. Numai lui Siegfried pare să-i fie uşor. Poate pentru că spiritul pisicilor este cosmopolit: „în cele 47 de zile scurse de la sosirea în Bucuresci, Siegfried aflase cum purtau coada pisicile valahe, cît de mulţi erau şobolanii şi cît de aprig luptau motanii vagabonzi. Era mulţumit“. Destinul îi aduce în cale, ca o continuare firească a procesului de ancorare în noul univers, iubirea. Departe de a constitui o parodie a literaturii cu temă erotică, paginile închinate tribulaţiilor din cauză de amor ale motanului dovedesc că sacrul se revelează fiinţelor mărunte pe calea erosului. Împlinirea erotică presupune intervenţia transcendentului. În cazul motanului Siegfried, divinitatea găseşte cu cale să se manifeste printr-un trimis cît se poate de uman: frizerul Otto Huer, stăpînul pisicii Riţa. Acestuia îi dedică îndrăgostitul Siegfried un psalm de mulţumire: „Mulţumesc ţie, bunule Otto, care [...] nu doar că ai adus carne şi zgîrciuri, lapte, ci ai lăsat din braţe ca dintre aripile tale nevăzute o copilă fără seamăn“. Într-o notă ludică, monologul lui Siegfried rescrie Cîntarea cîntărilor. Riţa, pe numele ei pisicesc Manastamirflorinda, este „o copilă fără seamăn, cu spaime de la începuturile lumii şi cu suspine ca la sfîrşiturile ei“. La fel ca mireasa din textul biblic, ea încîntă cu nurii ei, căci „bulgări roşcaţi îi mocneau în blană, ca jarul, mirosea mai frumos decît peştele proaspăt ori decît porumbeii [...], verdele şochilor, n.n.ţ ei era de necuprins, ca lanurile primăvăratice pline de popîndăi“. Ea şi Siegfried ilustrează o pagină dintr-o pisicească ars amandi: apropierea cere mai întîi distanţare şi răbdare, înfrîngerea anunţă biruinţa („am căutat s-o liniştesc cu limba [...], dar căutarea aceea nu i-a fost pe plac, şi m-am lungit pe duşumele, cu ochii închişi şi cu urechile pleoştite, departe, sub scrinul cu cinci sertare [...] şi află tu, dragule, că uneori timpul curge vioi şi ceasurile ticăie vesel, i-am simţit respiraţia între bătăile pendulei, caldă şi blajină, ca vînturile din aprilie, iar ea, Manastamirflorinda, a lins îndelung urechea mea albă“), tăcerea premerge comuniunea în cîntec („s-a culcuşit lîngă mine [...], am tăcut, pe urmă am cîntat încet, pe două voci“), în încercarea de reconstituire a miticei unităţi androgine, unirea trupurilor nu se poate săvîrşi fără unirea sufletelor („am cîntat şi am deschis ochii, rînd pe rînd, ochi în ochi [...], ne-am tăvălit pe covoare şi ne-am topit, ne-am suit pe mese, pe dulapuri şi pe cufere, căutînd alinturi şi odihnă, am şi căzut într-un rînd, de pe cuptor, dar ne-am prins la loc, iute, cu labele din faţă încolăcite, cu cozile la fel“). Cuplul felin experimentează desprinderea de contingent, simţindu-se, după mărturisirile motanului psalmist, „aici şi aiurea, la etajul clădirii şi cu sufletele în văzduh, în pîntecul unui nor pufos“. După cele şapte zile şi şase nopţi de dragoste, motanul Siegfried devine conştient de forţa iubirii, de puterea ei de a da sens existenţei şi, pradă extazului, notează: „Ce minunăţie şi ce noroc, şi toate cum s-au înşirat, şi acum cred c-ar fi bine să mor“. Transformînd cuplul Siegfried-Manastamirflorinda într-un etalon a ceea ce înseamnă iubirea sacră, unică, autorul modifică genetic caracterul pisicesc, văduvind mîţele de propensiunea către amorul liber şi orientîndu-le către o fidelitate matrimonială surprinzătoare.
Dar principalul destinatar al loialităţii lui Siegfried este dentistul Joseph. Graţie unui soi de osmoză, Siegfried resimte, cu precizia unui seismograf, orice furtună interioară care-i tulbură stăpînul. Iar motanul ştie cum să-l salveze pe Joseph din ghearele demonilor care se zbat înăuntrul lui. Vorbindu-i motanului, Joseph îşi temperează turbioanele interioare. Însă adevărata măsură a loialităţii o dă Siegfried în scena cu care se închide romanul. Fatalitatea nu îl trimite pe motan către un rai al pisicilor, înainte ca el, motanul, să reînnoade firele iubirii sacre dintre Joseph şi soţia sa.
Paradoxul felin
Imaginarul felin al prozei noastre contemporane stă sub semnul antinomiei. Pisica reprezintă atît viaţa cît şi moartea, e, în acelaşi timp, pisică şi cîine, protector şi terminator, mărunt animal cu blană care trăieşte marile mişcări ale sacrului. Aceste imagini antinomice vorbesc despre viabilitatea pisicii ca simbol al imaginarului uman, despre resursele simbolice ale paradoxurilor sale îmblănite: „În nici o creatură a lumii nu s-au topit mai deplin lenea şi sprinteneala, tenacitatea şi capriciul, îmbuibarea şi saltul gracil, indiferenţa şi pisălogeala, şmecheria calmă şi şuieratul ameninţător, voluptatea somnului şi cheful de joacă. Pisica e certificatul de naştere al lumii pe dos.“ (Radu Paraschivescu, Prefaţa la Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici)
Anca Gâtin este profesoară de limba şi literatura română în învăţămîntul secundar, în judeţul Cluj. A absolvit masteratul de Literatura română de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ cu o dizertaţie despre imaginarul felin al literaturii române contemporane.