Pentru o istorie politică a nebuniei

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 67, decembrie 2011)

Laure Murat, născută în 1967, este specialistă în istoria culturii, profesoară în cadrul departamentului de studii franceze şi francofone de la Universitatea California - Los Angeles (UCLA). Domeniile sale predilecte de cercetare le constituie "al treilea sex" (La Loi du genre: une histoire du "troisième sexe", Fayard, 2006) şi istoria psihiatriei (căreia i-a consacrat o carte de succes, La Maison du docteur Blanche: histoire d'un asile et de ses pensionnaires, de Nerval à Maupassant, Lattès, 2001 - Premiul Goncourt pentru biografie şi Premiul pentru critică al Academiei franceze). L'Homme qui se prenait pour Napoléon (Gallimard, 2011) a primit anul acesta Premiul Femina la categoria eseu. Cartea stabileşte, prin cercetarea atentă a arhivelor, posibilele legături între Istorie şi delirul ca formă de nebunie.

Revoluţia sau despre uşurinţa de "a-ţi pierde capul"

Există, de la Jules Michelet la Michel Foucault, trecînd prin Şcoala Analelor, o tradiţie franceză a valorizării arhivelor, cărora li se cere depăşirea privilegiului de a fi "cunoaştere pozitivă" (savoir positif) pentru a deveni "un poem, un tablou, o piesă de teatru", documente, mărturii saturate de reflecţie şi de acţiune în germene, contribuind, în viziunea lui Michelet, la "resurecţia vieţii integrale". Cercetînd arhivele naţionale, departamentale, pe cele ale serviciilor de asistenţă publică sau registrele de observaţii medicale ale diferitelor stabilimente de sănătate, autoarea studiului este interesată mai puţin de trasarea unei istorii a psihiatriei şi a instituţiilor consacrate maladiilor mintale, cît mai ales de articularea discursului între ideologie şi patologie pe tot parcursul secolului al XIX-lea.
Într-un Traité médico-philosophique sur l'aliénation mentale ou la manie, publicat în 1800, medicul Philippe Pinel stabileşte primele trei subiecte majore de delir: Dumnezeu, banii, iubirea. Pe locul al patrulea el plasează - noutate semnificativă în etiologia bolilor mintale - "evenimente ale Revoluţiei". Evenimentele petrecute în Franţa în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea - răsturnarea monarhiei, decapitarea în piaţa publică a regelui Louis XVI şi a membrilor familiei regale, accelerarea Teroarei, culminînd într-o frenezie paranoică şi o serie de execuţii sumare - au contribuit la asimilarea "trivială" a Revoluţiei la "un vînt de nebunie". Că formidabila eliberare de energii din timpul Revoluţiei a favorizat efervescenţa spiritelor şi dezordinea comportamentelor este un adevăr unanim acceptat. Dar - scrie Laure Murat - de aici şi pînă la pronunţarea fără discernămînt a diagnosticului de "nebunie" dovedeşte, dacă mai era nevoie, "îngrijorătoarea elasticitate" a unui cuvînt pe care cultura populară, indiferent de tendinţele politice, şi l-a însuşit în scopuri de propagandă politică. Cert este că Revoluţia e o dramă care se desfăşoară în public, cu înfruntări de stradă şi execuţii în piaţa publică, iar spitalele şi azilele întregistrează o creştere a numărului de internări, deşi din descrierile de cazuri, niciodată "inocente", e greu de spus, în ambianţa de suspiciune generalizată şi de insecuritate, dacă e vorba de nebunie sau doar de angoase provocate de o formă nouă de tensiune insuportabilă. Nu puţine sînt cazurile în care internările sînt forma de sancţionare a unui delict de opinie antirevoluţionar, Revoluţia inaugurînd astfel complicitatea medicilor alienişti cu puterea, şi ambiguitatea dintre azil şi închisoare politică. "Revoluţia a inventat nebunia modernă sau cel puţin a pus bazele organizării ei administrative şi a tratamentului medical, recunoscîndu-se prin asta ca fiind sursa ravagiilor produse. Ea va crea mijloacele de îngrijire a unui rău pe care l-a provocat sau doar l-a intensificat şi răspîndit."
Revoluţia a adus cu sine o invenţie responsabilă în mod direct de înmulţirea şi intensificarea formelor de delir, angoase, obsesii, comportamente deviante: ghilotina. Această maşină este purtătoarea tuturor particularităţilor modernităţii: construită în conformitate cu legile geometriei şi ale gravitaţiei, impersonală şi eficientă, ea asigură o moarte fără dureri, egalitară şi democratică. Fiind pusă să evolueze în public, ea oferă în acelaşi timp un spectacol de o incomparabilă forţă de persuasiune. Un pur produs de inginerie, din categoria celor pe care timpurile moderne le vor multiplica şi perfecţiona la nesfîrşit, ea este învestită încă de la început şi cu o puternică funcţie simbolică. Timp de secole, în Franţa, ideea de naţiune s-a întrupat exclusiv în persoana regelui, după celebra formulă - apocrifă - atribuită regelui Ludovic al XIV-lea, L'État c'est moi. Or, ziua de 21 ianuarie 1793 marchează o cotitură în istorie: odată cu ţeasta ultimului rege (Ludovic al XVI-lea), se rostogoleşte la coş tradiţia sacră a unui regim secular. Dezmembrarea corpului profan şi în acelaşi timp sacru al regelui este un principiu de regenerare a naţiunii, Republica ia naştere în valuri de sînge şi frenezie distructivă, ambianţă care, în mod paradoxal, poate avea aparenţele unei sărbători - "fêtes de la destruction", cum notează în Memoriile sale Chateaubriand. Din martie 1793 şi pînă în august 1794, 17.000 de execuţii au loc pe teritoriul Franţei, dintre care în jur de 3000 doar în Paris. Nu e de mirare că proximitatea reală şi fantasmatică a ghilotinei ocupă tot orizontul epocii, dînd naştere la tot felul de manifestări, de la cele mai grave la unele - derizorii - precum această anecdotă despre o pretinsă (sau adevărată) greşeală de tipar culeasă într-o carte de medicină: în loc de "Trebuie ghilimetate toate alineatele", tipograful a cules: "Trebuie ghilotinaţi toţi alienaţii". Medicii alienişti înregistrează o nouă formă de delir: bărbaţi şi femei tulburaţi de ameninţarea iminentă a decapitării, alţii care trăiesc cu senzaţia că au fost decapitaţi şi că apoi au fost iertaţi şi capetele le-au fost lipite la loc, dar altele decît ale lor proprii. Peste cîteva decenii, subiectul va intra în literatură, alimentînd pasiunea nocturn-metafizică a romanticilor, ca şi gustul lor pentru zonele abisale ale fiinţei. Charles Nodier, Villiers de L'Isle-Adam, Victor Hugo abordează diferit decapitarea: în sensul aprofundării vieţii psihice - primii doi din perspectiva rechizitoriului împotriva pedepsei cu moartea - ultimul. Alexandre Dumas publică în 1849 culegerea de povestiri Les Milles et Un Fantômes şi romanul Femeia cu colierul de catifea, consacrate aceluiaşi subiect. Credinţa în persistenţa unor forme de viaţă la decapitaţi, niciodată confirmată ştiinţific, devine la Dumas tema iubirii absolute şi a frontierei fragile şi permeabile dintre viaţă şi moarte.
Dacă naşterea psihiatriei coincide cu apariţia ghilotinei, aceasta nu e o întîmplare - susţine Laure Murat -, ci un fapt de corelare istorică (corelare semantică de asemenea, după cum sugerează "istorica" apariţie a unui sens propriu al expresiei "a-ţi pierde capul"). Chiar dacă spectrul ghilotinei se va şterge în timp, obsesia dezmembrării corpului adusă de ea, a dezarticulării, sinonimă cu teama de castrare, preocuparea pentru integritatea eului şi a conştiinţei vor continua, în forme patologice sau nu, să bîntuie timpurile moderne şi post-.

Deliranţi sau disidenţi?

O consecinţă neaşteptată a întoarcerii în Franţa a rămăşiţelor lui Napoleon, în ziua de 15 decembrie 1840, a fost înregistrarea în ospiciul de la Bicetre a 13 sau 14 "împăraţi". Iată aşadar, statistic vorbind, fundamentul istoric al acestei propoziţii devenite loc comun cînd e vorba de delirul de megalomanie: Toţi nebunii se cred Napoleon. Şi totuşi, după cum arată arhivele, azilele erau pline de monarhi şi profeţi: Isus Cristos, Mahomet şi Ludovic al XVI-lea suscitau numeroase "vocaţii". Prin ce anume figura lui Napoleon ajungea să fie preferată lui Charlemagne sau lui Ludovic al XIV-lea? Mania grandorii, cunoscută şi sub alte etichete, precum monomania orgolioasă sau ambiţioasă, este definită în Dicţionarul Littré drept "dorinţă exagerată de putere şi dominare". Cei predispuşi la un asemenea delir - imaginativi, exaltaţi, ambiţioşi, orgolioşi, permeabili la halucinaţii şi iluzii de viitor - sînt sensibili la fulguranta ascensiune a micului corsican. Panta coborîtoare face şi ea parte din destinul hors normes al marelui cuceritor. Într-o societate "dezîncîntată" cum e cea franceză a deceniului '30-'40 al secolului al XIX-lea - dominată de bani şi care inventează vizibilitatea mediatică şi gloria individuală -, figura lui Napoleon contribuie la "eroizarea lumii", după cum o dovedeşte şi gustul pentru personajele de ficţiune cu trasee existenţiale spectaculoase, de la Vautrin la Contele de Monte Cristo. Diagnosticul formulat de Alfred de Vigny este pe cît de concis, pe atît de precis şi complet: "Tot răul secolului prezent vine din două cauze; poporul care a trecut prin '93 (1793, Teroarea) şi prin 1814 (abdicarea lui Napoleon prin Tratatul de la Fontainebleau) poartă în inimă două răni. Tot ce a fost nu mai e; tot ce va fi nu e încă. Nu căutaţi în altă parte secretul suferinţelor noastre." Monomania orgolioasă, boală romantică şi literară, aduce pentru prima dată în dezbatere problemele de identitate şi de subiectivitate, de uzurpare şi de proiecţie, şi tensiunile dintre a fi şi a se imagina, a se crede, a se pretinde, a se lua drept. O simptomatologie ilustrată de unele personaje ale operelor literare din epocă, precum Raoul Spifame sau Madame Bovary, dar de care nu sînt scutiţi nici autorii, Gérard de Nerval şi Flaubert. Victor Hugo pusese să scrie deasupra intrării casei sale: Ego Hugo. (justificînd butada lui Jean Cocteau: "V. Hugo era un nebun care se lua drept V. Hugo"). Mania orgolioasă este pe cale să detroneze melancolia de pe postamentul de boală a secolului. Ea este, în epoca la care ne referim, echivalentul a ceea ce va fi la Viena, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, isteria.
Anul 1848, cu proclamarea celei de-A Doua Republici şi seria de reforme democratice, aduce cu sine un nou val de deliruri. Instaurarea sufragiului universal masculin este un eveniment de proporţii: bărbaţii aparţinînd tuturor categoriilor sociale, inclusiv servitorii şi soldaţii, participă la vot. Corpul electoral trece brusc de la 250.000 de cetăţeni la 9.500.000, o veritabilă revoluţie. În termeni psihiatrici, această nouă pasiune egalitară constituie o nouă formă de nebunie: la maladie démocratique sau morbus democraticus.
Nebunul este prin definiţie opozant? Răspunzînd da, psihiatria se pune fără ezitare în slujba puterii. Aşa cum dovedeşte această stranie întîlnire dintre un medic american de la jumătatea secolului al XIX-lea şi regimul sovietic descris de Vladimir Bukovsky. În 1851, Samuel A. Cartwright inventează "drapetomania" (din grecescul drapetes - "fugitiv", în sensul de "evadat", şi mania - "nebunie") pentru a stigmatiza "boala" sclavilor negri din Statele Unite de a se elibera prin fugă de sclavie. Teoria lui Cartwright a fost ulterior incorporată în categoria "rasism ştiinţific". Disidentul sovietic Vladimir Bukovsky a petrecut 12 ani într-un spital psihiatric şi, în 1971, reuşeşte să trimită în Occident manuscrisul unei mărturii edificatoare: O nouă maladie mentală în URSS: opoziţia, publicat în acelaşi an de editura pariziană Seuil. Puterea politică a găsit un sprijin printre medici, alienişti, psihiatri, angajaţi ideologic sau doar adepţi ai ordinii, ai normei. În 1871, după căderea Comunei din Paris, medicul francez Alexandre Brierre de Boismont reclamă crearea unor stabilimente de sănătate speciale pentru internarea cetăţenilor cu idei subversive, a căror particularitate ar fi tocmai abolirea diferenţei dintre spital psihiatric şi închisoare politică: "Dacă această măsură ar fi adoptată în Franţa, aşa cum a fost deja în Anglia, toţi cei care ar emite idei subversive, ce ar putea conduce la evenimente de felul celor la care am asistat (Comuna din Paris), ar fi imediat conduşi în aceste aziluri şi supuşi unor mijloace mecanice îndată ce ar intra în criză, ar profera ameninţări sau ar căuta să evadeze..."
Într-adevăr, nebunia a fost mereu asociată cu opozanţii, cu subversiunea, niciodată cu violenţele nu o dată extreme ale puterii politice dintr-un moment sau altul şi nimeni niciodată nu s-a gîndit să le administreze un duş rece lui Robespierre sau lui Napoleon, pentru a nu mai vorbi de marii lideri nebuni ai secolului al XX-lea. De aceea cea mai bună concluzie este această reflecţie a lui Ionesco din Journal en miettes: "La raison c'est la folie du plus fort. La raison du moins fort c'est la folie".