"Nu sînt un Soljeniţîn evreu!"

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 71, aprilie 2012)

Venit la Bucureşti pe finalul acestei ierni, Amoz Oz nu s-a aflat pentru prima dată în România, o ţară care l-a premiat şi unde se simte bine, unde şi-a făcut deja numeroşi prieteni şi unde numărul cititorilor cărţilor sale creşte cu fiecare carte nou tradusă. Are, pînă în acest moment, o duzină de cărţi traduse în limba română, iar Editura Humanitas Fiction i-a dedicat chiar o serie de autor, unde, pînă acum, i-au apărut nu mai puţin de şapte titluri. Acesta este al doilea interviu acordat, în ultimii ani, revistei Dilemateca.

Aţi fost atît de intervievat zilele acestea, încît m-aş folosi de afirmaţia dumneavoastră - cum că un scriitor care vorbeşte despre cărţile sale comite un fel de incest -, pentru a vă întreba de ce acordaţi interviuri?
Interviurile funcţionează ca un fel de teaser pentru cititori înainte să-mi citească cartea...

Deci e doar o treabă promoţională; să înţeleg că nu vă plac interviurile?
Nu mă plîng. Această plăcere de a acorda interviuri variază. Cînd dau interviuri pe teme politice, am de transmis un mesaj politic foarte clar şi am un interes ca acest mesaj să fie auzit. Interviurile literare sînt însă un aperitiv pentru romanele mele.

Întrebările nu transmit ele şi felul în care scriitorul este citit?
Acela este, într-adevăr, momentul în care am şansa de a asculta mai mult decît să vorbesc. Din nefericire, în majoritatea cazurilor lumea se aşteaptă de la mine să vorbesc, deşi eu aş prefera să ascult. O întrebare bună dezvăluie un nou mod de a aborda cărţile mele, de aceea o întrebare bună este ca o conversaţie.

Dvs. aţi intervievat vreodată un alt scriitor?
Nu, niciodată.

Dar aţi fi vrut?
Am cunoscut mulţi scriitori, am stat mult de vorbă cu ei, dar niciodată n-am avut între noi un microfon.

Dacă aţi putea, totuşi, intervieva un scriitor, orice scriitor, chiar şi unul mort, pe cine aţi alege?
Pe Cehov.

Apropo de Cehov, în cartierul în care aţi copilărit - povestiţi dvs. undeva - trăiau adevărate personaje din cărţile lui Tolstoi şi ale lui Dostoievski care păreau că joacă însă într-o piesă de Cehov. Cînd a apărut Kafka în această scenă? Influenţa lui Kafka mi se pare evidentă în toate cărţile dvs...
Aveţi dreptate. Am crescut într-un oraş unde fiecare era dezrădăcinat în felul lui: unii erau refugiaţi, alţii supravieţuitori. Oamenii trăiau în situaţii semikafkiene, trăiau în oraşe pe care le numeau "acasă", dar care nu erau casa lor, trăiau, de fapt, printre străini. Asta era o situaţie profund kafkiană.

Vă amintiţi momentul în care aţi pus mîna pe creion să scrieţi literatură?
Aproape imediat după ce m-au învăţat alfabetul, am compus nişte poezioare foarte şoviniste (rîde), dar nu-mi amintesc să fi făcut această alegere la modul conştient sau deliberat. Încă de cînd eram mic, chiar înainte să învăţ alfabetul, îmi amintesc că inventam tot felul de poveşti pe care le spuneam prietenilor. Nu eram bun la sport, nici la învăţătură, nu eram nici frumos, nici măcar înalt de statură, astfel că singurul mod de a le impresiona pe fete era să le spun poveşti.

Ficţiunea era, deci, o chestiune de seducţie.
Era o chestiune de seducţie şi poate este în continuare.

Pe cine (mai) vreţi să impresionaţi?
Doar cititorul ideal poate fi sedus prin literatură, căci nu oricine este sensibil la farmecele acestei arte. Unii sînt imuni la literatură, dar cei curioşi, deschişi, sensibili - aceştia sînt cititorii mei, lor mă adresez şi pe ei vreau să-i impresionez.

Dat fiind că toată tinereţea dvs. v-aţi definit prin opoziţie cu tatăl dvs., literatura n-a fost un act întors tot împotriva figurii paterne?
Tata era profesor, eu am devenit povestitor; el era intelectual, eu am devenit tractorist; el trăia în oraş, eu m-am dus să trăiesc într-un kibuţ; el era scund, eu am decis că trebuie să cresc foarte înalt - n-am reuşit, dar mi-am schimbat numele... M-am revoltat împotriva lumii tatălui meu pe cînd aveam 14 ani şi jumătate, acum sînt însă destul de bătrîn să ştiu că cele mai multe acte de revoltă tind să compună, dacă nu un cerc complet, întorcîndu-se în punctul din care au pornit, atunci măcar jumătate din acest traseu. Acum eu locuiesc la oraş, în mijlocul cărţilor, scriind şi mai multe cărţi decît a scris tatăl meu, adică am ajuns să fac exact ceea ce tatăl meu ar fi vrut ca eu să fac.

Cînd v-aţi împăcat cu tatăl dvs.?
Ne-am împăcat gradual, de-a lungul anilor, n-a fost un moment anume, iar împăcarea n-a fost completă. Tatăl meu a murit acum mai bine de 40 de ani şi încă mă cert cu el în fiecare zi, încă nu cădem de acord asupra politicii, spre exemplu.

A citit cărţile dvs.?
Da, a citit primele mele două romane şi un volum de povestiri. A avut destule critici, dar am simţit că, în secret, era satisfăcut de munca mea.

Aţi vrut vreodată să-i aduceţi satisfacţie prin literatura dvs.?
Nu cred că am scris ca să-l impresionez. Au existat motivaţii mult mai puternice, cum ar fi nevoia de a spune poveşti - foarte puternică încă de cînd eram mic, aşa cum am spus -, dar am fost bucuros să văd că e satisfăcut de munca mea.

Tatăl dvs. a scris el însuşi?
A scris cîteva cărţi de istorie, de istoria literaturii evreieşti, cărţi de eseuri despre scriitori evrei, niciodată însă ficţiune...

Era un cititor bun de literatură?
Era un cititor foarte meticulos, devotat textului, avea un ochi foarte bun pentru detalii.

"O formă de educaţie cotidiană"

Spuneaţi undeva că preferaţi să fiţi numit nu scriitor, ci ştergător, dat fiind că ştergeţi o bună parte din ceea ce scrieţi. Acum 40 de ani, pe cînd Internetul era doar o fantezie, spuneaţi deja că oricine poate scrie, dar puţini ştiu să şi şteargă...
Cred în continuare acelaşi lucru. Treaba mea este să şterg, oricine poate scrie, iar munca mea este opera unui sculptor care găseşte o bucată de marmură şi, cioplind foarte atent, îndepărtînd surplusul de material cu mare atenţie, creează din forma iniţială o figură anume, un monument. Scrisul meu seamănă cu sculptura, îndepărtez şi îndepărtez, pînă cînd rămîn, mai mult sau mai puţin, cu ceea ce mi-am dorit.

De unde ştiţi cînd să vă opriţi din "cioplit"?
Pur şi simplu mă uit la carte şi ştiu că nu mai am nimic de făcut.

După ani de zile, cînd vă întoarceţi la cărţile dvs., nu aveţi niciodată impresia că aţi mai fi putut "ciopli"/şterge cîte ceva?
Nu-mi recitesc niciodată cărţile vechi, este întotdeauna frustrant: şi dacă ajung la concluzia că astăzi aş putea scrie acele cărţi mai bine, şi dacă realizez că astăzi n-aş mai putea scrie ceva la fel de bun! Mai bine citesc cărţile altora, nu pe ale mele.

Trăind în locuri mici - în kibuţ sau într-un orăşel precum Arad -, este aceasta o condiţie a scrisului bun, dat fiind că îi aveţi tot timpul pe oameni aproape, că îi puteţi observa şi auzi mai bine?
Ştiu scriitori foarte mulţumiţi trăind şi scriind în oraşe foarte mari, dar pentru mine este întotdeauna mai bine dacă scriu într-un loc mic, dacă am un dialog permanent cu un număr de oameni pe care-i cunosc. Cînd trăiam în kibuţ, un oraş de 400 de oameni, îi cunoşteam foarte bine pe toţi, ştiam idealurile, visele, convingerile, poveştile lor. Dacă aş fi locuit în Tel Aviv sau în Bucureşti, niciodată n-aş fi ajuns să cunosc atît de bine 400 de oameni, şi nu intelectuali, academicieni, scriitori, ci oameni obişnuiţi. Să trăiesc în kibuţ sau în Arad este pentru mine o formă de educaţie cotidiană.

Vă bazaţi în scrisul dvs. mai mult pe inspiraţia venită de la oameni decît pe propria imaginaţie?
Nu e nici o contradicţie aici. Depind de oameni pentru a-mi stîrni imaginaţia. Vorbesc, discut cu ei, privesc oamenii şi apoi îmi imaginez.

Este asta suficient pentru a începe să scrieţi o carte nouă? De ce altceva mai aveţi nevoie?
De limbaj. Întotdeauna trebuie să găsesc tonul potrivit înainte de a mă apuca de scris. Avînd personajele şi subiectul nu este suficient, am nevoie să găsesc o melodie pentru fiecare poveste, episod, carte.

Aţi scris numai în ebraică, nu?!
Da, visez în ebraică, scriu în ebraică.

N-aţi fost niciodată tentat să scrieţi în altă limbă, să vă "dezrădăcinaţi" în mod deliberat?
Întrebi un pianist dacă ar vrea să cînte la vioară...

Se mai întîmplă atunci cînd muzicienii explorează instrumente şi forme noi de a produce muzică...
Eu sînt foarte monogam în ceea ce priveşte ebraica. (Rîde.)

Călătorii vs romane

Aţi afirmat odată că literatura este cel mai bun mod de a cunoaşte o cultură, mai bun decît călătoriile. Cum rămîne cu acel dicton clasic care spune că o călătorie este echivalentul a o sută de cărţi citite?
Nu cunosc acest dicton, însă îţi dau un singur exemplu. Dacă călătoreşti, să zicem, în Columbia şi îţi petreci acolo trei săptămîni, vei vedea muzeele, monumentele, locurile istorice, peisajele; dacă ai noroc, ajungi să şi cunoşti localnicii, să vorbeşti cu ei; dar dacă citeşti un roman de Gabriel Garcia Márquez, eşti "invitat" în camera de zi a columbienilor, chiar în dormitorul lor... Aceasta este o oportunitate şi o formă de cunoaştere pe care turismul nu ţi-o poate oferi niciodată.

După dvs., ai putea la fel de bine să stai acasă şi să citeşti, decît să călătoreşti prin lume?
Pentru mine, romanul este o experienţă mai intensă decît călătoria.

Aţi călătorit în afara circuitelor turistice?
Da, în vacanţă mai plec, uneori, şi vizitez satele, vorbesc cu oamenii şi adun impresii, văd arhitectura, peisajele, felul lor de viaţă, dar ştiu că toate acestea sînt superficiale. Cunoştinţele legate de viaţa acelor oameni, atunci cînt citesc literatură, sînt mult mai intime, mai profunde.

Citiţi cărţi de călătorie?
Niciodată, pentru că adesea sînt superficiale: descriu ceea ce turistul ar trebui să vadă, adică monumentele, atracţiile locale etc. Nu vreau să generalizez, există şi excepţii. Unele cărţi de călătorie sînt foarte bune; prefer, totuşi, romanele.

Dat fiind că aveţi şi rădăcini poloneze, l-aţi citit pe Ryszard Kapuściński?
A, da! El este una dintre excepţii. Este mai mult decît un călător care scrie.

Atunci mă declar mulţumit că am ajuns la un acord.
(Rîde.)

Pacifişti vs pacificatori

Cum vă ajută experienţa literară atunci cînd discutaţi politică?
Cînd scriu literatură, limba este instrumentul meu muzical, am o sensibilitate specifică pentru expresie. Datorită acestei capacităţi, în viaţa politică pot auzi, uneori, o notă falsă, o notă sau un ton care se află în cuvinte, în limba folosită, şi atunci protestez. O să-ţi dau un exemplu. Acum mulţi ani, după Războiul de şase zile din '67, cînd israelienii au cîştigat spectaculos luptele, era o atmosferă de mare euforie în ţară. Israelul cucerise regiunile West Bank, Gaza, Sinai, Golem şi toată lumea vorbea despre "teritoriile eliberate". Am scris atunci un articol furios pretinzînd că teritoriile nu pot fi niciodată eliberate pentru că eliberarea se aplică exclusiv oamenilor. Acele teritorii erau încă locuite de oameni pe care nu-i eliberasem deloc, ci îi cucerisem. Acesta este un exemplu pentru felul în care sensibilitatea mea literară mă ajută în activitatea politică.

Cînd aţi participat la acel război, n-aţi intrat în contradicţie cu principiul compromisului?
Deloc. Eu fac diferenţă între un pacifist şi un pacificator. Pacifistul întoarce obrazul, în timp ce pacificatorul luptă pentru libertate şi pentru nimic altceva. Pentru un pacifist, răul este războiul, pentru un pacificator, agresiunea. Şi eu ştiu că agresiunea poate fi înlăturată doar prin război. Dacă mîine cineva ar vrea să mă cucerească pe mine, familia, ţara mea şi să mă transforme în sclav, aş lupta din nou. Fiind în continuare un activist pentru pace.

În cele două războaie purtate aţi simţit regret, ruşine, frică?
Am simţit toate astea şi, mai presus de toate, am simţit o profundă dezamăgire faţă de natura umană. Războiul produce lucruri teribile umanităţii, distruge sensibilitatea umană, transformă oamenii în maşini de ucis, aşa că nu am nici o îndoială că războiul este îngrozitor. Şi totuşi, dacă ar apărea un nou Hitler, aş zice să luptăm împotriva lui.

În Cum să lecuieşti un fanatic, faceţi un portret devenit deja clasic: fanaticului nu-i plac schimbările, nu are imaginaţie, curiozităţi şi nici simţul umorului... Cum poate un individ atît de trist să devină periculos?
Tot eu am scris că un fanatic este um semn de exclamare umblător, iar acesta poate fi periculos pentru că întotdeauna va dori să te schimbe pe tine. Fanaticul este un mare altruist: vrea să te salveze mai mult pe tine decît pe el, vrea să te vindece pe tine mai întîi, iar dacă te dovedeşti imun la schimbarea propusă de el, te ucide. Pentru binele tău. Un fanatic este periculos pentru că fanaticul nu are nici un simţ al relativismului, al pluralistului, al complexitării, al toleranţei...

Altfel spus, un fanatic este complet incompatibil cu literatura?
Foarte puţini fanatici sînt buni cititori. Pentru că ei nu sînt interesaţi de întrebări, ei au deja toate răspunsurile.

De unde vine această atitudine, doar din convingerile religioase foarte puternice?
Nu orice fanatic este religios. Există mai multe feluri de fanatism, există fanatici ai mediului înconjurător, de pildă.

Cînd zic religie, mă refer la suma convingerilor sale indiferent de natura lor...
Fanaticul întotdeauna caută scurte răspunsuri care să explice totul. Cu cît mai complexe devin problemele lumii în care trăim, cu atît fanaticii caută răspunsuri mai simple, dînd vina pe evrei sau pe musulmani, pe seculari, pe religioşi...

Privind înapoi, nu se poate constata că fiecare secol conţine aceeaşi cantitate de fanatism? Nu este, oare, fanatismul o fatalitate a condiţiei umane?
Nu cred că există în fiecare perioadă istorică aceeaşi cantitate de fanatism. Există perioade de vîrf şi perioade de acalmie.

Dar poate fi vindecată această predispoziţie umană spre fanatism?
Cred că fanatismul poate fi totuşi vindecat, chiar dacă poate există o genă a fanatismului în fiecare dintre noi. Primul lucru este să devii conştient de fanaticul din tine, de fiecare dată cînd încerci să schimbi pe cineva - o soţie, un soţ, o fiică - dorind să-l faci să semene cît mai mult cu tine sau, viceversa, să nu semene deloc cu tine. De fiecare dată ar trebui să-ţi sune alarma proprie.
Dar nu am leacul pentru fanatism. Am scris că umorul este leacul, dar nu pot manufactura capsule de umor cu care să-i vindec în masă pe fanatici. Cred că umorul este, totuşi, un leac întrucît n-am întîlnit pînă acum un fanatic cu simţul umorului şi nici nu am văzut pe cineva cu simţul umorului transformîndu-se în fanatic. Am văzut, în schimb, fanatici sarcastici, sardonici. Umorul este relativism, abilitatea de a te vedea cum te văd alţii, abilitatea de a rîde de propriile tale convingeri şi credinţe. De aceea spun oamenilor să citească cărţi pentru a se pune în postura de a şi-l imagina pe celălalt.

Soluţia compromisului

Cîte cărţi v-au fost traduse în arabă?
Trei.

Există vreun dialog între scriitorii evrei şi arabi?
Cunosc cîţiva scriitori palestinieni, ne-am întîlnit de cîteva ori, am vorbit, am văzut că nici unii, nici alţii nu avem coarne şi cozi, dar conflictul israeliano-palestinian este o reală tragedie. Să bei cafele împreună nu e suficient să înlături fanatismul şi să rezolvi acest conflict între două naţiuni care reclamă acelaşi pămînt cu aceeaşi îndreptăţire. Aşa că acele splendide conferinţe cu scriitori arabi şi evrei ţinute în splendide locuri din Europa nu vor rezolva niciodată nimic. Acesta este sentimentalismul european care crede că un conflict este doar o neînţelegere. Puţină consiliere, puţină terapie şi gata!, toată lumea se va iubi şi vor trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Rîuri de cafea nu vor stinge această tragedie în care cu toţii au dreptate!

Mă gîndesc că acest conflict, durînd deja de atîta vreme, a devenit incurabil, în sensul că a ajuns să se justifice prin el însuşi, să se revendice de la propria lui istorie... Ce vor face fanaticii dacă acest conflict s-ar aplana ca prin miracol? Conflictul perpetuu este destinul fanaticilor.
Da, acesta este un foarte bun punct de vedere. Fanaticul are nevoie de conflict, este nucleul în jurul căruia îşi construieşte existenţa. Dacă nu mai există un inamic, va găsi întotdeauna un alt inamic, îşi va inventa unul.

Acum opt ani, cu ocazia primului nostru interviu, mi-aţi vorbit despre necesitatea unui compromis între evrei şi palestinieni, convingere pe care o aveţi şi acum. S-a întîmplat însă vreodată să vă înşelaţi, s-a îmtîmplat ca vreuna dintre ideile dvs. să se dovedească, în timp, greşită?
Da. Am crezut, de exemplu, că, dacă israelienii se vor retrage din teritoriile ocupate, asta va aduce, dacă nu pacea, atunci o calmare a situaţiei. Acum cinci ani israelienii s-au retras din Gaza şi rezultatul a fost o ploaie de pietre care s-a abătut din Gaza asupra Israelului. Acum ştiu că retragerea unilaterală nu e o soluţie, ne trebuie o înţelegere, un acord, un compromis.

Scrieţi despre politică în ziare, aţi cofondat organizaţia Peace Now, conferenţiaţi în toată lumea pe tema fanatismului, sînteţi mereu întrebat despre acest conflict - inclusiv acum, de mine -, nu aţi simţit niciodată că v-aţi săturat să tot vorbiţi despre aceste lucruri?
Nu, nu simt asta întrucît am credinţa că am o misiune: să conving cîţi mai mulţi oameni că avem nevoie de un compromis istoric. Europenii sînt predispuşi să ia mereu partea cuiva şi este uimitor că intelectualii care dispreţuiesc Hollywood-ul pentru felul maniheist în care împart conflictele în bune şi rele, cînd e vorba despre conflictul dintre israelieni şi palestinieni, vor tocmai soluţia hollywoodiană! Vor să afle cine sînt cei răi, să semneze petiţii împotriva lor şi apoi să se culce liniştiţi. Simt o urgenţă în mine să-i conving pe oameni de complexitatea acestui conflict, să le spun europenilor că aici nu e nimic în alb şi negru.
Cred însă că înţeleg această atitudine. Multe dintre conflictele secolului al XX-lea aşa s-au desfăşurat, în alb şi negru: fascismul şi antifascismul, colonialismul şi anticolonialismul, comunismul, apartheid-ul în Africa, războiul din Vietnam, toate acestea au fost în alb şi negru... Mulţi intelectuali tind să ia partea celor buni, dar în acest caz aparte nu poate fi vorba de buni şi răi: ambele părţi sînt bune!

Din cauza acestui principiu al compromisului, unii v-au acuzat de trădare, alţii v-au trimis ameninţări cu moartea; aţi simţit vreodată că viaţa dvs. este cu adevărat în pericol?
Da, am primit şi scrisori de ameninţare cu moartea, dar convingerea mea este că, dacă cineva vrea să te omoare, nu-ţi va scrie o scrisoare înainte. Din fericire, mulţi israelieni sînt foarte verbali, aşa că nu m-am simţit fizic ameninţat şi, mai important, nu m-am simţit niciodată persecutat de guvern, deşi am scris multe împotriva lui în ultimii 45 de ani. Nu mă văd ca pe un martir, nu sînt un Soljeniţîn evreu.

Politicenii v-au cerut vreodată părerea?
Da, există o tradiţie israeliană foarte puternică, în sensul că prim-ministrul invită periodic un scriitor la o lungă conversaţie. Prim-ministrul mă va întreba ce merge rău, ce trebuie făcut, îmi va admira răspunsurile, dar îmi va ignora complet sugestiile. M-am întîlnit cu aproape toţi prim-miniştii israelieni din ultima jumătate de secol, cu două excepţii am vorbit cu toţi. M-au ascultat politicos, cu căldură şi respect, dar au făcut tot ca ei. De multe ori ei spun că Amos Oz se pricepe la cuvinte, dar se înşală. Aş vrea să apuc ziua în care aceşti politicieni să spună că Amoz Oz nu e în stare să spună o frază ca lumea, dar are dreptate.

Însă acela va fi sfîrşitul carierei dvs. de scriitor...
Sînt pregătit să plătesc acest preţ.

Bach, nu kiwi

Relaţia dvs. cu proprii copii îmi imaginez că nu e la fel de conflictuală precum cea dintre dvs. şi tatăl dvs.
Am încercat din greu să nu repet aceleaşi greşeli. Nu voi spune că am reuşit complet, dar măcar 80%. Trăim în armonie, avem păreri diferite, uneori foarte diferite...

Vă citesc?
Da, însă ce cred despre cărţile mele va trebui să-i întrebi pe ei. Nu am permisiunea să vorbesc în numele lor.

Scriu ei înşişi?
Fiica cea mare este istoric, profesor la Universitatea din Haifa, scrie cărţi de istorie; cea mică scrie cărţi de copii, iar fiul meu e poet. Toţi scriu, mai puţin soţia mea. Ea citeşte.

Este primul dvs. cititor?
Întotdeauna. Are un ochi bun pentru detalii şi uneori ţin cont de sugestiile ei, mai ales atunci cînd îmi atrage atenţia asupra unor erori factuale.

Aş vrea, pe final, să vă propun un scurt chestionar. Vă plac filmele?
Unele.

Sporturile?
Nu prea.

Supereroul preferat?
Cehov.

Muzicianul preferat?
Bach.

Ce fruct nu vă place deloc?
Kiwi.

Aveţi superstiţii?
Da, dar nu cred în ele.

Care este cea mai mare nostalgie a dvs.?
Primele mele iubiri. Chiar dacă au fost dureroase.

Ce aţi salva din incendiu: pisica sau Rembrandt-ul?
Cu siguranţă pisica. Oricum nu deţin nici un Rembrandt.

interviu realizat de Marius CHIVU

______
Amos Oz (n. 1939) este cel mai important prozator şi eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, într-o familie de intelectuali cu origini în Europa de Est. La 14 ani se stabileşte în kibuţul Hulda. După absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim, revine în kibuţ, unde practică agricultura şi predă la liceul local; în 1986 se mută în oraşul Arad, pe ţărmul Mării Moarte. Prima sa carte de povestiri, Acolo unde urlă şacalii, apare în 1965, fiind urmată de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în războiul de şase zile, iar în 1973 participă la războiul de Yom Kippur. După succesul răsunator al romanului Soţul meu, Michael (1968), scriitorul continuă să publice romane: Pacea perfectă (1982), Cutia neagră (1987), distins cu Premiul Fémina Etranger, Să cunoşti o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunţi: noapte (1994), Pantera din subterane (1995), Aceeaşi mare (1999), Poveste despre dragoste şi întuneric (2002), În inima pădurii: o poveste (2005).
Co-fondator al mişcării "Pace Acum", Amos Oz este autorul mai multor volume de eseuri literare şi politice. Printre numeroasele distincţii primite de autor se numără: Premiul Păcii (Germania, 1992), Premiul Israel pentru Literatură (1998), Premiul Ovidius (România, 2004), Premiul Catalonia pentru Literatură (2004), Premiul Goethe (Germania, 2005), Premiul Grinzane-Cavour (Italia, 2007), Premiul Principelui de Asturias (Spania, 2007) şi Premiul Heinrich Heine (Germania, 2008). Amos Oz este profesor la Universitatea Ben Gurion din Beer Sheva. Editura Humanitas Fiction i-a dedicate o serie de autor. Mai multe la www.humanitas.ro/amos-oz.