„Nu mi-am dorit niciodată să cîştig respectul altor scriitori“

- interviu cu Will SELF -

Geoffrey Faber Memorial Prize şi Wood­house Prize for Comic , dar a fost nominalizat şi pentru Bad Sex A­ward . În prezent este editorialist la The Independent şi la Evening Stan­dard, locuieşte în sudul Londrei, obişnuieşte să meargă pe jos cîteva zeci de mile la o singură plimbare şi se defineşte, printre altele, drept „un flâ­neur modern“. La Editura Polirom îi va apărea al treilea roman în lim­ba română – Măreţele maimuţe, în traducerea lui Ciprian Şiulea.

Se spune despre dvs. că sînteţi „un enfant ter­ri­ble al scenei literare londoneze“, „noul rege Gon­zo“, un prozator punk ce a trecut de la fai­ma statutului de scriitor cult la ruşinea de a fi subiect al publicaţiilor tabloide... Vi se po­trivesc toate acestea? Vă defineşte excesul?

Păi, se prea poate ca excesul de narcotice şi de sex să mă fi definit la un moment dat, dar a­cum sînt un bărbat de 47 de ani, cu patru copii, cu o căsnicie fericită, abstinent de alcool şi dro­guri de aproape un deceniu şi autorul a două­zeci de cărţi... Deci presupun că aceste eti­chete puse de media sînt doar asta, şi nimic mai mult: simple etichete fără altă funcţie decît să ofere o manieră facilă de a se înţelege cine sînt şi ce-i cu mine.

Dacă e adevărat ce spuneţi, cu modestie, de­spre dvs., că aţi fi un „intelectual conformist din clasa mijlocie“, este atunci literatura dvs. „a­narhistă“ o formă extremă de a atrage a­tenţia şi de a şoca cu orice preţ apaticul cititor bur­ghez? Unde ar fi echilibrul dintre epatarea bur­ghezului şi „reformarea mentalităţii“ lui, cum ziceaţi undeva că v-ar plăcea s-o faceţi?

Eu scriu ce simt, pur şi simplu, şi scriu de­spre ceea ce mă interesează pe mine – nu mă gîn­desc la cititorul în sine deloc. Cititorul meu ideal este acea persoană care vrea să mă ci­tească. Cu siguranţă niciodată nu am in­ten­ţio­nat să atrag atenţia cu orice preţ prin proza mea – indiferent de comportamentul meu public sau de ceea ce am făcut eu în viaţa personală.

Mi se pare că e prea multă literatură con­ven­ţională în jur, destul de banală şi neinteresantă, dar eu nu mi-am modelat în mod conştient ope­ra ca răspuns la această situaţie sau ca tratament şoc pentru complezenţa burgheză.

Totuşi, aţi declarat că vreţi „să tulburaţi cre­din­ţele fundamentale ale cititorului“... Nu credeţi că romanele dvs. exprimă, pe undeva, şi lipsa de speranţă? Pentru a transcende grani­ţe­le dintre tabu şi norma comună, cît de liber poate fi, în fond, un scriitor? Altfel spus, cît de de­parte îi este permis să meargă; există limite mo­rale în cazul imaginaţiei lui vicioase şi dis­turbatoare?

Nu, nu există astfel de limite – pînă la urmă, toa­te acestea sînt doar cărţi, poţi să le închizi şi să-ţi vezi de drum. Cărţile nu consumă atît de mult din resursele lumii, cărţile nu domină dis­cursul public aşa cum o fac alte media. Cum am spus şi mai sus: eu scriu din inimă, iar dacă ini­ma îmi e cîteodată grea, sau chiar dez­nă­dăj­dui­tă, atunci asta exprim.

Sînt, atunci, aceste ficţiuni ale excesului lip­site de orice sanctitate un fel de alienare narativă postmodernă?

Ei bine, o parte din munca mea depinde de o intrigă destul de bine legată. Nu prea ştiu ce este postmodernismul, în afara unui stil ar­hi­tec­tural. Admit, desigur, că sînt un modernist, dacă asta înseamnă să abandonezi perspectiva stend­haliană de secol XIX a ficţiunii ca „oglindă a vieţii“. Şi mai cred că, odată ce naratorul – pre­cum un mic dumnezeu – a fost detronat, abia atunci putem reda cu adevărat textura vieţii tră­ite. Iar dacă acea viaţă este una alienată, atunci aşa să fie.

Sînteţi un fan al lui Swift („acest Shake­speare sa­tiric“), J.G. Ballard şi Hunter S. Thomp­son v-au influenţat, îi admiraţi şi pe Mar­tin Amis sau Alasdair Gray. Ce au în co­mun toţi a­ceştia?

Păi, nici unul dintre ei nu este genul de scrii­tor realist – în afară de asta, mai nimic, poate.

Chiar dvs. aţi subliniat faptul că toate căr­ţile dvs. sînt fantastice în măsura în care nu credeţi în real (Julio Cortázar o spusese şi el). Din punc­tul dvs. de vedere, care sînt pro­ble­mele cu care se confruntă realul, care ar fi nea­­jun­su­rile realităţii?

Nu e vorba că nu aş crede în existenţa lu­crurilor reale – doar că eu nu cred că acestea s-ar conforma cu totul percepţiei comune asupra rea­lităţii. Ficţiunea mea se bazează pe ideea că adevărul poate fi găsit în coerenţa unui set de pro­poziţii, oricum mai mult decît în co­respondenţa acestor fraze cu o lume asumată ca fiind „reală“. Această ultimă perspectivă este una esenţial platoniciană – a mea este mai mis­tică, presupun. De aceea lucrez atît de mult cu lu­mi alternative, căci numai arătînd felul în care ade­vărul iese la suprafaţă din coerenţa acestor lu­mile ficţionale putem ghici natura propriului nostru adevăr.

„Sexul e ciudat, nu!?“

Măreţele maimuţe ne oferă un spectaculos caz de primatomorfoză umană. Recenzenţii bri­tanici ai romanului au comentat deja le­găturile literaturii dvs. cu satira lui Jonathan Swift, dar eu mă întreb dacă aţi avut în minte un fel de replică evoluţionistă la Metamorfoza lui Kafka sau, poate, la Rinocerii lui Ionesco? Sau, cine ştie, v-a inspirat militantismul etic pen­tru drepturile animalelor...

Ei bine, toate acestea. Am fost, desigur, con­ştient de Kafka şi de Ionesco – de altfel, am pre­fa­ţat romanul cu un citat din

a lui Kafka. Am fost mai mult decît şocat de stranietatea intensă a faptului că, la un moment dat, ne-am aflat pe punctul de a ex­termina cea mai apropiată rudă a noastră din săl­băticie (acum se ştie faptul că e posibilă trans­fuzia de sînge de la cimpanzeu la om), iar a­ceasta a fost, filosofic vorbind, o situaţie ex­trem de complicată.

Pe lîngă asta, a mai fost vorba şi de toată isto­ria bizară a întîlnirii Vestului civilizat cu pri­matele africane: cum au fost ele văzute, iniţial, ca o formă de viaţă superioară hotentoţilor! Aşa cum „nobilul sălbatic“ al lui Rousseau e foarte po­sibil să se fi bazat mai mult pe primate decît pe oamenii primitivi.

Am mai fost de asemenea impresionat de felul în care descoperirea maimuţelor de către ves­tici a fost imediat primită cu literatură satirică – şi mi s-a părut mie că aşa cum am spus „sa­lut“ cu acel ton sarcastic, la fel ar trebui să spu­nem şi „la revedere“. Am vrut ca Măreţele mai­muţe să fie acea satiră a despărţirii – dar, din păcate, nu cred că am reuşit să-mi înde­pli­nesc scopul.

Cucul şi pupăza ex­perimentează o mutantă schimbare de sex, în Cum trăiesc morţii se face „sex spectral“, în Mă­re­ţele maimuţe sexul este doar o acuplare bru­tală, primitivă şi la întîmplare...

Păi, sexul e ciudat, nu!? Uneori foarte pri­mar, foarte brutal – alteori foarte gentil şi tan­dru... Dar după ce treci prin tot acest spectru, în fi­nal rămîne, de fapt, doar inserţia unui corp în altul, iar acest lucru ne sfidează toate ideile noastre despre minţi discrete, percepţii dis­cre­te.

Scrieţi satiră pentru că satira dă de gîndit – a­cesta ar fi unul dintre statement-urile dvs.. Vă admir pentru asta, dar cît de realistă este, la rîndul ei, această „educativă“ motivaţie a scri­sului în vremurile egoist-hedoniste de as­tăzi? Chiar credeţi că literatura cu implicaţii mo­rale deghizate în satiră poate împrospăta / sti­mula gîndirea oamenilor? Nu credeţi, nu simţiţi că oamenii percep literatura ca en­ter­tain­ment şi că, de fapt, asta şi caută în lite­ratură – o altă modalitate de a-şi omorî tim­pul?

Nu sînt sigur că „satira“ descrie în totalitate ceea ce fac în opera mea – mai sînt şi altele la mij­loc. Dar, ca să răspund la întrebare: nu, eu cred că îţi ia mult timp să citeşti tipul de cărţi pe care le scriu eu – cel puţin 15-20 de ore; iar acesta nu e genul de experienţă căutată de oa­menii care vor entertainment. Aceştia ori caută por­nografie, ori – dacă se cred mai culturali – se în­dreaptă spre artele vizuale, pentru că acestea sînt mai uşor de asimilat şi pentru că oamenii pot să spună chiar orice rahat despre ele şi să pre­tindă în continuare că sînt profunzi.

Scrieţi la maşină pentru că maşina de scris vă încetineşte „în sensul bun“ oferindu-vă timpul necesar pentru a găsi şi folosi un vo­ca­bular expresiv – unii dintre recenzenţii dvs. chiar au afirmat faptul că sînteţi un stilist. Credeţi că prozatorii de azi sînt, în general, mai puţin preo­cupaţi de stil? Cum se face că astăzi stilul este, totuşi, atît de puţin apreciat?

Nabokov a afirmat că, în proză, stilul elegant este semnul distinctiv al unui criminal, lucru prin care cred că a vrut să spună că e o greşeală să echivalezi stilul literar cu moralitatea în vreun fel. Sînt persoane care fetişizează proza „plată“ a unor scriitori precum Hemingway – dar eu cred că în chestiunea stilului nu există reguli. Ar tre­bui ca stilul să fie pur şi simplu potrivit con­ţinutului.

Problema stilurilor literare este cînd tră­dează faptul că prea multe romane sînt scrise de scriitori care citesc prea multe romane. Per­so­nal, nu prea mai citesc ficţiune de cîţiva ani buni.

„Nu există o carte ideală!“

Mulţi scriitori din ultimul secol au devenit, la un moment dat, depedenţi de droguri, in­clusiv dvs. V-a ajutat scrisul în vreun fel să re­nunţaţi la heroină sau, dimpotrivă, scriaţi mai bine cînd beaţi şi cînd vă drogaţi?

A lua heroină sau LSD sau a fuma marijuana pot fi experienţe revelatoare dacă o faci o dată sau de două ori, dar e improbabil ca expunerea de 100 de ori, de 1000 de ori la efectele dro­gu­lui să facă altceva decît să-ţi „îngusteze“ mintea. Una dintre motivaţiile-cheie pentru a mă lăsa de dro­guri şi de alcool a fost faptul că îmi era foar­te clar că nu aveam cum avansa cu arta mea. Cei mai mulţi scriitori dependenţi – asta dacă con­tinuă să mai scrie – sfîrşesc prin a se repeta, de obicei chiar înainte să ajungă la 30 de ani. S.T. Coleridge şi Hunter S. Thompson sînt doar două exemple evidente – mai sînt multe altele.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori care se dro­ghează spre a experimenta „realităţi ime­diate“?

Sfatul meu pentru tinerii scriitori este a­cesta: experimentaţi orice, dar aveţi grijă, căci de­pendenţa este fatală talentului. La fel şi re­nunţatul la scris.

Sînt premiile literare importante pentru dvs.? Ce consecinţe urmăriţi scriind? Ce a­nu­me vă a­duce mai multă satisfacţie cînd scrieţi o carte: crea­rea unei lumi noi, lucrul cu lim­bajul, suc­cesul şi faima, gloria canonică?

Îmi place munca mea – de aceea o fac. Pe vre­muri credeam că îmi va plăcea tot ce vine la pa­chet cu ea – interviurile, premiile, timpul pe­trecut cu alţi scriitori –, dar acum se dovedeşte că cel mai mult îmi place procesul creaţiei lite­rare în sine. Doar asta contează – restul ţine mai degrabă de ego.

Vorbeaţi undeva despre „apetitul sănătos pen­tru singurătate“ al scriitorului; dar cum se îm­pacă acest lucru cu responsabilităţile de a fi tatăl a patru copii şi cu obligaţiile edi­to­ria­listului de la Evening Standard care trebuie să fie permanent „angajatul lumii“?

Ştii, după ce îi duc pe cei doi copii mai mici la şcoală, mă întorc şi apoi sînt singur pentru cel pu­ţin şase ore – asta înseamnă multă sin­gu­ră­tate.

V-aţi recunoscut „inabilitatea de a ţine blog“, aţi vorbit de „blogstipaţia“ cronică, dar nu sînteţi totuşi genul de scriitor antisocial? V-aţi cunoscut cititorii? Nu vreţi feedback?

Cum am spus şi mai sus, scriu în principal pen­tru mine însumi. Sînt căsătorit cu o jur­na­listă eminentă şi, desigur, mulţi dintre prietenii mei sînt scriitori. Nu mi-am dorit cu adevărat ni­ciodată să cîştig respectul altor scriitori, poate cu excepţia lui J.G. Ballard, un prozator care mi-a influenţat enorm opera şi în care sînt mîndru să spun că am un cititor care mă susţine şi un mare prieten.

Pereţii camerei dvs. de lucru sînt acoperiţi de mii de postit-uri; ce scrie pe ele?

Pe postit-uri mi-am notat idei, glume, ima­gini – întreaga gamă a creaţiei literare. E un sis­tem pe care eu l-am conceput: îmi notez în car­nete tot felul de lucruri, le transfer pe pereţi, apoi ajung pe birou şi, în cele din urmă, sînt puse în cărţi. Deci există un soi de ciclu de viaţă al postit-urilor! Sper că într-o zi vor reuşi să se des­curce şi fără mine.

Sînteţi un scriitor destul de prolific, cum reu­şiţi?

Nu cred că există o carte ideală pe care a­jungi să o scrii la un moment dat (vezi platonismul de mai sus), numai o versiune a unui text care cred că mă ajută să merg mai departe. Asta, şi o dis­ciplină teribilă.

Regretaţi că aţi părăsit studiile de filozofie de la Oxford?

Nu, nu regret nimic, aş fi fost un filozof ori­bil şi probabil m-aş fi plictisit teribil – am vrut să scriu ficţiune de cînd aveam 15 ani, doar că nu cre­deam că sînt în stare s-o fac.

Părinţii au fost dezamăgiţi de alegerea dvs.?

Părinţii m-au criticat la acea vreme pentru că am plecat de la academie, dar acum sînt morţi a­mîndoi de cîtva timp, aşa încît nu mai con­tează...

Vă definiţi drept un „pesimist-schimbător-me­liorist“, credeţi în mesajul lui Barack Obama pen­tru schimbare? Ştiu că nu sînteţi foarte încîntat de politica lui externă...

Nu cred că politicienii, ca indivizi, sînt atît de importanţi, mai ales într-o democraţie pre­cum cea din SUA, unde trebuie satisfăcute atî­tea feroce grupuri de interese. Totuşi nu pare un om rău, îi doresc numai bine.

Colecţionaţi periuţe de dinţi şi pipe de tu­tun; ce alte hobby-uri mai aveţi?

Merg mult pe jos şi călătoresc în locuri ciu­date. Acum tocmai plec într-un tur al Dubai-ului.

Aţi înregistrat o melodie – „5ml. Barrel“ – cu Bomb The Bass; cum aţi ajuns să faceţi asta? Ce muzică ascultaţi?

M-au sunat şi m-au rugat dacă vreau s-o fac. Cînd fumam iarbă, îmi plăcea acel gen de mu­zică techno – cînd m-am oprit, am descoperit că nu mai puteam asculta deloc muzică înre­gis­trată. Şi cînd, după cîţiva ani, am reînceput să as­cult muzică, mi-am dat seama că îmi plăcea să ascult numai muzică clasică. Asta ascult şi acum.

Cum trăiesc morţii fiind fa­vo­rita mea. Dacă aţi putea decide care să fie ur­mătorul roman tradus la noi, ce aţi alege?

E o întrebare la care cu greu pot găsi un răs­puns, Marius! Sugerează că m-aş gîndi la cititorii mei – şi ştiţi că nu îmi place acest lucru. Poate The Butt – sau, din nou, poate nu.

interviu realizat de Marius CHIVU

______

Will Self (n. 1961) a studiat la Exeter College, Oxford. După o adolescenţă aventuroasă şi turbulentă, dependenţei de droguri îi ia locul o „dependenţă de literatură“ – după cum singur mărturiseşte – care îi va aduce o nominalizare pe lista Granta a celor mai buni tineri romancieri britanici şi reputaţia de cel mai original scriitor al anilor ’90. A debutat în 1991 cu volumul de povestiri The Quantity Theory of Insanity (distins în anul următor cu Geoffrey Faber Award), căruia i-au urmat, într-o succesiune rapidă, romane, povestiri şi nuvele caracterizate printr-o imaginaţie debordantă, o inventivitate lexicală remarcabilă şi o ironie incisivă, a căror trăsătură comună este – aşa cum o descrie autorul însuşi – preocuparea pentru „oroarea ascunsă în sînul cotidianului“: My Idea of Fun (1993, în pregătire la Editura Polirom), Grey Area (1994), The Sweet Smell of Psychosis (1996), Great Apes (1997), Tough, Tough Toys for Tough, Tough Boys (1998), How the Dead Live (2000, nominalizat la Whitbread Novel of the Year Award), Dorian: an Imitation (2002), Dr Mukti and Other Tales of Woe (2004), The Book of Dave (2007, în pregătire la Editura Polirom). Colaborator regulat al unor importante ziare britanice, printre care se numără Evening Standard, The Independent, The Observer şi New Statesman, Will Self a mai publicat trei culegeri de eseuri şi articole: Junk Mail (1995), Sore Sites (2000) şi Feeding Frenzy (2001). La Editura Polirom au apărut Cucul şi pupăza (2007), Măreţele maimuţe (2009), iar la Editura Humanitas Fiction – Cum trăiesc morţii (2007).