New Orleans: poveşti şi povestaşi
(Apărut în Dilemateca, nr. 54, noiembrie 2010)
Pe drumul dinspre New Orleans spre casă, neavînd somn, mi-am făcut, în mod uşor caraghios, planul de amintiri. Mai exact, dat fiind că am fost rugat să scriu „cîte ceva”, despre ce s-a întîmplat acolo, în două-trei publicaţii, am căutat să găsesc subiecte diferite, convins că-mi va fi totuşi greu. Poate a fost şi din cauza fusului orar, care trecea pe lîngă avionul în care mă aflam în ritmul norilor şi-mi provoca un nesomn însoţit de-o avalanşă de gînduri, poate a fost exclusiv „vina” New Orleans-ului – cert e că, într-un timp relativ scurt, am găsit suficiente subiecte diferite cît să trimit, la nevoie, tuturor publicaţiilor din România. Sau cam aşa ceva, nu vreau să par lipsit de modestie.
Vreau să spun de fapt, sînt convins că s-a înţeles, că rareori mi s-a întîmplat, după vreo călătorie, să fiu impresionat de atît de multe lucruri, să am atît de multe poveşti pentru oricine ar fi dispus să le asculte sau, în cazul de faţă, să le citească. În primul rînd, poveşti despre muzică, poveşti despre o atmosferă cum n-am mai întîlnit nicăieri. Poveşti despre Bourbon Street, comercializata, dar încă originala stradă celebră a New Orleans-ului. Poveşti despre Frenchmen Street, acolo unde îi descoperi pe veritabilii jazzmani ai Americii, care ar fi celebri poate în altă parte a lumii, dar care se mulţumesc să fie doar „grupuri de stradă” în New Orleans. Despre Mississippi, pe malurile căruia nu vezi nici crocodili, cum te aştepţi, nici castele, cum ai văzut pe malurile altor fluvii celebre, ci doar fabrici vechi, unele dezafectate, dar care îşi cîştigă farmecul tocmai din asta. Despre „Who Dat”, cîntec de menestreli, preluat în jazz şi apoi de către galeria de fotbal a echipei oraşului, transformîndu-se în prezent într-o marcă bună de pus pe orice, de la tricouri la ceasuri, de la cercei la steaguri. Who Dat Nation. New Orleans. Despre Katrina, celebrul uragan pe care locuitorii l-au luat acum „la şuturi”, ironizîndu-l, provocîndu-l, dîndu-i bobîrnace în diverse inscripţii, tot pe tricouri, dar nu numai, marcîndu-şi astfel victoria. Căci, în ciuda dezastrului din 2005, azi senzaţia pe care ţi-o dau locuitorii din New Orleans este aceea că, în urma teribilului „meci”, învingători prin knock-out au ieşit oamenii.
Poveşti, spuneam. Poveşti de spus la întoarcere. Dar pentru poveşti am plecat noi de fapt acolo. Să vindem castraveţi grădinarului, s-ar putea spune. Dar, din fericire, cred că am făcut-o bine. Proiectul „1001 de nopţi în New Orleans”, iniţiat de Ruxandra Cesereanu şi de Andrei Codrescu, susţinut de ICR New York şi ICR Bucureşti, a pus faţă în faţă, într-un „concurs de poveşti”, şase români şi şase scriitori din New Orleans, aceştia din urmă „ajutaţi” serios de cel mai pregnant dintre ei, adică tocmai de româno-americanul Andrei Codrescu. Glumesc puţin. Pentru că Andrei Codrescu a fost, de-a lungul serilor de festival, măcar în egală măsură român şi american. Iar confruntarea n-a fost chiar o confruntare, deşi oficial (adică pe materialele de prezentare) lucrurile sunau aşa: „Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Marius Conkan, Bogdan Odăgescu, Lucian Dan Teodorovici, and Florin Lăzărescu will face NEW ORLEANS CHAMPIONS Dave Brinks, Andrei Codrescu, Bill Lavender, Jessica Faust-Spityfaden, R. Moose Jackson, James Nolan and DeWitt Brinson”. Totul sub provocatorul slogan: „Nights of creole arabesque & Transylvanian-Moldavian fascination: A battle of the bards!”.
Punerile în scenă
N-o să insist asupra felului în care ne-am prezentat noi, românii. Nu e cel mai indicat lucru, aş fi subiectiv. Trebuie să spun însă măcar că, atît din reacţiile publicului (publicurilor, căci au fost mai multe, de-a lungul desfăşurării festivalului), cît şi din reacţiile în particular, lecturile noastre au fost bine primite şi, ceea ce e mai important, au fost oameni care mi-au spus, ulterior, că le-am stîrnit interesul faţă de România.
Cîteva cuvinte însă despre scriitorii americani. Despre show-ul care a devenit literă de lege acolo, chiar şi-atunci cînd vorbim de literatură. Aici poate părea exagerat, ba chiar lipsit de bun-gust faptul că mă arăt impresionat de felul în care s-au desfăşurat apariţiile povestaşilor din New Orleans. Însă entuziasmul meu se bazează pe contactul direct, pe atmosfera de acolo. Fiecare dintre cei care au intrat „în scenă” (de fapt, pe scena improvizată din barul Gold Mine Saloon) n-a venit doar cu povestea proprie, ci şi cu o „montare” a ei, spectaculoasă vizual. Au declamat şi au cîntat anumite fragmente. Şi-au pus pălării imense, haioase. Au stîrnit hohotele publicului cu talente de stand-up comedy. Am avut parte inclusiv de lectura unei marionete foarte simpatice, ajutată de un ventriloc la fel de simpatic şi mînuită chiar de autoare. La rîndul ei foarte simpatică, altfel nu se putea.
O mai spun o dată: mi-au plăcut punerile în scenă. Mi-au plăcut povestaşii cu calităţi de actori. M-au făcut să mă gîndesc în contrapartidă, n-am de ce să mă feresc s-o spun, la sălile noastre plictisite uneori de lectura vreunui scriitor, cu oameni care zîmbesc amabil, fără să asculte ce se citeşte, din obligaţie, uitîndu-se în mod repetat la ceas pentru a scăpa de „corvoadă”. Nu spun că toate sînt aşa la noi. Dar sînt şi aşa. Şi nu ştiu dacă ceea ce am văzut acolo e un model de urmat, nici măcar eu nu sînt convins. Sînt sigur doar de faptul că m-am simţit bine, că am ascultat cu mare interes fiecare fragment, că la sfîrşitul fiecărei seri regretam că se încheia. Nu mi-am pregătit însă nici o morală pentru finalul acestor păreri, exprimate aici. Nici n-ar fi fost cazul.
Iar pentru că am vorbit deja de final, aş mai avea un singur paragraf. Unul în care să mă întorc la atmosfera generală din New Orleans, la ceea ce m-a impresionat cel mai mult acolo, devenind astfel, în ciuda diversităţii poveştilor cu care m-am întors, un laitmotiv al textelor mele despre această călătorie. Am plecat convins că voi descoperi acea Americă pe care mi-o formasem în minte de multă vreme: de o mîndrie exagerată, cumva de faţadă, manipulată prin cinematografie şi nu numai. Am descoperit, în schimb, în discuţiile cu nenumăraţi oameni, inclusiv homeleşi cu care am avut curiozitatea să intru în vorbă, o bucurie de a trăi autentică, însoţită de o mîndrie reală, fără resentimente, fără ura de sine pe care, din păcate, o avem noi de multe ori. Am apucat deja să scriu undeva că, din motivul ăsta, al oamenilor pe care i-am descoperit, m-am îndrăgostit de New Orleans. Dar tot acolo, din acelaşi motiv, m-am antrenat să iubesc România. Ţin să închei în felul ăsta şi aici, cu riscul asumat al patetismului.