„Ne iluzionăm că seminţele pe care le răspîndim în cele patru vînturi nu cad, toate, pe pămînt neroditor“

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 78, noiembrie 2012)

Este una dintre cele mai prolifice traducătoare de la noi. În studenţie, Micaela Ghiţescu (n. 18 iulie 1931) a fost arestată în cadrul celebrului "lot francez", format din eleve şi profesoare de la Liceul Francez. A ispăşit o condamnare politică de trei ani (1952-1955). Şi-a luat licenţa în filologie la Universitatea din Bucureşti, în 1957. A publicat peste 80 de volume de traduceri din limbile portugheză, spaniolă, franceză, germană şi engleză, pentru care a fost răsplătită cu numeroase premii şi distincţii. Conduce publicaţia Memoria. Revista gîndirii arestate.

Cînd şi cum v-aţi hotărît să vă scrieţi memoriile?
N-aş fi crezut niciodată că va veni o zi în care să-mi scriu (şi public) memoriile. Lidia Bodea, de la Editura Humanitas, care citise un text al meu pe Internet, a fost prima (de fapt, singura) persoană care m-a invitat să o fac. La început am refuzat-o categoric. Modelul pe care l-aş fi avut - eventual - în faţa ochilor, monumentalul Timpul ce ni s-a dat al prietenei mele Annie Bentoiu, era suficient ca să mă inhibe definitv. Dar Lidia a revenit cu propunerea de cîteva ori (ea spune că în decurs de patru ani, eu zic că nu au fost mai mult de doi!). Ultima oară a făcut-o în public, la un dineu al ambasadorului Portugaliei la care fuseserăm invitate amîndouă. S-a întîmplat în toamna lui 2011, şi atunci mi-a fost pur şi simplu ruşine să tot refuz. (În general, nu-mi place să fac "fiţe" cînd mă roagă cineva ceva.) Şi gîndul a început să mijească, să-şi facă loc în preocupările mele. În jurul Crăciunului, am fost două săptămîni la Paris. Întîmplarea a făcut ca tot atunci să se răspîndească printre rudele şi cunoştinţele mele de acolo link-ul cu emisiunea Profesioniştii a Eugeniei Vodă cu mine, din martie 2011. S-a vorbit mult despre acea emisiune, iar un bun prieten mi-a sugerat să o folosesc drept "coloană vertebrală" a unei viitoare cărţi. Înapoiată în ţară, am avut parte, în februarie, de zăpada care m-a ţinut în casă timp de trei săptămîni (şi mi-a amintit de zăpada din februarie 1954, trăită sub pămînt, la Jilava). Aproape nu m-am ridicat din faţa calculatorului în acele trei săptămîni. Aşa a început această carte.

Unul dintre momentele importante din această carte este arestarea dumneavoastră şi detenţia la Mislea, la Uranus, la Jilava. La începutul anilor '50, aţi fost arestată şi în cele din urmă condamnată pentru spionaj în favoarea unei puteri străine. Era aşa-numitul dosar al "lotului francez", un dosar politic. Despre ce e vorba?
În timpul liceului şi pe lîngă liceu (la vîrsta de 15-16 ani), frecventasem, în unele după-amieze, cu alte colege, cursurile publice ale Liceului Francez, care funcţiona pe lîngă Institutul Francez de Înalte Studii. În atmosfera care ne întuneca adolescenţa, acele cursuri erau o rază de lumină pentru noi. Odată cu celelalte centre culturale occidentale, Institutul Francez şi Liceul au fost desfiinţate în 1947-1948, iar profesorii străini au fost expulzaţi din ţară. Fostul nostru profesor şi director, Marcel Fontaine, odată ajuns la Paris şi rămas foarte ataşat de România, a înfiinţat în cadrul Radiodifuziunii franceze (care încă nu se numea RFI) postul de radio în limba română. Noi, fostele lui eleve, am corespondat un timp cu profesorul Fontaine, întîi prin poştă, iar cînd nu a mai fost posibil, prin ambasada Franţei. În emisiunile sale, profesorul Fontaine era extrem de critic la adresa regimului instaurat în România prin ocupaţia sovietică, alungarea Regelui, interzicerea partidelor politice şi arestarea marilor noştri oameni politici. Postul lui însemna Radio Europa Liberă a acelor timpuri şi era foarte urmărit în ţară. În 1952, cînd noi, elevele, ajunseserăm deja la facultate, iar corespondenţa încetase prin forţa lucrurilor de cîţiva ani, în România au început - printre nenumărate alte procese - şi unele de mare răsunet, intentate ambasadelor occidentale pentru a se "dovedi" că ele erau "agenturi de spionaj". Astfel s-a încropit şi un "lot francez" de aproximativ 100 de persoane - printre care noi, şase foste eleve, şi vreo trei-patru profesoare, unele chiar necunoscute de noi înainte. Toate aceste o sută de persoane aveau o legătură, mai mult sau mai puţin strînsă, cu Franţa: îmi amintesc de o doamnă care primise prin ambasadă nişte lînă de tricotat de la fiica ei stabilită în Franţa; îmi amintesc de altă doamnă care, fiind funcţionară la Banca Naţională, era atît de indignată şi îngrijorată de jaful practicat de URSS în România şi de care, prin funcţia deţinută, avea cunoştinţă, încît l-a informat de acest lucru pe ambasadorul Franţei. În a doua jumătate a anului 1952, întregul "lot" a fost arestat şi apoi condamnat în urma procesului judecat în noiembrie 1953. Noi, fostele eleve, am primit între un an şi şase ani (eu, patru) condamnare, iar profesoara noastră de la liceul românesc - care preda şi la Liceul Francez ale cărui cursuri ne îndemnase să le urmăm - a fost condamnată pe viaţă.

Ce se ştia în Franţa despre aceste condamnări? Aţi sperat într-o intervenţie din partea ambasadei?
Abia după 1989, cînd am făcut o vizită, la îndemnul unei prietene care lucrează şi astăzi la Institutul Român şi Biblioteca română din Freiburg (Germania), am aflat că întreaga arhivă a postului românesc de la Radiodifuziunea franceză a fost încredinţată de profesorul Marcel Fontaine, la pensionare, acestui Institut. Am răsfoit atunci în grabă o parte din documente, cu precădere textele redactate şi citite la Radio după arestarea noastră. Am găsit cîteva aluzii la acest eveniment, şi am primit tot atunci o carte publicată de profesorul Fontaine în 1962, dedicată "foştilor săi elevi... martirizaţi sau care mai zac ori au murit în temniţele din ţara lor."
Profit de prilejul acestui interviu pentru a lansa o invitaţie unui tînăr cercetător să studieze, eventual chiar pentru un doctorat, acest imens şi nepreţuit material documentar care se află acolo: zeci de bibliorafturi groase ocupînd mai multe rafturi de bibliotecă. Cercetătorul ar trebui să cunoască bine limba franceză, precum şi germana, pentru a locui un timp la Freiburg. Poate se va găsi vreo bursă, eventual cu ajutorul RFI, pentru această importantă activitate de cercetare, care interesează atît Franţa, cît, mai ales, România.
Ştiam că Statele Unite şi Anglia au scos din închisoare pe unii deţinuţi şi le-au acordat chiar pensii (de exemplu, surorile Samuelli). Din partea Franţei, noi, eu, nu am aşteptat - şi nu am obţinut - nici un fel de recunoaştere.

Aţi fost amnistiată printr-un decret în 1955. Însă chiar şi după amnistie aţi avut de suferit. Pata de la dosar v-a urmărit încă mulţi ani. De ce?
"Pata" de la dosar m-a urmărit mulţi ani, uneori cu consecinţe mai grave, alteori într-un mod mai estompat. Cum nu eram singura din ţara noastră şi din societatea noastră de atunci în această situaţie, nici nu are rost să mă întreb "de ce?".

Cititorii care vă cunoşteau biografia s-ar fi aşteptat poate să-i judecaţi mult mai sever pe detractorii dvs. şi pe torţionari. Şi totuşi povestiţi cu senitătate chiar şi cele mai grele momente prin care aţi trecut. Aţi reuşit să-i iertaţi?
Am reuşit să-i uit, cu toată "pata" de care vorbeam mai înainte. Cît despre iertat - pentru durerea pe care au provocat-o părinţilor mei, nu mie -, ar trebui să-şi ceară mai întîi "ei" iertare, dacă nu de la oameni, atunci de la Dumnezeu.

Ordinea întîmplărilor povestite în carte nu e neapărat cronologică. Cum a funcţionat propria dvs. memorie în această carte?
A funcţionat în mod absolut aleatoriu. Cum nu ţinusem nici un jurnal, nu-mi făcusem însemnări, am lăsat pur şi simplu să mă ghideze amintirile care se înlănţuiau, una de alta, fără o ordine cronologică, eu punînd doar accente, cînd mai apăsate, cînd mai şterse.

Cum se poate vorbi sau scrie despre această istorie la persoana I fără a exagera şi fără a cruţa?
Cred că involuntar, fără să-mi impun cîtuşi de puţin acest lucru, nu am exagerat. Cît despre incriminat pe cineva, cred că face parte din firea mea să las "să treacă de la mine"...

Au existat şi momente în care v-aţi autocenzurat?
Nu sînt omul predispus la ceea ce în franceză se numeşte "épanchements". Mă destăinui greu, şi încă mă mai mir cum am putut să o fac la o emisiune televizată şi chiar într-o carte. Mi-am oferit singură surprize. Destăinuirile, ca şi autocenzura, au urmat natural.

Unul dintre pasajele amuzante din carte se referă la un examen la lingvistică din anul II. Cele două dogme ale lui Marr - care constituiau materie de examen - fuseseră anulate peste noapte ca urmare a unui discurs al lui Stalin care îi contrazicea întreaga teorie. Cum de erau posibile aceste intervenţii politice în lingvistică?
Pentru a înţelege episodul "intervenţiei lui Stalin în lingvistică", ar trebui să vă transpuneţi în epoca aceea. "Partidul e în toate", se spunea. Roland Barthes fusese bibliotecar la Institutul Francez din România, apoi ataşat cultural la Ambasada Franţei, în perioada instaurării comunismului la noi şi a desfiinţării Institutului şi Liceului Francez, şi, după cum se ştie, el avea vederi de stînga. Într-un "raport secret" adresat Ministerului de Externe al Franţei (care ne-a căzut în mînă şi a fost publicat în revista Memoria), Barthes îşi exprimă consternarea faţă de intervenţia partidului în... Revista de oftalmologie (!?)

Conduceţi publicaţia Memoria. Revista gîndirii arestate. Cine sînt cititorii dvs.?
Cititorii revistei Memoria sînt în primul rînd persoane în vîrstă care îşi regăsesc trăirile şi vicisitudinile tinereţii în documentele şi memoriile pe care le publicăm. Mai sînt şi studenţi, în special clujeni care urmează ziaristica: aceştia vizitează anual închisorile de la Aiud şi Gherla, precum şi Memorialul de la Sighet, după care, familiarizaţi fiind cu revista Memoria, ne scriu articole şi impresii. În sfîrşit, mai sînt şi elevi de gimnaziu şi liceu care - în măsura în care aflăm adrese de şcoli din ţară - primesc seturi din revista noastră. Nici una din aceste categorii de cititori nu este foarte numeroasă, dar poate că, mai ales cînd e vorba de studenţi şi elevi, ne iluzionăm că seminţele pe care le răspîndim în cele patru vînturi nu cad, toate, pe pămînt neroditor.

Ce ştim şi ce nu ştim despre totalitarism? În ce măsură s-au schimbat obiectivele cercetărilor despre dictatura comunistă?
Cine vrea are posibilitatea să ştie mai multe despre totalitarism: există Memorialul de la Sighet, atîtea cărţi de memorii publicate în ultimele două decenii, revista noastră care împlineşte şi ea 22 de ani, deci sursele de informare nu lipsesc. Din momentul în care, în Parlamentul României, comunismul a fost declarat (pe bună dreptate!) un regim ilegitim şi criminal, ar fi fost normal ca şi cercetarea comunismului şi a consecinţelor lui să fie mai aprofundată şi mai lărgită. De ce nu s-a întîmplat asta? De ce forţele care au interes să atenueze "ilegitimitatea" şi "criminalitatea" comunismului au prevalat? La aceste întrebări ar trebui să răspundă cei care au putere de decizie şi de execuţie. (De nu ar fi decît să urmeze exemplul Poloniei şi al Ţărilor Baltice în această direcţie.) În privinţa schimbării obiectivelor cercetărilor despre dictatura comunistă, aş spune o singură frază: "Cine acoperă sau ascunde nici nu este conştient de cît riscă..."

interviu realizat de Matei MARTIN

fotografie de Lucian MUNTEAN