„Memoria este adevărata intrigă a literaturii“

- interviu cu Ray LORIGA –

Căzuţi din cer (cel mai recent tradus în româneşte roman al rău) pentru a te convinge că nu e deloc un autor superficial sau mo­n­den. Nici măcar boem, într-un sens care, altfel, ne-ar plictisi. În anii ’90, a debutat în reviste underground din Madrid, fiind asociat cu mişcarea cul­turală „La Movida“, iar debutul său editorial propriu-zis s-a produs în 1992, cu romanul Lo Peor de todo . În 1997, scrie şi regizează filmul La pis­tola de mi hermano , o adaptare după Caidos del cielo , în acelaşi an sem­nînd scenariul şi pentru unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Pe­dro Almodóvar, Carne tremula . În limba română, i-au fost traduse ro­ma­nele Eroi (2009) şi Căzuţi din cer (2010), ambele în traducerea lui Florin Galiş, la Editura Curtea Veche.

Ce a fost „La Movida“ şi în ce fel ai fost legat de ea?

„La Movida“ a fost numit un moment de ex­plo­zie a creativităţii şi a activităţii culturale – ma­nifestat în moduri adesea foarte un­der­ground, născute în stradă –, care s-a petrecut în în­treaga Spanie, cu predilecţie în Madrid. Mo­mentul ei de naştere a fost imediat după moar­tea lui Franco, la finalul unei sinistre dictaturi mo­rale, politice, sociale, care a durat aproape 40 de ani.

Eu am prins doar ultima parte a mişcării „La Mo­vida“, eram foarte tînăr, aproape un copil, cînd se întîmplau toate aceste lucruri. Şi, la fi­nalul anilor ’80, cînd aveam 18 ani, am început să-i cunosc, treptat, pe membrii ei şi să intru în con­tact cu acest grup, care trăia ultimele zile ale miş­cării, ale „Movidei Madrilene“. Aşa că am în­ceput să public într-o revistă underground, în ca­re se concentrase mare parte din ceea ce se în­tîmplase în această mişcare. Atunci, în acei ani, s-au pus bazele culturii fotografice şi cine­ma­tografice spaniole, ajunse celebre în întreaga lume – a fost o perioadă de mare efervescenţă inte­lectuală. Atunci au apărut personalităţi ca Pe­dro Almodóvar, Miquel Barceló şi alţii.          

La noi s-a vorbit mult, după ’89, despre re­zis­tenţa prin cultură. În Spania cum a fost?

„La Movida“ este mai degrabă explozia de după rezistenţa culturală. Cei din „La Movida“ erau copiii celor care făcuseră adevărata rezis­ten­ţă culturală. În Spania, rezistenţa culturală fu­sese făcută de cei din generaţia anterioară, cu un centru important în Catalonia, mai exact în Bar­celona. A existat deci o puternică rezistenţă prin cultură şi la noi, în vremea dictaturii fran­chiste.             

Ce te face scriitor? Şcoala, cursurile de crea­tive writing – contează lucrurile astea?

Lectura te face cu adevărat scriitor. Eu n-am urmat nici o facultate, n-am fost la nici un ate­lier de creative writing, n-am avut nevoie de aşa ceva. Am citit, în schimb. Nu am învăţat să scriu la o şcoală, şi nici nu cred că vreo şcoală te poa­te învăţa să scrii. E adevărat că am ajuns apoi şi la facultate, şi la ateliere de creative writing, dar nu ca student, ci ca profesor (rîde) ...

Lectura marilor maeştri nu este riscantă, în sensul că influenţa lor poate fi prea mare?

Am fost inspirat şi am primit influenţă eu în­sumi de la diverşi scriitori. E firesc. Nu e o de­ci­zie care-ţi aparţine, acest lucru se întîmplă, e un fel de fatalitate. Dar mai întîi eşti cititor, abia apoi devii scriitor, iar atunci cînd devii scriitor nu încerci să copiezi, ci să te exprimi pe tine. Scri­sul bun te face cu adevărat ceea ce eşti.

În tinereţe am citit mult din Miguel de Una­mu­no şi din alţi scriitori ai secolelor trecute, apoi am trecut la Bukowski şi Palahniuk, astfel că am învăţat lucruri diferite de la scriitori dife­riţi, însă felul în care scriu o frază şi modul în care compun o carte, cum construiesc intriga şi per­sonajele, toate acestea mă reprezintă pe mi­ne. N-am studiat la facultate literatura pentru că a­colo totul e aranjat cronologic, pe genuri etc., de aceea am preferat întotdeauna librăriile şi raf­turile unde cărţile sînt aşezate alfabetic, unde nu există frontiere între secole, literaturi şi ge­nuri.

Experienţa de scenarist te schimbă ca scrii­tor?

Nu cred că ar trebui să se întîmple aşa ceva. Eu separ foarte bine lucrurile. Tocmai am spus că nu am făcut nici o şcoală ca să devin scriitor. În schimb, am urmat nişte cursuri pentru a de­ve­ni scenarist. Era o idee care mă rodea constant, în timp ce scriam romane, dar mă gîn­deam la asta ca o meserie aparte. A scrie sce­na­rii e tot un mod de a scrie, dar nu e literatură. Prin urmare, cele două tipuri de scriitură nici nu se concurează, nici nu se influenţează re­ci­proc. Pur şi simplu sînt diferite.

Scrii zilnic, scrii şi „în minte“? E un proces chi­nuitor?

Nu, nu e chinuitor... cu puţin efort mergi înain­te sau mergi înapoi, depinde. E o luptă, în­tr-adevăr, dar n-aş zice că e o suferinţă. Eu scriu foarte disciplinat, foarte metodic, în fiecare zi. Opt ore, zi de zi. Evident că în aceste opt ore nu scriu încontinuu, dar ele sînt dedicate scrisului: no­tez, mă gîndesc, citesc, recitesc şi abia apoi scriu.

Nina Berberova spunea că doar bogaţii se pot mîntui, pentru că ei au suficient timp să se gîn­dească la asta. Scriitorii au nevoie de sigu­ranţă materială ca să scrie?

Nu, nici vorbă, eu unul nu sînt bogat, şi to­tuşi, scriu. Dar sigur că trebuie să ai o in­de­pen­denţă sau un context material prielnic, pentru că scrisul e o muncă destul de grea, îţi cere mult timp şi enorm de multă energie. Dacă lucrezi în mină sau dacă stai opt ore la un birou, orice fel de muncă ai face acolo, la finalul programului nu mai ai resurse să scrii, eşti deja epuizat...

Dar, sigur, nu trebuie musai să fii ca Proust, să ai o familie protectoare, bogată, care să te aju­te financiar şi tu să poţi scrie, fără să faci ni­mic altceva. Asta se întîmplă foarte rar. Cazul meu personal e simplu, eu nu am bani mulţi, dar cei pe care îi am i-am obţinut scriind.

„Plăcerea de a fi «pe drum»“

Ai trăit în mai multe oraşe mari. „No­ma­dis­mul“ ăsta e parte dintr-un proiect literar-exis­tenţial?

Am avut, într-adevăr, posibilitatea, libertatea de a călători mult, dar de trăit propriu-zis, am trăit doar la Madrid şi în New York. Acum tră­iesc la New York. Şi cred că da, e vorba de un fel de „drum“, în sensul lui Kerouac, un drum care te defineşte. Mă mişc mult, evit pericolul vieţii, îmi place să schimb locuri, situaţii, îmi place să căl­ăt­oresc de dragul călătoriei...

Simt că dorinţa asta de a cunoaşte oameni, lo­curi, civilizaţii din afara ţării mele, plăcerea de a călători le-am avut întotdeauna, au fost mereu în mine. Şi bineînţeles că această plăcere de a fi „pe drum“ şi experienţele mele de călător s-au a­mestecat cu scrisul meu. Eu vin din tradiţia lite­rară spaniolă, pe care o respect foarte mult, dar, în acelaşi timp, m-a interesat întotdeauna lite­ratura universală. Cred că şi această pasiune pen­tru literaturile lumii e tot un fel de no­ma­dism.

Eroi, tema călătoriei este strîns le­gată de moarte...

Da, în general, relaţia cu moartea este foarte du­ră. Nu e ceva ce ne place să discutăm, e ceva care ni se întîmplă, de aceea literatura, filmul şi alte forme artistice sînt toate, în definitiv, mo­duri de a îmblînzi frica de moarte. Nu doar frica de moartea noastră, ci şi frica de moartea celor dragi.

M-a interesat întotdeauna felul în care ti­nerii relaţionează cu subiectul morţii. În rock-ul gotic sau de Halloween, de exemplu, vezi că la ei moartea e încă departe şi, de aici, o anume uşu­rinţă. Pentru ei moartea e un joc, un joc care uci­de, uneori. Dar tinerii se joacă cu ideea mor­ţii tocmai pentru că e atît de îndepărtată. E vor­ba mai mult de fascinaţie decît de frică. Cînd îm­bă­trîneşti însă, lucrurile se complică, jocul se ter­mină şi deodată vezi că totul e pe bune.

La tine cum e, dat fiind că ai o vîrstă de mijloc?

Mă simt destul de bătrîn ca să fiu îngrijorat. Sin­cer, nu mă simt la mijloc, doar sper să fiu la mij­loc. Unii ajunşi la 40 de ani cumpără maşini, au iubite tinere, toate acestea fiind diverse fe­luri de a fugi, de a se păcăli că mai e mult pînă la moarte. Eu mă simt destul de matur încît să ac­cept umbra care se apropie de mine.

Are această acceptare legătură şi cu faptul că în tinereţe ai fost epileptic?

Cînd eram tînăr aveam deseori crize de epi­lep­sie, dar acum trăiesc ordonat, evit excesele şi asta nu mai e o problemă. Epilepsia mi-a stîrnit în­să interesul pentru neurologie. Am realizat că neu­rologia ne controlează viaţa mai mult decît psi­hologia, pentru că reacţiile noastre sînt neu­rologice. Sîntem mai degrabă maşini neu­ro­lo­gice decît maşinării psihologie, de unde şi ex­pre­sia natural brain reactions .

În ce fel ţi-a influenţat literatura expe­rien­ţa epileptică?

Realizînd că literatura este memorie tipărită şi că, din fericire, există nenumărate feluri de a o scrie. Literatura este memoria viitorului, me­mo­ria este adevărata intrigă a literaturii.

Eroi, dar cu scriitori celebri, nu cu mu­zicieni?

Nu, nu m-am gîndit la asta pînă acum din­tr-un motiv foarte simplu: scriitorii nu prea sînt sta­­ruri, ei sînt muncitori, trudesc. Iar starurile, aşa cum şi le imaginează toată lumea, nu prea mun­cesc. Nu vreau să spun că ele n-ar lucra şi n-ar face eforturi pentru a-şi menţine aura, bi­neîn­ţeles, dar figura asta „estetică“, puţin su­per­fi­cială, puţin infantilă a starului, pe care o avem toţi în minte, nu coincide cu imaginea pe care o am eu despre un scriitor.

Ni se pare grozav că scrii cu umor. E im­por­tant să-i faci pe cititori să rîdă?

Cînd predau la ateliere de creative writing le spun mereu studenţilor că, dacă vor scrie trei pa­gini complet lipsite de umor, nu le va citi ni­meni. E foarte important, e esenţial chiar, să-ţi faci cititorii să rîdă...

„Cînd te ajunge plictiseala lumii întregi...“

Copiii tăi citesc? Ce vîrstă au?

Unul are 11 ani, celălalt 5. Cel mai mare ci­teşte şi chiar îi place. Nu-mi fac griji că trebuie să-l oblig, să-i impun să citească – citeşte singur. Cred că lectura e o salvare, nu o obligaţie. Şi atunci cînd plictiseala lumii întregi ajunge să te co­pleşească, evident că te salvezi citind. Pentru că, paradoxal, această senzaţie de plictiseală e cu atît mai mare cu cît numărul acestor alter­na­tive comode, simple de a-ţi petrece timpul – iPod, Internet, play station, televiziune prin cablu – e mai mare. Cu cît ai mai multe gad­get-uri, de pildă, cu atît te plictiseşti mai re­pe­de. Şi atunci, normal, spiritul cere ceva mai mult. E momentul cînd intră în ecuaţie litera­tu­ra.

Citesc cărţile copilăriei tale sau e nevoie de o altă literatură pentru copiii din zilele noas­tre?

Da, sigur că citesc şi unele cărţi din copilăria mea. Şi acele cărţi – unele dintre ele, cel puţin – sînt cărţile copilăriei tatălui meu şi chiar ale co­pilăriei bunicii mele. Ea era o mare cititoare. În­tr-un fel, cred că e un fel de lanţ de cititori care se continuă încă, se pare, în familia noas­tră. Normal că există şi cărţi mai noi, gîndite pen­tru copiii de azi, dar sînt multe cele care se moş­tenesc de la o generaţie la alta.

Să înţelegem că s-a cultivat această pa­siune în­că din familie. Aveaţi cărţi în casă?

Nu aveam prea mulţi bani, dar cei care e­xistau erau pentru a cumpăra cărţi. Aveam mul­te cărţi în casă, şi ăsta a fost un mare noroc. Un privilegiu, aş zice...

Eroi?

Mai nimic. Acolo e vorba de un puşti care creş­te înconjurat de rock, pe cînd eu, la vîrsta lui, eram deja un fan al jazz-ului. Ascultam Dixie Gil­lespie, John Coltrane, Billie Holliday... Am fost să-l văd pe Miles Davis în concert de trei ori.

Căzuţi din cer, dar de multe ori adaptarea cine­ma­tog­ra­fi­că reuşeşte să trădeze cartea. Cum a fost în a­cest caz?

Păi eu am decis să trădez cartea direct, făcînd acest film (rîde). Din fericire, filmul nu are violenţa cărţii şi, tot din fericire, n-are nici un pic de respect pentru autor, întrucît autorul sînt eu însumi. Asta fiind situaţia, puteam să mă tră­dez fără nici o problemă, fără nici o re­muş­care. Ceea ce am şi făcut.

A fost un avantaj pentru scrisul tău faptul că i-ai cunoscut de timpuriu pe Almodóvar şi Sau­ra?

Nu a fost un avantaj în sine, fiindcă nu există o metodă ideală pentru a ajunge la scris. Fiecare creş­te, trăieşte şi scrie în felul lui, nu cred că se poa­te face un scriitor după o reţetă anume. Am fost extrem de norocos să lucrez ca scriitor cu Al­modóvar şi Saura, nişte maeştri, pentru că am avut astfel oportunitatea de a învăţa din in­te­rior. Dar asta a fost mai degrabă o experienţă per­sonală, căci în faţa scrisului sîntem faţă în faţă cu noi înşine.

Care e cea mai importantă calitate pentru un scriitor? Fără de care nu se poate...

Poţi să înveţi să scrii şi să ajungi la un anumit ni­vel de profesionalism, să zicem. Ceea ce nu se poate învăţa, însă, e să ai un stil, un stil al tău. Sti­lul se educă, dar pornind de la o bază, a­proape intuitiv. Construcţia, dezvoltarea, epicul – astea se mai pot învăţa, într-un fel, dar cu sti­lul e mai greu. De multe ori, talentul înseamnă să ai ureche bună şi să ai un simţ vizual dez­vol­tat, să „vezi“ imaginile pe care le descrii, cum se zice... O lectură plină de talent te poate duce la o scriitură bună, talentată.

Căzuţi din cer, şi o critică a societăţii de consum?

Am vrut să critic celebritatea de moment, tre­cătoare, celebritatea de carton, expunerea pu­blică a lucrurilor personale şi fascinaţia asta pen­tru violenţă. Toate aceste lucruri le vedem zilnic în presă, în toate mediile – TV, ziare, radio –, pe care, de altfel, le consider foarte dău­nătoare. Şi nici unul dintre noi nu e ne­vinovat, pentru că sîntem toţi parte din această ma­şinărie. Chiar şi eu, care scriu o carte despre acest subiect – sînt şi eu, într-un fel, parte din ea. E un fel de vinovăţie comună.

Şi cum ieşi, pînă la urmă, din acest cerc vicios?

Cred că există o scăpare personală a fie­căruia, una intelectuală şi spirituală. E destul de greu să găseşti moduri colective de salvare. Te sal­vezi singur.

Căzuţi din cer?

Nu cred, nu prea m-a interesat chestia asta, sin­cer, l-am făcut eu şi îmi asum. Cert e că, vor­bind acum la modul general, odată ce şi-a cedat drep­turile pentru o carte unui producător sau unui regizor, scriitorul devine un simplu spec­ta­tor al filmului rezultat din afacerea asta. Nu mai are nici un drept să intervină, să se plîngă sau să se văicărească. Ştiu destui scriitori care au pro­tes­tat faţă de adaptările cinematografice ale ope­relor lor, deşi ei au fost de acord cu aceste adap­tări. Teoria mea e că, dacă iei banii, atunci îţi ţii gura (rîde).

Erai la New York cînd au avut loc aten­tatele de la WTC. Nu te-ai gîndit să scrii un ro­man inspirat de acel moment?

Nu, mi-am zis că acea teribilă experienţă tre­buie să se decanteze cumva. New York Times m-a rugat atunci să scriu un text, dar am pre­fe­rat să citesc ce scriau alţii, să observ com­por­ta­mentul ­oamenilor, străzile... Cu toţii eram atunci suprasaturaţi de informaţii, dar adevărata in­formaţie este întotdeauna îngropată sub ceea ce se vehiculează în media.

De pe Google afli totul despre nimic, dar în ter­meni de politică – nu teorii, ci comploturi... Eu cred că nu ştim, de fapt, mare lucru, infor­ma­ţia e complexă, iar unirea punctelor pentru a ve­dea întregul desen este aproape imposibilă. De exemplu, Carla Bruni şi Nicholas Sarkozy sînt două personaje importante şi sînt prezenţi în multe publicaţii, dar ei nu înseamnă, de fapt, ni­mic. Acest gen de expunere blochează ad­e­vă­rata informaţie. De aceea, am preferat să stau deo­parte de tot ceea ce s-a întîmplat în 9/11, nu a­veam ce scrie atunci, totul era mult prea a­proape.

Ai vreun plan năstruşnic de a scrie ceva com­plet diferit în viitor?

Întotdeauna am intenţia să scriu lucruri foar­te diferite de la o carte la alta. Dacă ai citi cele mai recente cărţi ale mele, netraduse deo­cam­dată în română, ai vedea că ele nu au nimic în comun nici cu Eroi, nici cu Căzuţi din cer, sînt romane cu ton şi poveşti complet separate, com­plet diferite. Evident că există un element co­mun în toate: se poate vedea „firul“, se poate ve­dea urma mîinii mele în fiecare. Dar îmi do­resc să schimb în permanenţă şi să încerc multe în viitor, pentru că, în fond, asta e provocarea.

interviu realizat de Florina PÎRJOL şi Marius CHIVU

______

Scriitor, scenarist şi regizor spaniol, Ray Loriga (n. 1967, Madrid) a debutat, în anii ’90, în reviste underground din Madrid, fiind asociat cu mişcarea culturală „La Movida“, iar debutul său editorial propriu-zis s-a produs în 1992, cu romanul Lo Peor de todo, urmat de Heroes (1993), Dias extraños (1994) şi Caidos del cielo (1995). A mai publicat romanele Tokio ya no nos quiere (1999), Trífero (2000), El hombre que inventó Manhattan (2004), Ya sólo habla de amor (2008) şi o povestire pentru copii, Los indios no hacen ruido (2006). În 2007, a publicat volumul de povestiri şi articole Días aún más extraños, iar în 2009 – volumul de povestiri Los oficiales y El destino de Cordelia. Cel mai nou roman al său, apărut anul acesta, se numeşte Sombrero y Mississippi. În limba română, i-au fost traduse romanele Eroi (2009) şi Căzuţi din cer (2010), ambele în traducerea lui Florin Galiş, la Editura Curtea Veche.