Matei Călinescu, cît de bine temperat

10 decembrie 2012   Dilemateca

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 78, noiembrie 2012)

Gentil, profund, neprins de parapon, faceţios - că-n academic, scriitor, prieten - era Matei. N-ar fi fost potrivit să-i monumentalizăm amintirea cu ghirlande şi pompă, aşa că ne-am întîlnit să ne amintim de Matei şi de opera lui, ca între prieteni. În octombrie 2011, la Universitatea Western Ontario din London, Canada, două zile de conversaţii academice, prieteneşti, familiale ne-au readus vivacitatea, umorul şi strălucirea spiritului lui Matei. Colocviul, numit Rereading Faces, a fost sponsorizat şi organizat de Institutul Cultural Român din New York; organizatorii şi sponsorii locali - Călin-Andrei Mihăilescu, Adina Camelia Arvatu şi, respectiv, Universitatea Western Ontario - au încercat să ţină pasul cu impecabilul profesionalism organizatoric al ICR-ului condus de Corina Şuteu. Ţinuta academică înaltă a acestui colocviu desfăşurat în decor victorian, publicarea lucrărilor în volum anul viitor, sentimentul de comunitate creat între participanţi şi emularea stilului de bon viveur al lui Matei sînt de menţionat. Lucrurile s-au desfăşurat astfel:

„Enigma lui Matei“

Intervenţia lui Breon Mitchell (Universitatea Indiana, Bloomington), "Enigma lui Matei" a fost prima comunicare a acestui colocviu. Director al Departamentului de literatură comparată în anii '70, cînd Matei Călinescu devenea profesor în acea universitate, coleg şi prieten al autorului, iar acum, într-o luminoasă senectute, director al Bibliotecii Lilly de la Universitatea Indiana, căreia Matei i-a donat propria bibliotecă, Breon Mitchell ne-a împărtăşit amintirile sale, căldura relaţiei cu Matei şi - în pofida dramei morţii, la nici 26 de ani, a fiului acestuia, Matthew - extraordinarul echilibru care i-a condus viaţa lui Matei Călinescu.
În momentele triste încercate de-a lungul drumurilor - scrie Angela Cozea (Universitatea din Toronto), în "Ale kitsch-ului cinci feţe" -, Matei Călinescu, precum Adorno şi Benjamin, s-a văzut silit să se oprească uneori spre a lua cuminecătura amară a kitsch-ului. Lui Benjamin, kitsch-ul din vis îi părea ţesut cu maxime ieftine; şi kitsch-ul, iubire omului kitsch, mobilat (möbliert) - destinul de-a privi sentimental la imaginile reale şi funerare ale propriilor părinţi. Între împărtăşaniile deşerte pe care Matei Călinescu a avut a le înghiţi prin kitsch-ul exilului de neîntors, au fost şi repetatele întrebări ce i s-au pus, presupunîndu-i omniscienţa despre lucrurile trecute şi clarviziunea despre cele ce vor veni. Inevitabil legat de triada glorioasă Ionesco & Cioran & Eliade, precum Freud de complexul său oedipian, Matei a avut şansa de a-i fi cunoscut "personal" şi nenorocul de a fi trebuit să răspundă, în locul lor, unor întrebări fără răspuns. Cu politeţe, uneori, însă cu uşor ghicită lehamite, a trebuit Matei să dea deoparte promisiunea lesnicioaselor katharse, care-i sînt kitsch-ului esenţă, aură şi sculă.

„...eşti pe calea cea bună numai cînd pierzi“

Sanda Golopenţia (Universitatea Brown, Providence) discută (în "Recitind Relectura") teza lui Matei Călinescu privind persistenţa elementelor orale în scris/citire/recitire. "Revoluţia tăcută" pe care Eric Havelock o găsea în invenţia scrisului nu a fost, spune Călinescu, deloc tăcută, nici în Antichitate, nici mai tîrziu. Rolul vorbirii interioare (inner speech), analizat pertinent de Sanda Golopenţia, e fundamental în lizibilitatea relaţiilor dintre lectură şi relectură. Dedicînd traducerea românească a Relecturii fiului său, Matthew (care, suferind de autism, nu recitea şi nu citea), Călinescu şi-a confruntat alter-cititorul esenţial şi a oferit stoic această imagine, dureros alegorică, altor cititori. Încercarea de a citi lumea greu de desluşit a fiului său - Matthew's Enigma (2009), versiune amplificată tradusă în engleză de Angela Jianu - îi măreşte vulnerabilitatea cititorului Matei Călinescu, calitate care nu fusese discutată în Rereading (1993). Recitirea romanului său Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (1969), pe care Călinescu o oferă în addendum-ul la "ediţia definitivă" a acestuia (2004), pune într-o nouă lumină "mitul pagubei" - "ideea - reprezentativă pentru mulţi dintre noi, în România anilor '60-'70 - că eşti pe calea cea bună numai cînd pierzi." Greu de înţeles pentru occidentali, Zacharias Lichter alege viaţa de cerşetor, ţinut în viaţă de mila hoţilor, ca pe singura formulă morală a existenţei sub comunism. Sanda Golopenţia reciteşte ("existenţial") romanul lui Călinescu (dar şi - original - cărţile despre Matthew şi despre relectură) ca pe o întîlnire între stilul "nostru" de viaţă şi cel al autorului şi al textelor sale.

„Călinescu şi lectura în lumea digitală“

Jon Thiem, primul doctorand american al lui Matei, acum pensionat de la Universitatea Colorado State, Fort Collins, ne-a oferit o seamă de emendaţii ale imaginii unui Matei doar modern. În "Călinescu şi lectura în lumea digitală", el începe printr-o serie de trei episoade: (1) în primul deceniu al anilor 2000, un prieten de vreo şaizeci de ani îmi spunea că J.K. Rowling ar trebui să primească Premiul Nobel pentru literatură. Seria Harry Potter a făcut ceea ce nici unul dintre noi nu reuşise: să facă milioane de copii să citească - anume cărţi lungi; (2) în anii '90 ai secolului trecut, fiul meu, Benji, ascultă un roman SF pe audiobook. Cînd încerc să-l întreb ceva, îmi răspunde scurt: "Nu mă întrerupe! Citesc!"; (3) cîndva în anii '70, într-un avion, o văd pe o călătoare citind ultimele pagini din Tînărul Werther al lui Goethe. Lacrimi mari îi curg pe obraji. De la elegia lecturii prelungite (Rowland), la oralitatea lui Benji ("voce, citeşte-mi!"), la prima lectură lacrimogenă, conceptul şi practica lecturii se schimbă considerabil. Jon Thiem spune că Matei Călinescu nu e impresionat de cititorul impresionabil; de asemenea, că teoria sa despre (re)lectură e asediată de două fenomene recente: apariţia tehnologiilor interactive şi moda aplicării ştiinţelor cognitive la literatură. Vorba lui Nabokov, "nu facem decît să recitim"; în epoca lui screen over page, fast forward, scan & print, copy & paste, hyper & text... teoria călinesciană pare a-şi diminua relevanţa. Cititul pe ecran are o dinamică diferită de cea a cititului susţinut (fie el extensiv sau intensiv): Nicholas Carr (în The Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains [2010]) îl situează în epoca (noastră) postliterară. Din punctul de vedere al teoriei literare cognitiviste, cartea lui Matei despre relectură face act de pionierat - cititorul lui este un actor (impersonator) în care, jucînd rolurile personajelor, procesele intelectuale le marginalizează pe cele afective. Matei - adaugă Thiem - deja gîndise ideile mele foarte noi, pe care i le aduceam cînd şi cînd; cultura sa era imensă; activitatea sa de comparatist, critic, istoric şi pedagog - exemplară. Dar ce îl definea mai presus de toate era claritatea extraordinară a gîndirii sale.

Dileme identitare

Concentrîndu-se pe "Conceptul de identitate în opera tîrzie a lui Matei Călinescu", Andreea Deciu-Ritivoi (Universitatea Carnegie Mellon, Pittsburgh) observă că autorul s-a ocupat de problemele identitare, şi ca istoric al culturii (mai ales în studiile despre Eugene Ionesco), şi ca un memorialist care reflectează la condiţia sa exilică, şi ca un părinte luptîndu-se să înţeleagă enigma fiului său. Andreea Deciu-Ritivoi caută existenţa unei teorii subiacente a identităţii care se regăseşte în opera atît de diversă a lui Matei Călinescu. Nostalgiile sale de om care şi-a trăit a doua parte a vieţii în Occident nu sînt diferite de dilemele identitare pe care le-a descoperit şi analizat în opera lui Ionesco; enigma vieţii l-a urmărit cu pathos - dramatic, în cazul fiului său. Dincolo de răspunsuri locale şi speculative, Andreea Deciu-Ritivoi încearcă să schiţeze o teorie generală a identităţii în opera tîrzie a lui Matei Călinescu, situînd-o în contextul criticii (post)modernităţii pe care autorul a produs-o de-a lungul ultimelor decenii.
Liviu Papadima (Universitatea din Bucureşti) ne-a dat, în "Istovirea de la Iov citire" (Job's Reading Job), schiţa unei lecturi a lui Matei Călinescu bazate nu pe o dialectică a sacrificiului - tipică melancoliei exilice -, ci pe una a pendulării (nu naive, ci navetiste) între lumile interpretării. O nouă imagine a diviziunii muncii temporale, date poetului şi criticului Matei Călinescu, ne întîmpină aici: precum Iov prins între două vieţi (identice din perspectiva absurdei, absolutei sale credinţe), scriitorul Matei Călinescu e prins între momente temporale foarte diferite, însă pe care se istoveşte să le conceapă în continuitatea lor fluidă, în veşnic parţialele lor reîntoarceri.
Şi a fost noapte.

Matei Călinescu, un maestru al modernităţii

Iar a doua zi, Marcel Cornis-Pope (Virginia Commonwealth University, Richmond) a atacat, în "Cinci feţe ale scriitorului transcultural la sfîrşit de secol XX: Matei Călinescu şi drama modernităţii", continuitatea operei critice a lui Matei Călinescu. Aceasta - susţine el - se ancorează în revizuiri imaginative, în reelaborări cu mesaje diferit accentuate şi efecte mai profunde; ori în amplificări: Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism (1987), dezvoltă - adăugîndu-i capitolul despre postmodernism - Faces of Modernity (1977), iar aceasta din urmă continuă publicaţiile româneşti de pînă la plecarea autorului în Statele Unite, mai ales Eseuri despre literatura modernă (1970) şi (1972). Cariera intelectuală a autorului expatriat a cunoscut, de asemenea, schimbări şi reinventări: Călinescu devenit analist al modernităţii, comparatist literar şi cultural, teoretician al relecturii, eseist politic, poet şi romancier. În "aventura" şi "drama" acestei reinventări de sine, care urmează ethosul modernismului, aliatul lui Călinescu a fost imaginaţia sa prodigioasă. Imaginaţia este - ne aminteşte Marcel Cornis-Pope - discutată în Amintiri-le în dialog cu Ion Vianu (1994), într-un context specific. "Pre-cenzura", pe care mentalitatea de ostatici a autorilor o folosea în comunism pentru a evita cenzura oficială, precum şi "post-cenzura" (inutilitatea, ruşinea şi oboseala resimţite de autor după publicare) erau depăşite doar de autorii imaginativi, care reuşeau să comunice, nu de la distanţă, ci printre rînduri, cu cititorii avizi de intimitatea unei astfel de comunicări secrete. Această imaginaţie, încercată de şi în vremuri grele, îl aşază pe Călinescu alături de maeştrii modernităţii, şi nu de cele şi cei ai postmodernităţii.

Relectură şi rescriere

În "Pasaje secrete, lucrări ale memoriei: despre unele motive benjaminiene în Matei Călinescu", Adina Arvatu (Universitatea Western Ontario) discută etica inteligibilităţii, pe care Matei Călinescu a urmat-o fidel, deci fără crispare. Distincţiei sale din Rereading (Yale UP, 1993), cea dintre "lineara" lectură şi "circulara" relectură, Adina Arvatu îi găseşte inspiraţia în al doilea principiu al termodinamicii (diminuarea energiei duce la creşterea entropiei, la aplatizarea vieţii şi, deci, la timpul linear, mecanic, reversibil, caracteristic modernităţii industriale). Invocîndu-l pe Benjamin, ea consideră că timpul istoric ca atare este ininteligibil, încercînd însă să se împlinească în şi ca idee; altfel spus, lectura nu există: doar relectura o face posibilă. Pe de altă parte, modelul temporal al relecturii îl opune pe Călinescu lui Benjamin - pentru cel dintîi, întoarcerea semnificaţiei presupunînd o reîntoarcere a "timpului esenţial" care face din recitire o citire introspectivă, a sinelui.
Liedeke Plate (fostă doctorandă a lui Matei, acum profesoară la Universitatea Redboud, Nijmegen) ne-a citit un text proaspăt - "Relectură, rescriere şi alte lucruri literare pe care le facem: despre înspăimîntătoarea clarviziune a lui Matei şi despre irezistibila ascensiune a romanelor zombie". Referindu-se la un eseu al lui Matei  - "Rescriere" (Rewriting) -, Plate observă că, în postmodernitate, rescrierea implică un nou şi generalizat concept de text. Şi lumea, nu doar opera literară, este un text. Astfel, rescrierea postmodernă joacă pe efectul literar al ştergerii diferenţelor dintre limbaj şi realitate, ficţiune şi fapt, gîndire şi acţiune. Plate aplică distincţiile mateine la fenomene ale literaturii populare postmoderne, mai ales la "its new bookishness", referindu-se la romanul "mashup" al lui Seth Grahame-Smith, Mîndrie şi prejudecată şi zombies (Pride and Prejudice and Zombies). Caracterul fantomatic al unor atari rescrieri este precedat de şi prevăzut în metafora relecturii ca urmărire textuală ("textual haunting").

Exerciţii ale unei, vii, promesse du style

Pentru Matei, ruptura dintre trecutul recitit şi momentul cînd recitirea îşi vine în fire, un moment pe loc numit "prezent", este un mister - spune Călin-Andrei Mihăilescu (Universitatea Western Ontario) în "Din fir tăiat în patru, în clipă ruptă-n două" (From split hairs to split seconds). Matei era preocupat de lucrurile care se despart de sine, pentru a privi de îndată înapoi să vadă spărturile din armura subiectului, spărturile prin care intră lumina. Rupturile care cresc pînă la a se face deşerturi ce separă sinele exilatului de eurile sale anterioare, profesorul de poetul care fusese şi care va redeveni spre sfîrşit, falanga notelor de subsol de turmentarea sensului şi a sensibilităţii. După cum Nietzsche şi Nichita Stănescu avertizaseră, trebuie să fii atent: cînd ruptura creşte, vor veni Ei să îndese un zeu în ruptură, parcă ex machina, ca să împărăţească peste ceea ce s-a despărţit de sine şi să meargă înainte - velcro lumii şi sinelui astfel orbiţi. Se spune că atunci cînd te uiţi în rupturile timpului, acestea îţi întorc privirea. Acest abis al reflecţiei i-a fost dat lui Matei pentru a nu-l ignora. L-a confruntat fără milă de sine şi fără a dispera din cauza pierderii poeziei, ţării şi fiului său. Ne apropiau multe lucruri: uitările adînci pe care mi le provoca (una, gafă de pomină), viziunile exilului şi ale navetei ce i-a urmat, feţele României şi felurile noastre diferite de a-l privi pe Baudelaire: el - proustian, eu - benjaminian. Interpretările lui Matei erau şi sînt situate între relecturi şi relecturi-inter/pretări, deci exerciţii ale unei, vii, promesse du style.
La masa rotundă care a încheiat colocviul - "Matei Călinescu şi literatura comparată contemporană" -, vocea principală a fost cea a Adrianei Călinescu, soţia lui Matei. Domnia sa ne-a împărtăşit poveşti şi, pilduitoare fără agresivitate, sfaturi apoftegmatice - în tot, un "Manual de înţeles Matei".

Mai multe