"Lovitura aceea între umeri şi gît" - Întîlniri cu Gellu Naum

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 65, octombrie 2011)

"Lovitura aceea între umeri şi gît" este un vers dintr-o poezie a lui Gellu Naum şi conţine o trimitere la una dintre practicile spirituale (de "trezire") ale zen-ului. Învăţătorul, avînd un kyosaku (baston de bambus cu un capăt plat), aplică discipolilor adormiţi o lovitură peste umeri, ca să-i trezească.

Cum, cine, ce...

"Cum l-aţi cunoscut pe Gellu Naum?", mă întreabă acum cîteva luni o doamnă de la un post de televiziune. Şi întrebarea mă ia prin surprindere, ca de obicei, deşi, evident, n-ar trebui. E nevoie de un răspuns scurt, nu e timp pentru poveşti, pentru detalii. "L-am cunoscut de mai multe ori", spun, după o mică ezitare.
"Cine e Gellu Naum pentru dumneavoastră?", mă întreabă de la radio. "Lovitura aceea între umeri şi gît." Dar asta nu e pentru radio. "O parte din imaginarul meu." "Eşti un imaginar", strigă într-o poezie (într-un vis) "o fată cu o păpuşă de cîrpe în braţe", "prietenă de multă vreme". "Închipuiţi-vă gestul ei narativ." Or, eu nu-mi pot permite gesturi narative la radio. Şi-apoi, gesturile narative au nevoie de atîtea alte gesturi... La radio spui doar că e un scriitor pe care te bucuri că ai avut norocul să-l cunoşti.

"Ce pierde un cititor care nu-l citeşte pe Naum?", mă întreabă de la gazetă. "Pierde legătura cu un poet important, pentru care poezia era un mod de viaţă", răspund. Şi mă întreb: oare ce înseamnă pentru alţii "poezia ca mod de viaţă"? După suprarealişti, au spus-o atîţia, care n-au nici o treabă cu adevărata semnificaţie. "Pentru mine, omul e literatura lui...", declara Herta Müller, referindu-se la Gellu Naum, într-un interviu din 2005. Descoperisem şi eu asta în 1987, cînd l-am cunoscut. Indiferent cum ai pune accentul, omul e literatura lui. (Omul e literatura lui! Omul e literatura lui.) În ambele sensuri, exact în acelaşi timp!

"Ce-aţi învăţat de la Gellu Naum?", mă întreabă cineva. Am încercat să deprind "cadrul retragerii în adînc / acel mod de a trăi şi aşa mai departe" (ca să mă folosesc de nişte versuri de-ale lui). Am descoperit că "lucrurile cele mai obişnuite şi mai uşor de trecut cu vederea" devin "puncte de miră ale unei limpeziri (acesta e un fel de a vorbi) pe cît de vastă pe atît de greu de suportat". Am aflat multe despre unele lucruri "etrap o ep emilbus". Am învăţat nişte semne. La propriu. Nişte mici gesturi, ca să mă apăr. Le folosesc, chiar dacă nu sînt sigură că ajută la ceva. Am avut revelaţia forţei pe care ţi-o poate da renunţarea. Am încercat să iau în serios anumite detalii (inclusiv unele din vis), care funcţionează ca nişte "certitudini eruptive". Să preţuiesc acel "misticism" pe care l-aş fi lăsat acolo unde credeam că-i e locul, în copilăria mea, puternic marcată de... suprarealism (ce ştiam eu?!). Am realizat cît e de important (el spune "necesar") "să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră viaţă în plus va trebui să ne gîndim la tot ce am uitat restituind astfel strălucitoarea tăcere care se cuvine" ("şi fiecare dintre noi lovindu-se de duritatea propriului său ochi se va trezi atunci la vîrsta unei poetice dimensiuni indiferente care se anulează de la sine"). Nu în ultimul rînd, mă folosesc, la rîndul meu, de avantajul discursului dezarticulării (fără să uit o clipă de "avantajul vertebrelor").

"Dar de la Lygia Naum?" Refuzul falsei conştiinţe. Dialectica toleranţei şi a radicalismului. Să arăt ce gîndesc, oricare ar fi consecinţele. Ea avea o vorbă: "Să nu dai oase la cîini". Să nu dau oase la cîini! Dacă mă apuc de un lucru, să-l fac bine pînă la capăt, fără grabă, ca în povestea cu indienii. Care e povestea cu indienii? Cică erau nişte misionari însoţiţi de nişte călăuze, indieni. Călăuzele se opreau din cînd în cînd şi stăteau aşa, liniştiţi, cu ochii în zare. "De ce staţi, aţi obosit?", au întrebat misionarii. "Nu, aşteptăm să ne ajungă din urmă şi sufletele noastre", au răspuns călăuzele. Să fac lucrurile fără grabă, cu suflet. Să aştept, dacă e nevoie. Nu e (doar) odihnă, aşteptarea.

"Ce ţi-a adus întîlnirea cu Gellu şi Lygia Naum?" Deprinderea unui anumit tip de experienţă de viaţă. Şi prieteni, unii necunoscuţi. Ultima dată, pe un site, Lola Dream Factory, o fată scrie că îi plac "bucuria, Alice şi micul Prinţ, domnul Gellu, Simona, Le Facteur Cheval, Il Postino, Anais, Aguda - plaja din gînd". Descopăr acolo şi o fotografie din tinereţe a lui Gellu Naum într-o barcă. Nu ştiu de unde a luat-o. Eu n-am văzut-o niciodată. Studenţilor mei le vorbesc adesea despre Le Facteur Cheval. Să-mi fi fost, fata, studentă? Trăieşte undeva în străinătate. Cine-o fi? E prietena mea.

"Ce e suprarealismul?" "Cine e Gellu Naum?" Mi-aduc aminte că mi-a povestit el odată cum a fost întrebat în Germania de un ziarist foarte grăbit ce e suprarealismul. Şi-atunci, spre stupoarea jurnalistului, s-a ridicat de pe scaun, şi-a luat rămas-bun şi-a plecat, nu înainte de a adăuga că e vorba despre viaţa lui. Dacă e grabă, mai bine rămîne pe altădată... Îmi vine şi mie, uneori, să fac stînga-mprejur (sau dreapta-mprejur)... Ce-aş putea spune la radio, la televizor, la gazetă despre suprarealism şi despre Gellu Naum? Îmi vine greu şi să ţin un curs despre el la Facultatea de Litere. Ce poţi face într-o oră, două, într-un cadru - oricît de liber - totuşi universitar? Să sistematizez? Să spun ce poate spune oricine, din cărţi "de specialitate"? Deşi, cînd te gîndeşti ce înţelege cîte unul de capul lui... Zenobia? Se apucă să povestească ceva despre "un cuplu care stă într-o mlaştină şi ea poartă rochii din plastic găurit" (cum mi-a spus odată cineva, apoi altcineva)! Iar la examen, ce să ceri? Poate cîteva pagini personale, de jurnal, după modelul Tatăl meu obosit... Jurnal lacunar!
Citesc toată poezia lui Naum (şi, în general, poezia poeţilor care mă interesează) ca pe un jurnal lacunar!
Studenta mea Ilinca, de la anul doi, la care ţin cursul despre avangardă, îmi dă nişte pagini minunate din jurnalul ei... lacunar. Ilinca poartă mereu cu ea două ceasuri (am observat asta într-o zi, la un curs)!

*

"Ce să le zic puştilor despre poezia lui Naum?", mă întreabă N., care e profesor. "Nu ştiu, vorbeşte-le despre Nasturii de aur cusuţi peste tricou", sugerez. Asta e o excelentă emblemă a amestecului pe care îl face între sacru (să-i zicem aşa) şi cotidian. Unde mai pui că puştii or să înţeleagă la fix, li se potriveşte şi ca imagine: un tricou pe care sînt cusuţi nasturi de aur! Cool!

*

"Am făcut o poezie din tinereţea lui la clasă. N-au înţeles nimic", îmi mărturiseşte tînărul profesor din oraşul C. Cum poţi înţelege un poet printr-o poezie? Mai bine le-ar fi spus ceva chiar despre Gellu Naum. O poveste. Şi-apoi citite mai multe poezii, nu doar din stricta tinereţe. Căci există şi o tinereţe fără bătrîneţe - şi-o viaţă fără de moarte -, despre asta e vorba, de fapt, în toată poezia lui Naum. Ce-ar fi ca ora de română să înceapă chiar de aici?

*

Suprarealismul nu le aparţine doar suprarealiştilor - sau, vorba lui Gellu Naum, "aşa-zişilor suprarealişti". Suprarealiştii îl identifică în felul lor, au metoda lor (bazată pe simţuri). Altfel, "fiecare crede că numai el ştie lucrul acela pe care îl ştiu foarte bine şi alţii".

Suprarealismul - ca şi poezia despre care Gellu Naum spunea că e "două lucruri" - e de două feluri. Cel al vorbelor, uneori poetice, şi cel al faptelor poetice. Şi primul poate fi cîteodată interesant. Pe urma lui vin cei care scriu despre metafora suprarealistă, imaginea suprarealistă, imaginarul suprarealist şi aşa mai departe. Se pot face teze de doctorat, studii despre suprarealismul de limbaj, imagistic, literar, vizual (uneori doar retinal), artistic. Se pot scrie poezii, literatură (bună, mediocră sau proastă de-a dreptul). Există însă, cum spuneam, şi un suprarealism al faptelor, al întîmplărilor poetice* care ţin, paradoxal, de o zonă obiectivă - nu pot fi controlate, nu pot fi declanşate raţional, nu sînt deliberate (de aceea se şi spune "hazard obiectiv"). Despre ele nu poate vorbi oricine, nu se poate vorbi oricum. Suprarealismul, înainte de orice altceva, înseamnă, cu o expresie a lui Gellu Naum, "să ţi se-ntîmple nişte lucruri". Restul e... literatură.

* Fapte sînt în Nadja sau în Le paysan de Paris sau în textele lui Artaud, Daumal, ca să dau doar cîteva exemple. Fapte sînt şi cele care ţin de „imaginaţia activă“ (împrumut aici expresia lui Jung) sau de acţiunea „interior-exterioară“ (parafrazîndu-l pe Gellu Naum).

*
Cîndva, am încercat să-i iau un interviu lui Sarane Alexandrian, care scrisese o carte despre Victor Brauner. L-am întrebat ce înseamnă suprarealismul pentru el. Nu ştia cine sînt, o fi zis că-s vreo ziaristă care bifează evenimente, trimisă de gazetă. Îmi vorbea ca din carte. Citisem deja prin volume "de resort" ce auzeam. L-am întrebat, din nou, ce e suprarealismul numai pentru el, dacă îmi poate spune ceva foarte personal. S-a uitat fix în ochii mei şi mi-a povestit o întîmplare cu o pasăre care a intrat în camera în care stătea, exact cînd a aflat de moartea lui Victor Brauner. Apoi, în 2001, la o lună sau două după întîlnirea cu Alexandrian, se stingea din viaţă Gellu Naum. Cînd am primit vestea la telefon, o vrabie a intrat pe balconul cu ferestre mai mult închise decît întredeschise. La scurt timp, au urmat o serie de întîmplări legate de el şi de Sarane Alexandrian, la Paris (am scris despre toate astea în Clava).
P.S. De curînd am dat de un vers ignorat atîta vreme: "s-a întîmplat ceva interesant cu o pasăre la fereastră într-o lume umedă".

*

Nu vorbesc cu oricine despre Gellu Naum. Acum cîţiva ani stăteam într-un autobuz cu un amic. Ne povesteam unul altuia - eliberaţi de convenţii şi de inconturnabilele mecanisme de apărare - întîmplări bizare din viaţa noastră. După poveştile lui, i-am spus şi eu întîmplarea cu vrabia care a intrat în balcon înainte să primesc telefon că s-a stins din viaţă Gellu Naum. Ei, şi cum spuneam eu asta, chiar atunci s-a întîmplat să trecem pe lîngă o stîncă pe care am văzut amîndoi, scrise mare de tot, literele G şi N. Nu mai văzusem sigla pentru Gaz Natural pînă atunci pe o stîncă! Şi scrisă cu ditamai literele de-o şchioapă! După cîteva luni, am citit relatarea făcută de amic în jurnalul pe care şi l-a publicat. Juca rolul raţionalului, mă taxa pentru coincindenţa cu literele de-o şchioapă de parcă aş fi declanşat-o eu, de parcă mă făceam vinovată pentru asta eu, definitiv înghiţită, vai!, de iraţionalul suprarealist! Ce să-i răspund? Realitatea era de vină, amice! De atunci mi-am spus să nu mai vorbesc cu oricine despre unele şi altele... Nu merită. A se oculta (vorba lui André Breton)!

L-am cunoscut de mai multe ori pe Gellu Naum

Aşadar, l-am (re)cunoscut de mai multe ori pe Gellu Naum din toamna lui 1987 pînă acum, în 2011. Din 2001, doar prin recitire. Se tot leagă lucrurile, continuă să cristalizeze. Mi-au rămas amintirile legate de el, cărţile lui, dar mai ales acel secret care face ca ele să fie mai mult decît nişte cărţi de hîrtie, iar amintirile - mai mult decît trecut. Dar s-o iau cu începutul, chiar dacă am mai vorbit despre asta.

Era în 1987, terminam Facultatea de Litere şi trebuia să-mi iau un subiect pentru lucrarea de diplomă. L-am ales coordonator pe profesorul Paul Cornea, mi se părea cel mai deschis ca mod de a privi literatura. Ar fi putut accepta chiar şi un subiect despre postmodernism, la o adică - pe vremea aia mă interesa mult, era ceva nou şi doar simpla rostire a cuvîntului îi deranja teribil pe toţi proştii ("proştii inteligenţi", cum ar spune Gellu Naum) -, ceea ce îmi dădea o mare satisfacţie! M-am oprit, totuşi, la avangardă - avangarda era un fel de postmodernism al interbelicului, gîndeam. Exista pe-atunci o colecţie la Editura Minerva, "Introducere în opera lui..." (erau nişte cărţi micuţe, albe, foarte prietenoase). Domnul Cornea mă putea recomanda ca să-mi public acolo lucrarea de diplomă. Ce şansă! Tema putea fi o problemă. Cît de "pasabilă" (plasabilă) putea fi în 1987 o carte despre un avangardist? Poate un avangardist mort, mi-a sugerat el. M-am dus acasă şi, în timp ce citeam eu nişte pagini de unul, altul (morţi!), am luat o decizie care m-a scos din toate frămîntările: să scriu despre un avangardist viu. Punct. Şi aşa l-am ales pe cel mai viu dintre avangardişti: Gellu Naum. Nu aveam să mai am parte de carte pe chestia asta. Pierdeam totul - pe timpurile acelea, o carte apărută în juneţe, în condiţiile de cenzură "multilateral dezvoltată", era ceva aproape neverosimil. Am avut parte, în schimb, de Gellu şi Lygia Naum... Aveau să însemne mult pentru mine.

Nu ştiam mare lucru despre suprarealism şi nici despre Gellu Naum cînd am început să scriu pentru lucrarea mea studenţească, aşa că am tot căutat cărţi lămuritoare prin biblioteci publice şi private. Am găsit mult prea puţin. Aproape regretam că nu-mi luasem un subiect mai frecventat sau măcar ceva despre postmodernism. Ce dacă nu aveam bibliografie? Nici pentru Naum nu găseam mai nimic. Nu exista nici o carte despre el, cîteva pagini ici-colo, în contextul avangardismului interbelic. Ca şi cum de atunci nu s-ar mai fi întîmplat nimic nou. Am scris despre el cu sentimentul că-l salvez de nişte clişee care circulau, de prizonieratul în ceva istoricizat: "suprarealismul istoric" (în plus - sau în minus - românesc) în care fusese îngheţat. Îl aduceam spre postmodernism, îl făceam contemporanul meu, vorbeam despre ironia poeziei lui şi despre poezia cotidianului (care e şi suprarealist!). I-am arătat lucrarea lui Croh (Ovid S. Crohmălniceanu), pe care-l ştiam de la cenaclul "Junimea" (era printre puţinii adevăraţi cunoscători ai avangardei). Mi-a spus că i se pare interesant cum îl aduc pe Naum spre zilele noastre, că ar merita să public ce-am scris.

Apoi l-am întîlnit pe Gellu Naum însuşi. "Atunci am primit lovitura aceea între umeri şi gît" (cum spune într-un poem). Cărţile despre suprarealism au pălit. Imediat după '90, îmi propunea cineva să public ce-am scris despre Naum (se adunaseră peste 100 de pagini). Era ceva şi pe vremea aia să ai o carte: aş fi putut debuta ca eseistă (critic literar?). N-am vrut. Îl cunoscusem pe Naum. O carte despre Gellu Naum fără Gellu Naum? Şi omul era literatura lui!

Lygia Naum, Gellu Naum şi Pădurea cu Sens(uri)

I-am cunoscut pe Lygia şi Gellu Naum cînd aveau peste 70 de ani. Priviţi împreună, erau ca nişte adolescenţi. Aveau secretele lor, limbajul lor, semnele lor incomprehensibile, sistemul lor poetic de orientare în lume, care-i fascina chiar şi pe cei care nu pricepeau nimic, de fapt. Se entuziasmau ca nişte adolescenţi şi, cînd se supărau, o făceau serios, cu un fel de pasiune justiţiară care-i făcea să şi greşească uneori. Dar mai ales aveau acea credinţă, pe care o au toţi adolescenţii, că destinul lor e dincolo de viaţă şi de moarte şi că asta are o confirmare zilnică, prin micile întîmplări atît de importante. Poate că acest "adolescentinism" intens şi luminos îi făcea să fie înconjuraţi de atîţia oameni tineri. În ultimele luni de viaţă, doamna Lygia mă uimea cu muzica pe care o asculta, cu filmele pe care le "vedea" (cu "povestaş" alături, căci era aproape oarbă) şi pe care le primea de la junii ei prieteni. Îmi amintesc cum mi-a descris două cadre dintr-un documentar despre Cirque du Soleil: unul în care cineva arunca în faţă un cerc care se întorcea la el; altul în care unii făceau nişte mişcări leeente, leeente... într-un spectacol plin, altfel, de agitaţi. Ei îi plăcuse ăsta cu cercul lui. Aşadar, tot ce trimiţi cu elan înainte vine înapoi la tine - mai sînt şi liniştiţii pe lume, îşi văd de arta lor de a trimite în lume lucruri, care să se-ntoarcă. Ultimul film pe care l-am împrumutat de la ea a rămas la mine, n-am mai avut cînd să i-l dau înapoi. Era despre un băieţel cu cap rotund care se naşte într-o lume de "capete ascuţite", Oblio. Alungat de cei "neasemănători" lui în Pădurea fără Sens, Oblio descoperă că lucrurile, pe lume, sînt altfel decît par (altora, celor mai mulţi). Şi-i spune însoţitorului său, căţelul Săgeată: "Săgeată, eu credeam că pădurea e doar o adunătură de copaci. Dar e mult mai mult decît atît. Sînt vîrfuri de copaci, orizonturi şi pajişti. De toate". Îl leg pe Oblio (băieţelul din film şi filmul), acum, definitiv de Lygia şi de Gellu Naum. Ei au venit pe lume (şi) ca să arate că totul are rost, că "pădurea nu e doar o adunătură de copaci". Că e nevoie pentru asta de "adolescentinismul" fără vîrstă din noi şi de multă dragoste pentru viaţă. Dacă ele există, Pădurea fără Direcţii, fără Indicatoare, se umple de minuni (şi mici, şi mari), de sens, de Sensuri.

*

Dacă ar mai trăi, l-aş întreba cum vine asta: "să studiezi în formă de stup"? Şi cum e cu căutarea "cuvintelor hexagonale"? Cine e, de fapt, Gerda Cosmin care stă pe strada Maria Rosetti, într-o poezie? Doamna Gerda este cea care spune în Zenobia: "Toţi ne cunoaştem, dar ne-am pierdut legăturile". Interesant... Cine e Alexiou ăla "mort demult"? (Cînd e întrebat: "eşti supărat pe mine?", el nu răspunde şi "se duce mai departe"). Oare "uitarea gînditoare" e ceea ce înţeleg eu prin ea? Dar "privirea-gîndire"? Ce e aia "Furia A?" (m-a întrebat şi pe mine prietena noastră comună, Iulia). L-aş întreba despre "Muntele analog", despre Mungo-Park. Mai multe despre romanticul Jean Paul. Ce vrea să spună cu "Din măduvă ai făcut jocuri de cărţi"? Care sînt "cele 32 de semne distinctive ale oricărei mari fihinţe"? Cum e "licoarea de pietricele cunoscută încă de pe vremea lui Basile Valentin"? De ce vorbeşte el despre "trista şi ciudata noastră nevoie de a scrie"? De ce tristă? I-aş pune o grămadă de întrebări acum, începînd cu unele pe care le-am găsit într-o poezie: "că de ce punctul acela de fixaţie ar trebui şters fiindcă nici el nu e fixat nicăieri / că de ce lucrul acela ne cere o îndelungă pregătire şi nu se realizează nici într-o singură zi nici într-o singură viaţă / că de ce experienţa cea mai directă vorbeşte indirect / că de ce deasupra tuturor influenţelor care ne murdăresc stau influenţele lucrurilor"?

I-aş povesti ce-am mai descoperit recitindu-l. Ultima oară, despre "pomul luminos": "Deasupra prin tavane sfărîmate creştea în aer pomul luminos / el n-avea crengi nici frunze dormea printre impulsii / în beznele ştiutului". Dar mai ales le-aş povesti, lui şi doamnei Lygia, "nişte lucruri" care mi s-au întîmplat. Fapte poetice, vorba lui. Poate le-aş arăta şi cum se manifestă, inevitabil, "revanşa". Prin domnul X, prin doamna Y. Mi-au explicat chiar ei cîndva cum stau lucrurile cu ceea ce numeau "revanşa" (un fel de, în cel mai bun caz, "plictiseală", care vine întotdeauna după un lucru bun pe care l-ai făcut - " revanşa" fiind şi o confirmare!).

Pe doamna Lygia aş întreba-o, tot ca într-o poezie, "însă de ce?". Ea ar şti exact la ce mă refer.

*

Mă gîndesc că l-am cunoscut pe Gellu Naum prea devreme. Aş fi avut mai mult curaj să vorbesc cu el ceva mai tîrziu. Acum, de pildă. El mi-ar povesti nişte întîmplări de-ale lui şi eu altfel aş asculta. Aş avea şi eu ce să-i povestesc, întîmplări de-ale mele. "Cu tine nu-mi pierd vremea cu explicaţiile", mi-a spus cîndva. Îl oboseau "străinii", cei care nu vorbeau limba lui, faptul că e nevoie de lămuriri la tot pasul, începînd chiar cu cuvîntul poezie, de pildă (pentru care majoritatea folosesc un sens exact pe dos faţă de cel folosit de el), sau chiar suprarealism.
Şi despre nişte cărţi aş vorbi, altfel.

Şi mai simt nevoia, din cînd în cînd, să-i cer un sfat doamnei Lygia. Ea nu-l dădea, propriu-zis: te făcea să ajungi singur la o concluzie, la... sfătuirea de sine.

***

Gellu Naum, un poet de încredere
Trei întrebări pentru Dan Stanciu

Erai elev la Liceul "N. Tonitza" cînd l-ai cunoscut pe Gellu Naum. Cum s-a întîmplat?

Da, eram elev pe vremea aia, bine c-a trecut. Altminteri, erau nişte ani ('69-'70) mai puţin siniştri decît cei dinaintea lor şi decît cei care au urmat. Un timp, nu lung, s-a putut respira cît de cît. Aflasem (nu mai ştiu de unde, o fi fost din vreo carte) despre ceva care se chema suprarealism şi am simţit limpede că într-acolo, spre acele zone, vreau să mă mişc. Aici, în ţara asta tristă (chiar dacă "poate conţine urme de umor", cum scrie pe ambalajul ei), erau (din cîte citisem) două "persoane de contact" cu acel ceva: Gellu Naum şi Virgil Teodorescu. Cumva (las amănuntele deoparte, ca să nu ţes prea multe fire), îl cunoscusem pe Virgil Teodorescu. Era un ştab măricel, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor şi membru în Comitetul Central, care (nu mi-e clar nici acum de ce) avea chef uneori să-şi piardă o jumătate de ceas cu un puşti de liceu. Cînd ne fixam o întîlnire, chiuleam de la ore şi mergeam să-l vizitez la Uniune, pe Kiseleff, într-o clădire care astăzi e sediul unui partid politic baban. Locul nu-mi plăcea defel: uşi înalte, clanţe aurite, candelabre, stucaturi şi o sumedenie de scriitori. Tovarăşul vicepreşedinte şedea la un birou impozant, mă poftea să iau loc, îl luam, mă întreba ce mai e nou (ce să fie? că aveam teză la chimie?), se perindau diverse glorii, schimbam cîteva cuvinte cu altele, "tovarăşul Stancu vă roagă să veniţi pînă la dînsul", ridica din umeri neputincios, "cînd vrei, vino să mai vorbim", la revedere. Din fericire, n-au fost decît trei-patru vizite dintr-astea insipide. Ultima oară (cred că era prin primăvara lui '70) a fost aşa: intru, în faţa biroului sînt două scaune, pe unul (cu spatele la mine) stă un domn foarte scund (picioarele nu-i atingeau podeaua), era Pericle Martinescu, pe celălalt stă un domn înalt, îmbrăcat americăneşte, cu o cămaşă cadrilată şi în blugi, un scriitor în blugi, îţi dai seama? - am rămas paf. "Gellule, să-ţi prezint un tînăr poet", mă prezintă tov. vicepreşedinte, Gellu Naum mă priveşte, dăm mîna, ascult nişte vorbe de-ale lor, se face ora unu, Gellu se ridică, "Vergi, am plecat, să nu m-aştepte Lygia cu masa", către mine: "Vrei să mă însoţeşti pînă afară?", fireşte vreau, pe hol îmi spune: "Uite, eu plec peste cîteva zile în Italia, într-un turneu cu Nepotul lui Rameau (textul lui Diderot pe care îl tradusese şi adaptase pentru scenă), dar cînd mă-ntorc mi-ar plăcea să ne vedem. Îţi dau numărul meu de telefon, sună-mă de azi în trei săptămîni, să zicem, bine?". Era bine, ba chiar perfect. Şi cum am zis, am şi făcut. Mai simplu spus, a fost o prietenie la prima vedere.
 

Cu cine mai mergeai la Comana? Ce făceaţi, despre ce vorbeaţi?

După ce s-a întors din Italia, m-am dus pe la el. Stătea pe strada Galaţi, într-un bloc vechi, de unde a migrat mai tîrziu (gonit de spaima cutremurului din '77) pe strada Aviator Petre Creţu. Dar pînă să zburăm pilotaţi de Petre Creţu, au fost şapte ani de Galaţi (strada), cu pauze (vara) de Comana. Şi de progres continuu, fiindcă la Comana ajungeam cu un tren care pleca din Gara Progresul. De obicei, mergeam împreună cu Gigi (Gheorghe Rasovszky), colegul meu de înaltă clasă (a unşpea A) şi cel mai bun prieten (eram ca fraţii, mereu pereche). Ne trezeam devreme (trenul era pe la opt şi ceva), ne puneam în mişcare (eu de pe strada Compozitorilor, el de pe Intrarea Progresului - cum vezi, lucrurile se cuplau între ele, şi nu doar onomastic), din gară ne luam bilete (opt lei unul, la clasa a II-a - la clasa I, cu unşpe lei, mergeau numai boierii), aşteptam ca trenul să fie tras la peron, ne suiam în el şi, după vreo 40 de minute plus două ţigări (trecînd prin Jilava, Sinteşti, Vidra şi Grădiştea), coboram în Comana. Uneori, cînd ştia că venim, Gellu ne aştepta în gară. Dar cel mai adesea nu ştia, pentru că telefoanele mobile erau pe atunci science-fiction, iar el n-avea acolo nici d-ăla fix. (Paranteză, încă una pe lîngă mulţimea de paranteze pe care le tot deschid şi închid: în Bucureşti, fireşte, cînd era să ne vedem, îi dădeam un telefon înainte ((paranteză în paranteză, ca la Raymond Roussel: nu mai ţin minte ce număr avea pe strada Galaţi, pe Aviator Petre Creţu răspundea la 66.68.54)) şi conversaţia începea, invariabil, cu aceste două formule de introducere, eu: "Am onoarea să vă salut", el: "Cu toată stima", am închis paranteza.) (Ca să deschid alta: odată s-a întîmplat să pierdem trenul. Cum următorul era abia pe la 12, am ieşit în şosea să facem autostopul şi singurul vehicul care a vrut să ne ia a fost un camion încărcat cu buşteni, am ajuns la Comana călătorind în vîrful unei stive de buşteni care se clătinau la fiecare hop, a fost un drum aproape epic.)

Aşadar, pe la nouă şi ceva eram în Comana şi de la gară, cu mersul nostru tînăr, în cinci minute eram la Gellu. Îl găseam fie sus, în camera lui de lucru, fie jos, pe terasă, dînd o pasienţă sau fumîndu-şi pipa. Lygia făcea o cafea, ne aprindeam ţigări, le fumam. Vorbeam. Vorbea mai mult el, noi ascultam (nu c-am fi fost nişte copii ascultători, la şcoală sau acasă eram destul de pramatii, dar era mişto să-l asculţi, povestea fascinant). Am auzit, spuse de el (şi nu o dată, le relua la răstimpuri, adăugîndu-le vreun detaliu sau un înţeles), toate întîmplările din care mai tîrziu s-a alcătuit Zenobia. Cînd nu vorbea şi nu-l ascultam pe el, ascultam tustrei (la un magnetofon Tesla străvechi) felurite muzici: fie ce-i aducea Gigi (vrăjitoriile electrice ale lui Jimi Hendrix ori, mai încoace, Sex Pistols), fie jazz sau silabele alea sacre intonate prin Tibet, ne puneam pe noi veşminte sonore. Cîteodată, "noi" fiind nu trei, ci patru sau cinci, sau alte cifre. Era Sebi (Sebastian Reichmann), într-un costum impecabil din tergal şi nelipsindu-i umbrela (pe care nu uita s-o uite cînd pleca), parcă abia descins de la Oxford în arşiţa Bărăganului. Era Sanda (Roşescu), în bluze albe, cu o tunsoare care amintea de Louise Brooks şi cu glasul ei uşor cîntat. Era Lulu (Iulian Mereuţă), grav şi sardonic, purtînd amical controverse şi o cămaşă de in. Erau mai apoi, cînd am crescut şi ne-am însurat, "fetele" noastre (cum le spunea Lygia), Cristina şi Carmen. Cam asta era gaşca sau, dacă ţi se pare prea trivial cuvîntul, asta era egregora.

Şi cînd ne plictiseam de taclale, egregora se deplasa dincolo de vorbe. "Hai să facem o plimbare prin pădure", ne spunea Gellu. E o pădure amplă în Comana, un rest din Codrii Vlăsiei care ascunde, nu departe de poteca pe care umbli, rezerve importante de măreţie şi de putere. Mergeam într-acolo, în pas lejer, ajungeam în faţa unor copaci mari. Îi luam în braţe, îmbrăţişam fiecare un copac pentru cîteva clipe, respiram în tandem cu lemnul acela vechi şi viu, care ne transmitea ce ştie şi ce are. Pe urmă făceam cale-ntoarsă (tot noi, dar întrucîtva schimbaţi), mai simpli în exterior, mai clari pe dinăuntru.
 

Se spune că Gellu Naum era o prezenţă copleşitoare. În ce fel?

Despre aşa ceva nu pot depune mărturie. Cum ţi-am zis mai sus, eram foarte fraged cînd l-am cunoscut, eram în faza aia cînd începi să capeţi contur şi te mişti bezmetic prin lume. Nu ţin minte să mă fi copleşit (dacă privesc ziua aceea de la distanţa zilei de azi, cred că n-a vrut). Oricum, eram un teren refractar, care ar fi respins copleşirea şi s-ar fi închis: nu ştiam eu multe, dar mă feream (din instinct, probabil) de ierarhii sau faime sau alte asemenea prostii. Ce am simţit cunoscîndu-l a fost o bucurie fără seamăn, întîlneam un poet cu adevărat poet (nu trubadur, tenor sau goarnă), un poet de încredere, pe care te puteai baza (şi care îmi vorbise mie din Athanor-ul lui), pentru că îmi doream să fiu, în felul meu, cum era el. Iar el îmi putea spune (pe ocolite sau de-a dreptul) ce să nu fac, pe unde să n-o iau, cum să nu accept ori să cedez. Mă gîndesc că asta o fi văzut la mine (recunoscînd-o ca fiind şi a lui, dintotdeauna): o pasiune a refuzului. Şi m-a tratat, din start, ca pe un egal.

Altminteri, Gellu Naum nu era pe atunci o figură de prim plan a literelor române, altele erau monumentele momentului. Publicase - în 1969, după o tăcere impusă de peste două decenii - Athanor şi cam atît (Cărţile cu Apolodor şi restul nu le pun la socoteală, cum nu le punea nici el, erau palide pîlpîiri sub zgura vremii). Mai nimeni nu ştia (şi chiar ştiind, nu avea de unde citi) ce scrisese înainte. Apoi, lucrurile s-au mai îndreptat, au început să-i apară (mai lin sau mai poticnit) noile cărţi, însoţite de recunoaşterea care i se cuvenea. A devenit un nume greu (dacă nu cu neputinţă) de ignorat.

Pentru mine însă, chestiile astea erau pe undeva exterioare. Sigur, erau clipe fericite cînd îi apărea o carte (Tatăl meu obosit, să zicem, sau Partea cealaltă), o primeam de la el (reparanteză: singurul volum de Gellu Naum pe care l-am cumpărat a fost Athanor, dintr-o librărie de pe bulevardul 6 Martie, vizavi de cinematograful "Timpuri Noi", acum nu mai e, închid reparanteza), o citeam pe nerăsuflate, o reciteam răsuflînd, admiraţia şi dragostea pe care i le purtam sporeau - şi gata. Noi ne vedeam mai departe de jocurile noastre. Fiindcă asta făceam întruna, cînd ne adunam: jucam jocuri. De obicei, în trei: Gellu, Gigi şi eu (Sebi s-a cărat în Franţa prin '72, n-am apucat să ne jucăm prea mult în patru). Jucam diverse: de la cadavres exquis (scrise ori desenate) la exorbitante deliruri înregistrate pe bandă de magnetofon sau la un fel de roman haotic şi deşănţat, prin care evoluau personaje vesele de mahala precum Zoica, madam Rupcea, Nelu Brăcinaru et alii. Şi mă întorc la ce m-ai întrebat: cum să fiu copleşit de Gellu Naum cînd ne tăvăleam de rîs ca apucaţii, scriind Saga familiei Brăcinaru?

a consemnat Simona SORA