L.N.P.C.

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 66, noiembrie 2011)

Dacă aprilie e National Poetry Month (în America, nu la noi), atunci noiembrie ar putea să devină Luna Naţională a Poemelor despre Cinema. Fără nici un motiv, aşa, pur şi simplu. Înainte de fiecare proiecţie, în loc de trailere la premierele viitoare, ne-am uita la teasere pentru volumele de poezie care urmează să apară, regizorii români ar mărturisi, cu mîna pe inimă, că ei au vrut de fapt să se facă poeţi, la şcoală s-ar introduce un opţional de "Cum să scrii o poezie şi să faci un film în acelaşi timp", iar pe trenciurile şi mantourile noastre gri, negre, verde închis, am imprima cîteva dintre versurile despre care va fi vorba mai jos.

Am găsit "Sean Penn Anti-Ode" într-un număr mai vechi din Poetry. Scrisă de Dean Young (despre care Charles Simic a spus: "omul ăsta ne aduce aminte că nimic nu-i mai serios decît o glumă"), anti-oda începe aşa: "Trebuie Sean Penn să arate întotdeauna ca şi cum ar stoarce / ultimele picături dintr-un burete iar buretele / e faţa lui?" Mult prea încrîncenat şi arţăgos, Sean Penn are mereu pe vîrful limbii cîte un discurs despre inegalităţile din lumea asta de doi lei, aşa că-şi merită din plin anti-oda lui Dean Young ("orice-aţi face, să nu cumva să-i atingeţi portiera cu a voastră. / Nu-l întrebaţi despre pisica iubitei.")

Acreala lui Sean Penn vs dulceaţa lui Natalie Wood sau "Anti-oda Sean Penn" vs "Oh, Natalie..." al lui Mircea Cărtărescu (din volumul nimic, Editura Humanitas, 2010), o dulce fantezie nostalgică cu o Natalie la fel de pastelată ca-n Splendor in the Grass, dar cam ingrată: "Mircea, trebuia, / trebuia să îţi spun, / n-am fi putut continua altfel. Ştii, / n-am vrut nici o clipă să mă culc cu Robert / dar e atît de insistent... blonzii ăştia-s cumpliţi... / dar crede-mă, Mircea, crede-mă că tot tu rămîi cel mai bun..." Cum, care Robert? Redford, desigur.

Într-un fel destul de previzibil, dacă ne gîndim că cinematografia este, pînă la urmă, un art du temps retrouvé, mai toate poemele despre cinema pe care le-am citit sînt însiropate cu o nostalgie irezistibilă. Să citez din "Chaplinesque", al lui Hart Crane (despre a cărui viaţă, multitalentatul James Franco tocmai a făcut un film, The Broken Tower, lansat în iunie la LA Film Festival), dar numai în engleză, ca să vedeţi şi dvs. întinderea acestei melancolii cinefile: "we have seen / The moon in lonely alleys make / A grail of laughter of an empty ash can, / And through all sound of gaiety and quest / Have heard a kitten in the wilderness." Sărim de la Chaplin nu prea departe, doar pînă la poemul "The Prisoner of Shark Island with Paul Muni", al fantasticului John Berryman (care va apărea în curînd tradus în română, prin grija lui Radu Vancu). Dacă nu sînteţi atenţi, Berryman vă poate sfărîma inima foarte uşor scriind despre Henry, care e "bătrîn, bătrîn; pentru că Henry îşi aminteşte / de tuba dlui Deeds" (din Mr Deeds Goes To Town, unul dintre preferatele lui Graham Greene) şi de alte filme de-altădată. Şi aşa, cu inima sfărîmată, ne revenim rapid cu zglobiul "My Career as a Director", scris de Bob Hicok, noua mea febleţe poetică, care-şi închipuie cum ar arăta copiii unor filme la fel de închipuite şi reuşeşte, în opt strofe, una mai frumoasă decît cealaltă, să descrie nişte scene pe care s-ar lupta să le filmeze toţi regizorii europeni bolnavi de "paralizanta tristeţe a morţii".

Am lăsat la final imnul L.N.P.C. - "Ave Maria" de Frank O'Hara: "Mothers of America / let your kids go to the movies" ca să nu vă urască mai tîrziu, cînd vor fi "bătrîni şi orbi în / faţa televizorului / uitîndu-se la / filme pe care nu i-aţi lăsat să le vadă/cînd erau tineri."

Toate poemele despre care-a fost vorba mai sus le găsiţi la liber şi pe Internet. Vizionare plăcută!