"Limba literară e o limbă străină"

25 aprilie 2012   Dilemateca

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 71, aprilie 2012)


Am cunoscut-o pe Luisa Etxenike la Leipzig, într-o călătorie pe care am făcut-o împreună şi care a trecut şi pe la Tîrgul Internaţional de Carte. Ştiam dinainte că este una dintre cele mai cunoscute scriitoare spaniole, că trăieşte la San Sebastian, că publică editoriale incisive în El País, că a scris mai multe romane (Unghiul orb, Peştii negri, Răul cel mai mare, Efecte secundare) şi povestiri şi că a primit premii prestigioase (precum Premiul Euskadi, în 2009). Am aflat la Leipzig că este şi o mare iubitoare a literaturii române, că învaţă limba română şi că se gîndeşte (ca mare amatoare de birdwatching) să viziteze Delta Dunării. (S. S.)

Vorbeai, în seara în care ne-am cunoscut, la Leipzig, la cina aceea literară de la restaurantul Seeteufel, despre prima frază din romanul lui Juan Rulfo, Pedro Páramo: "Am venit la Comala pentru că mi-au spus că aici a trăit tatăl meu, un oarecare Pedro Páramo." Mi-a plăcut ce ai spus, putem relua?
Pentru mine, romanul lui Juan Rulfo a fost o revelaţie. Cred că a fost prima carte pe care am citit-o (eram adolescentă) nu ca o simplă cititoare, ci ca scriitoare, întrebîndu-mă ce semnificaţie avea ceea ce citeam şi mai ales cum se construia acea semnificaţie. Întotdeauna mi-am dorit să fiu scriitoare, însă, citind această carte, am început să mă gîndesc ce fel de scriitoare aş vrea să fiu. Am înţeles ce înseamnă să ai, ca scriitor, o voce; şi-am mai înţeles că aş fi vrut ca vocea mea să se nască din combinaţia aceea orbitoare de realism tăios, incomod prin interogaţie şi de lirism generos, intens, empatic.

Spuneai, tot atunci, că literatura este o limbă străină. Ce înseamnă asta?
Am citit Pedro Páramo cu un accent spaniol din Spania, în timp ce cartea fusese scrisă şi trăia într-o limbă ce avea alt accent, cel mexican. Această imagine a unei aceleiaşi limbi cu accente diferite, a unei limbi care este, în acelaşi timp, alta îmi foloseşte ca să avansez o altă idee: limba literară nu este limba comună nici în felul în care o folosim şi nici în ambiţiile ei; nu e limba cu care sîntem familiarizaţi. Este altceva, o limbă care ne obligă să ne cufundăm în alte teritorii ale sensului - ale metaforei, ale conotaţiei... Iar acolo, înăuntru, unde totul este de o exigenţă maximă, unde totul trebuie să pară nou-născut, poziţia noastră de scriitori nu poate să fie aceea a nativului care "ştie tot", ci aceea a exploratorului care mai are atîtea de descoperit. De aceea spuneam că limba literară este, din fericire, o limbă străină: pentru că ne obligă la o ascultare şi o curiozitate extraordinare. Mai spuneam că limba literară e o limbă străină pentru că, pentru mine, literatura nu e niciodată naţională, ci universală; nu e o graniţă, ci o punte.

Aşadar, nu te consideri nici o scriitoare spaniolă, nici una bască?
Da, cred că sînt o scriitoare fără frontiere. Cineva care scrie în şi din Ţara Bascilor pentru restul lumii. În plan personal, mă simt extraordinar fiind şi bască, şi spaniolă. Şi europeană, şi aşa mai departe...

Răul relelor: dispariţia cititorilor

Spuneai, într-un interviu, că în chestiunile de gen trebuie să scrii pentru viitor. E asta o modalitate de a exorciza trecutul?
Irumperea perspectivei de gen în literatură, acea perspectivă în care intră vocile feminine, subiectele feminine (nu doar personajele), a însemnat o adevărată revoluţie. Odată cu ea s-au deschis porţi, s-au schimbat noţiunile de centralitate şi periferie, semnificaţiile lucrurilor s-au încărcat de pluralitate. În continuare, această schimbare deschide porţi şi clarifică noţiuni. Cu toate că, fără îndoială, prejudecăţile şi stereotipiile reducţioniste persistă pe alocuri şi afectează scriitura feminină. Cred că trebuie să urmăm această "tensiune" eliberatoare, să privim spre viitor, adică spre noi tipuri de expresivitate literară şi, de asemenea, spre noi victorii asupra clişeului.

Care este, în literatură, "răul cel mai mare"?
Cred că, în literatură, răul cel mai mare este lipsa de comunicare, imposibilitatea de a comunica, pentru că, în acest caz, de partea cealaltă, cea a lecturii, nu rămîne nimeni. Răul relelor ar fi dispariţia curiozităţii cititorilor; ar fi ca noile generaţii s-o rupă definitiv cu tradiţia culturală, ca şcoala să renunţe la responsabilitatea sa de a forma cititori, adică cetăţeni lucizi şi critici.

Dialogul, veselia, îndrăzneala creativă

Şi în româneşte, şi în spaniolă se spune că "speranţa moare ultima". Care sînt speranţele unei scriitoare care cunoaşte, de aproape, terorismul?
Speranţa mea e ca această etapă de final a terorismului în Ţara Bascilor să se încheie cu adevărat şi din punct de vedere moral: cu recunoaşterea şi asumarea de către terorişti şi de către complicii lor a răului făcut şi a responsabilităţii pe care o poartă. Sper ca societatea în care trăiesc să înveţe din trecut pentru a consolida democraţia prezentului. Sper să putem transmite generaţiilor viitoare istoria celor petrecute, dar nu şi greutatea acestei istorii. Mai sper că vom putea recupera diversitatea dialogului, veselia în relaţiile cu ceilalţi, îndrăzneala creativă, toate acele lucruri pe care terorismul voia să le distrugă.

Conduci un atelier de scriere creativă. Există interes pentru acest tip de seminar în Spania?
Da, interesul este din ce în ce mai mare şi oarecum paradoxal, fiindcă mulţi dintre cei care doresc să scrie literatură nu citesc. Îşi doresc să fie scriitori făcă ca, înainte de asta, să fie cititori. De multe ori, aceste ateliere de scriere creativă trebuie să fie, în primul rînd, ateliere de lectură.

Ştiu că îţi place mult limba română, ai organizat un festival la San Sebastian - împreună cu ICR Madrid -, unde ai invitat scriitori români. De unde această preocupare?
Mă interesează mult România. Nu-i pot uita pe acei români care m-au format: Ionesco, Brâncuşi. Mă interesează tradiţia literară românească, dar şi literatura care se scrie azi în România. De aceea i-am invitat la San Sebantian pe cîţiva tineri scriitori români: Andra Rotaru, Claudiu Komartin sau Anna Szabo. Mă interesează şi limba română, care îmi pare atît de apropiată şi, în acelaşi timp, atît de îndepărtată. Mă interesează istoria României, provocările tranziţiei pe care această ţară o traversează. Şi cum sînt o mare observatoare a păsărilor, visez uneori la peisajele rare din România şi sper să fac o vizită în Delta Dunării.

interviu realizat de Simona SORA

______
Luisa Etxenike s-a născut la San Sebastian în 1957. A publicat mai multe romane (Detectivul de sunete, 2011; Unghiul orb, 2009; Peştii negri, 2005; Vin, 2000; Răul cel mai mare, 1997; Efecte secundare, 1996) şi volume de povestiri (Exerciţii de doliu, 2001 şi Povestea de iubire a Margaritei Maura, 1990). Povestirile sale au fost incluse în mai multe antologii, cea mai recentă fiind O dorinţă proprie. Antologie de scriitoare spaniole contemporane, editată de Inmaculada Pertusa şi Nancy Vosbrug. A primit Premiul Euskadi în 2009. Este editorialistă la El País şi moderatoarea unui cunoscut atelier de scriere creativă . Este preşedinta Asociaţiei Scriitorilor din Ţara Bascilor şi coordonatoarea "Întîlnirilor Internaţionale ale Scriitorilor" care se desfăşoară la San Sebastian din 1987.

Mai multe