Kyoto, păşind din piatră în piatră
(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 78, noiembrie 2012)
În Kyoto, grădinile din incinta templelor, ca şi cele private - fiecare casă are una, oricît de mică - au, în general, alei formate din pietre. La fiecare pas descoperi un alt unghi, altă compoziţie, altă consistenţă, ansamblul, mereu acelaşi, se desface şi se recompune într-o infinitate de detalii. Am ales să scriu despre Kyoto în această manieră, păşind din piatră în piatră, înaintînd, revenind şi pornind într-o altă direcţie. Şi încă nu am ajuns la capătul drumului.
Wabi-sabi. „Partea frumoasă a tristeţii“
Casa Wabi. N-am ştiut ce înseamnă, am aflat aici. Wabi-sabi e un concept derivat din budismul zen şi din taoism, care s-ar traduce prin solitudine, imperfecţiune, lucruri vechi, în stadii diferite de decrepitudine.
Uşa de la intrare se încuie cu cheia, însă un umăr ar fi suficient să o arunce în aer. Sayoko, venită din partea agenţiei, care vorbeşte perfect limba franceză, şi probabil la fel de bine engleza, enunţînd din cînd în cînd cuvinte în italiană şi în spaniolă, un caz rar printre japonezi, spune că la Kyoto fenomenul cambriolage e o raritate şi că, în orice caz, ea nu a auzit vreodată de aşa ceva.
Orice casă japoneză, că e vorba de machiya, casă de oraş, sau noka, locuinţă tradiţională (literal, fermă) cu vatră (ironi) în mijlocul încăperii principale, săpată chiar în sol, are cîteva elemente de structură imuabile, care constituie nu reminiscenţe, ci permanenţe ale sacrului. Se intră ca într-un templu, iar denivelările existente, atît într-o casă, cît şi într-un apartament de bloc, delimitează diferitele spaţii în funcţie de utilitate şi creează o gradaţie sacru-profan. Din holul de intrare cu ciment sau pămînt pe jos, unde se lasă încălţămintea, se păşeşte pe o platformă din parchet lustruit situată cam la 30-40 de centimetri înălţime. Acesta e nivelul celorlalte încăperi de la parter: sufrageria-bucătărie cu parchet şi salonul cu tatami (covoare din bambus împletit). În salon se află nelipsitul tokonoma, un alcov, o nişă supraînălţată ornată cu un kakemono atîrnat pe perete (un rulou desfăcut conţinînd o caligrafie, un text în general în funcţie de anotimp), o stampă, un aranjament floral (ikebana) sau unul din plante (bonsai), obiecte de artă sau statuete ornamentale (okimono). Inventat la începutul secolului al XVII-lea de către Maestrul de ceai Sen-no-Rikyu, în pavilionul de ceai al templului Daisen-in, tokonoma s-a generalizat, devenind centrul locuinţei şi locul prin excelenţă sacru al acesteia. În viaţa japoneză sacrul nu este impus şi nu ţine de religie, el se stabileşte prin folosinţă permanentă şi generalizată, iar domeniul lui proxim este memoria, cinstirea strămoşilor, respectul de sine şi respectul faţă de ceilalţi, frumosul, armonia.
Există, bineînţeles, şi o mică grădină. Trei metri pe doi, cu obişnuita piatră care formează o treaptă la ieşirea din salon, alte cîteva de mărimi şi forme diferite, servind de alee, pietriş alb şi un covoraş de plante scurte cu frunzuliţe dese. Pe două laturi, acest patrulater este delimitat de pereţii casei, celelalte două, părţile exterioare care dau către alte case, sînt închise cu un gard de lemn dublat de bambuşi tineri şi de alţi arbuşti necunoscuţi, unul cu fructe mici, roşii. Totul perfect neîngrijit, wabi-sabi oblige. O lanternă de piatră în formă de templu, pusă pe o piatră plată, ascunsă de frunzişul sălbăticit. O alta, atîrnată de streaşină.
În această casă eşti obligat să fii atent, să ţii un minimum de obiecte, să păstrezi o ordine perfectă şi funcţională, nu poţi face mişcări bruşte sau ample, nu-ţi poţi permite gesturi grăbite sau violente, e o constrîngere la frugalitate şi reţinere. O adevărată lecţie de modestie, de măsură, de echilibru. O invitaţie la armonie.
Totul pare de hîrtie. Şi dacă nu e, e ca şi cum. Ferestrele şi panourile glisante care dau în exterior nu se închid perfect, nu există izolaţie totală, casa are un sistem de încălzire care e cel de aer condiţionat reversibil, dar căldura se risipeşte aproape instantaneu după oprirea maşinii. E casa unui samurai decăzut, în prada unei tulburări sufleteşti. Şi care începe, într-un decor modest şi friabil, fără grabă, să urce panta către un nou echilibru. Casa e o oglindă a sufletului care o locuieşte, grădina e meditaţie, omul care se contemplă în oglinda universului. Ea aşteaptă mîna care va strînge frunzele uscate, va tăia crengile pregătind sevele viitoare, va curăţa lanternele, înscriindu-le în ciclul noapte-zi, va scrie un poem cu pietrele, cu faţa la trecere.
Simplitate, melancolie, tristeţe. Farmecul discret al lucrurilor care încep să îmbătrînească. Partea frumoasă a tristeţii, spune Sayoko. Gîndire necontradictorie. Permanenta balansare între efemer şi durabil. Dispoziţie a spiritului şi concept estetic.
Aici şi acum. Efemerul ca oglindă a eternităţii
Într-un restaurant, Ozawa, un bărbat în plină maturitate - are propria lui societate, ceva complicat, industrial - îmi vorbeşte despre specificul japonez. Ar vrea să-mi spună, are o intensitate neobişnuită în ochi şi în expresia feţei, dar cuvintele nu-i vin. E plin de regret. Ne despărţim şi facem schimb de adrese e-mail. A doua zi primesc un mesaj de la el. Mesajul pe care voia să mi-l transmită sînt aceste cuvinte: mono no aware. Empatie faţă de lucruri. Sensibilitate pentru efemer. Atît.
Aici şi acum.
Fiecare zi a vieţii este o ucenicie.
Învăţătură pentru mine însumi
Chiar dacă eşecul e posibil
Trăind egal fiecare clipă fiecare lucru.
Gata pentru orice.
Sînt în viaţă, eu sînt această clipă
Viitorul meu este aici acum
Căci dacă n-aş putea îndura ziua de azi
Cînd şi unde aş putea?
(Soen Ozeki - Cuvinte de fiecare zi)
Soen Ozeki, autor în spirit budist, este preotul afectat templului Daisen-in, parte din marele ansamblu zen Daitoku-ji. Daisen-in a fost construit în 1509 şi este celebru pentru grădina "uscată" de piatră, Kare-sansui, concepută, desenată şi construită tot în secolul al XVI-lea de Kogaku Zenji. Grădina se compune din patru părţi şi înconjoară pe toate laturile clădirea templului. Din pietre semănate ici şi colo, pietriş şi nisip greblate, este compusă ceea ce noi am numi o parabolă a vieţii. Aceasta evoluează de la tinereţea impetuoasă, trecînd printre obstacole şi pericole, către amplitudine şi aşezare. Ultima parte a grădinii, în faţa terasei principale a templului, este un ocean de nisip. În colţul cel mai îndepărtat, un copac simbolizează arborele sub care Buddha a avut revelaţia (satori), sinonimă cu înţelepciunea, ca înţelegere imediată şi totală a legilor universului. În partea opusă arborelui lui Buddha, două conuri de nisip figurînd un pas înainte pe calea purificării, cupiditatea şi avariţia învinse, două coline pierdute pe oceanul nesfîrşit al calmei eternităţi.
Metonimia este figura cea mai frecventă şi cea mai adaptată în plastica japoneză. Uimitoare este polisemia metonimică a pietrei. Piatra este munte, obstacol, corabie, pădure, pom, om, copil, animal. Pietrişul - mulţime, ţară, ţinut, pasaj, trecere. Nisipul e apă, mare, ocean, mişcare, curgere. Piatra, pietrişul, nisipul sînt simbol al simbolului. Marea de nisip este instantaneul eternizat. O clipă pietrificată. Această mare de nisip şi ideea de eternitate mă duc cu gîndul la Rimbaud: Elle est trouvée, l'éternité. C'est quoi? C'est la mer allée avec le soleil.
Grădina "uscată" zen este adesea un peisaj transpus în monocromie în plan tridimensional. Dar ea se lasă modelată în fiecare zi, nisipul poate fi greblat, pieptănat diferit, în funcţie de starea de spirit, de emoţia unui moment. Grădina japoneză este hazard "ajutat" din care omul, mîna care l-a făcut, se retrage. Un poem efemer ca o cupă de ceai pe care mîna îl şterge pentru a scrie un altul, sub dictarea clipei. Un fluture imobilizat şi care-şi mai flutură aripile. O clipă mai tîrziu este eliberat şi îşi ia zborul. Locul lui este luat de un elefant de piatră. Cînd şi acesta se retrage, vine o broască ţestoasă. Lîngă ea păşeşte cu infinită precauţie şi graţie un cocor. Lejeritate şi diafan, forţă telurică, perseverenţă, longevitate. Ordinea nu e niciodată aceeaşi.
Grădina templului Manshu-in combină Kare-sansui (cu fluviul de nisip, o cascadă şi poduri fără apă) cu elemente de vegetaţie. Două insule formate de fluviul de piatră sînt consacrate Ţestoasei şi Cocorului. Pe prima, coroana unui pin este tăiată în forma unei broaşte ţestoase plutind pe apă. Insula Cocorului este şi mai spectaculoasă: o ramură dintr-un pin a fost adusă în poziţie orizontală, şi apoi urcă aproape vertical, imitînd pasărea. Această "operă" datează de patru sute de ani. Broasca ţestoasă şi cocorul sînt adesea prezente în reprezentările japoneze, ele sînt două feţe ale aceleiaşi monede, atracţia spre profunzimi, spre obscur, şi mişcarea ascensională, aspiraţia către lejeritate, către transparenţa radioasă.
* * *
Kinkaku-ji - Pavilionul de aur. Construit în jurul anului 1400. Iniţial, locuinţa familiei şogunului Ashikaga, devenit, din voinţa proprietarului, templu zen. Parterul are structura normală a oricărui templu - încăperi cu diferite destinaţii, despărţite şi deschise sau închise către exterior cu fusuma, panourile glisante. Următoarele două etaje ale clădirii sînt acoperite la exterior cu foiţă de aur. Pe orice timp, aurul, care captează cea mai mică sursă de lumină, e vizibil şi pare luminat, cînd stins, cînd exuberant. În orice moment, privitorul vede nu unul, ci două temple - al doilea, perfect simetric, oglindit în lacul lîngă care a fost construit. Impresia este copleşitoare. De o frumuseţe totală, strivitoare, oprimantă. În 1950, templul a fost incendiat. Pornind de la acest fapt real, Mishima a scris un roman care propune o explicaţie personală a evenimentului, într-o naraţiune subtilă şi pasionantă, ca tot ce a scris, conţinînd şi un manifest estetic nonconformist şi provocator: frumuseţea este un obstacol în calea vieţii. Pentru personajul central al romanului, Mizoguchi, un tînăr călugăr gîngav, prezenţa Pavilionului de aur constituie o atracţie devoratoare, dar şi o sursă de suferinţă permanentă, centrul de iradiere al unei opresiuni fără nume şi fără formă, insinuantă ca o otravă. Cînd Pavilionul de aur e în flăcări, Mizoguchi îl contemplă fumînd. Asemenea ţigării, templul de aur e mistuit de focul intens conţinut, sugerează Mishima. Versiunea oficială difuzată în momentul incidentului era că focul a fost pus de un călugăr bolnav mintal. În realitate, adevărul nu va fi cunoscut niciodată. Aşa cum, după mai bine de patru sute de ani, nu se cunosc motivele sinuciderii prin seppuku a celui care a făcut din ceremonia ceaiului un stil de viaţă, o cale către simplitate şi armonie, Maestrul Rikyu (1522-1591). Fukushima e în mintea tuturor, dar nu e pe buzele nimănui. Anume adevăruri sînt destinate numai vîrfului ierarhiei. Altele rămîn în posesia celor de drept şi dispar (sau nu) odată cu ei.
* * *
Shisen-dô. Construit în 1641. Altă grădină. Într-un spaţiu redus, o infinitate de specii de plante, flori, arbori, arbuşti. Planul rămîne neschimbat, dar, de la un anotimp la altul, se schimbă culorile, parfumurile, percepţia. Tot aici se află faimosul sôzu. I se mai spune shishiodoshi. Literal: care sperie animalele. Şi le ţine la distanţă. Un tub de bambus montat într-un ax orizontal lîngă o aducţiune de apă. Tubul rămîne în poziţia lui, puţin aplecat şi, odată umplut, antrenat de propria greutate, se răstoarnă. Cînd revine în poziţia iniţială, se loveşte de o piatră care face parte din dispozitiv. Zgomotul este menit să sperie animalele care se apropie de grădină. El are şi un alt efect: acela de a ritma timpul asemenea unui orologiu occidental. Zgomotul se repetă la fiecare minut şi jumătate. Nu departe, o cădere de apă amenajată emite un susur permanent, asemenea unei fîntîni. Avem astfel curgerea, timpul permanent şi timpul ritmat. Timpul pus pe bandă rulantă, un firişor subţire şi permanent ca ideea de viaţă sau de lume, fragmentat, tăiat, întrerupt, dar neîndiguit de vieţile efemere. Cine aude timpul tresare nu mai puţin la semnele trecerii.
* * *
Arigato. Mulţumesc. Există mai multe feluri de a mulţumi în japoneză. În mod paradoxal, dar coerent cu această cultură, formulele de mulţumire exprimă şi un sentiment de jenă. Cel care mulţumeşte îi exprimă recunoştinţă celuilalt, o recunoştinţă care însă nu acoperă suficient datoria contractată. Între cei doi s-a creat o legătură, şi japonezul e apăsat de un sentiment de responsabilitate disproporţionat. Ki no doku: "Oh, acest sentiment otrăvitor!". O altă formulă de mulţumire, Sumimasen, s-ar traduce: "Oh, e fără sfîrşit!" - recunoştinţa e fără sfîrşit. Iar Katajikenai înseamnă a accepta cu umilinţă. Cuvîntul care s-a impus ca formula cea mai curentă de mulţumire este Arigato, în variantele mai complete şi mai politicoase, Domo arigato sau Arigato gozaimasu. Nu e rar ca, în magazine, în restaurante sau la piaţă, la plecarea unui client, vînzătoarele, toate, să mulţumească în cor, prelungind ultima vocală, a, a pluralului, ca o arie a recunoştinţei infinite: Arigato gozaimasaaaa!