Kindle
(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 70, martie 2012)
De Crăciun mi-am făcut cadou un e-book. Am preferat modelul propus de Amazon, deşi este predominant anglofon, iar eu citesc mai mult în alte limbi. Cred că am fost victima publicităţii şi a uşurinţei cu care poţi cumpăra acest model. Dar cu proxima ocazie îmi voi procura şi dispozitivul rival, bazat pe "e-pub", care-mi va da acces la cărţile franceze sau româneşti.
Am făcut cumpărătura sfidînd avertismentele amicilor mei care arătau cel mai mare dispreţ pentru acest tip de lectură. Am auzit repetate elogii ale cărţii ca obiect: cum o pipăi, cum o miroşi, cum întorci paginile într-un sens, în altul etc... Au dreptate, într-un anumit fel, cei care m-au dispreţuit fiindcă mi-am cumpărat e-book-ul. Multe din voluptăţile citirii se duc pe copcă. Dar nu pot să spun că au în întregime dreptate. De pildă, maşinăria se ţine foarte bine în mînă. E uşoară cît cea mai uşoară carte de buzunar. Ecranul, fără retroluminare, citit la lumină reflectată ca orice pagină, este extrem de lizibil. Nu luceşte, poţi potrivi tu dimensiunea caracterelor.
Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii. Chiar dacă există mijloace auxiliare de regăsire a unui pasaj, ele sînt mai laborioase ca răsfoirea. În schimb, ce lucru minunat, eşti conectat la un dicţionar şi regăseşti instantaneu definiţiile cuvintelor.
Seducător, dar în acelaşi timp primejdios e accesul la orice carte. Nu mai ai timp să te gîndeşti, acţionezi impulsiv. În cîteva secunde am cumpărat - şi înmagazinat în memoria aparatului - Biblia, versiunea St. James (tot ce este clasic este şi extrem de ieftin, uneori gratuit).
Cartea, cu paginile ei legate între scoarţe, este istoric recentă. Este ea şi trecătoare? Mie mi-ar părea rău. M-am născut cu cărţi în jurul meu, şi aşa voi muri. Dar trebuie să ai simţul istoriei. Totul curge. Cartea ţine prea mult loc, oamenii se înmulţesc. Bibliotecile personale - chiar cele publice - nu mai cuprind atîtea volume. În Kindle-ul meu, se zice, încap mii de cărţi.
Nu este mult de cînd se pronostica dispariţia cărţii, printr-o rarefiere progresivă a lecturii. Oamenii, chipurile, sînt seduşi de imagine, de sunet. Cuvintele scrise nu mai sînt "amuzante". Iată că, printr-un şiretlic al tehnicii, caracterul ludic al lecturii este reinventat. Se poate presupune că, în afara utilităţii cititului ca factor de civilizaţie, lectura literară, imaginativă vine dintr-o nevoie profundă a minţii. George Steiner remarca odată că nu poţi face nici cu imaginile, nici cu sunetele ceea ce faci cu cuvîntul scris. El poate crea orice situaţie închipuibilă cu un maxim de supleţe. Creează spaţii noi, timpuri noi, emoţii noi. Graţie acestor potenţe extreme - spun eu - lectura va rămîne mereu vie, sub forme mereu noi, aşa cum ne putem închipui că, odată, viaţa se va putea muta de pe suportul biologic, rămînînd totuşi viaţă.
Să sperăm că omenirea nu se va scinda în două: în oameni superiori (meniţi să-i conducă pe ceilalţi şi care vor utiliza lectura ca pe o armă secretă, ca pe un ritual esoteric-magic menit să-i aşeze în vîrful piramidei) şi o hoardă plebee (pe veci legată doar de imagine şi de sunetul muzical, retezată de lumea conceptelor; şi mai ales în divorţ cu imaginaţia, marele şi minunatul produs sprijinit de literatură). Nu mi-ar da pace o lume scindată, prefer comunitatea tuturor oamenilor în jurul citirii. Şi accesul a cît mai mulţi la ea, pe cît se poate.
Sînt foarte fericit să ştiu că lectura mai are timp în faţa ei. Mă simt ca un om fugit de pe Terra, devenită de netrăit, şi debarcînd cu alţi fîrtaţi pe o altă planetă, spre a continua viaţa omenirii. Tot aşa, scrisul despărţit de suportul lui tradiţional mai are o şansă de supravieţuire.