Jurnalul intim ca formă de viaţă

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 72, mai 2012)

Volumul al nouălea al Însemnărilor zilnice ale Reginei Maria cuprinde anul 1927 în întregime. Un an deosebit de dramatic pentru regină, anul morţii regelui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu, prim-ministru prieten. An în care continuă exilul principelui Carol (devenit falit regal şi fiu nedemn) la Paris, în compania Elenei Lupescu. Sînt evenimente care ar fi putut să dărîme o personalitate mai firavă - tocmai ceea ce regina nu este. Edificatoare în comportarea Mariei este vioiciunea simţirii; dar şi capacitatea de recuperare (sau, pentru a folosi un termen al psihologiei actuale, rezilienţa suveranei). Moartea lui Ferdinand, a "Maiestăţii Sale", este o pagină exemplară, de un patetism antologic. După tabloul teribil al morţii, urmează momentul meditativ: "Nando s-a dus, mein grosses Sorgenkind (copilul meu cel mare, care-mi pricinuieşte multe griji), aşa cum deseori îl numeam în sinea mea. Am trăit o viaţă lungă împreună, cu suişuri şi coborîşuri, aşa cum este viaţa în căsnicie, uneori cu furtuni şi lupte, dar cu loialitate şi încredere, mai ales, şi în mod deosebit cu răbdare, ce este elementul principal al vieţii şi cel mai mare sprijin pe care îl are omenirea în afară de credinţă şi de speranţă."

"Răbdarea - şi voinţa de-a depăşi - de-a lăsa în urmă ziua luptei, şi noi am făcut-o ţinîndu-ne de mînă, nu ca iubiţi ci ca prieteni, respectîndu-ne particularităţile, răbdători, amîndoi răbdători, plini de încredere pînă la capăt."

Şi apoi afirmarea unui imperativ al voinţei, al curajului ca mîndrie, ca virtute cavalerească:
"35 de ani... Totul trece.
O carte închisă pentru veşnicie - de acum înainte cu curaj, cu cîtă sănătate, putere, speranţă şi credinţă mai am.
Nihil sine Deo!
Noblesse oblige!"

Este gîndirea unui moralist în aceste rînduri, cu elogiul răbdării şi capacitatea de-a reflecta un moment dureros ca pe un soi de triumf. Voinţa de-a nu se preda, de-a nu se abandona durerii este remarcabilă.

Operaţia de-a scrie memorii este încărcată se semnificaţie psihanalitică. Memorialistul îşi reconstruieşte viaţa într-o manieră diferită de cum se petrec lucrurile în psihanaliză. Ceea ce lipseşte este tocmai relaţia cu analistul, memorialistul fiind un om singur. Singurul martor al naraţiei este cititorul virtual, poate postum. Dar rezultatul este asemănător; memorialistul, dacă este sincer şi capabil să înfrunte monştrii intimi, desenează portretul său în timp, portret care nu e cu totul diferit de al analizantului. Şi psihanaliza, şi memorialistica stabilesc o naraţie, construită de pacient/memorialist. Este şi cazul celui care ţine un jurnal zilnic? Demersul diaristului este puţin diferit: el îşi construieşte viaţa pe măsură ce o trăieşte. În faţa alegerii unui act, a unei atitudini, diaristul se gîndeşte la textul pe care îl va scrie pentru a consemna. "Cum voi scrie despre această acţiune a mea?" - se întreabă în sinea lui diaristul. Însemnările reginei nu sînt destinate contemporanilor. Dar autorarea Însemnărilor... ştie (sau speră) că, într-o zi, scrisul ei va ajunge la judecata oamenilor. Însemnările... sînt un autoportret, ca şi memoriile. Chiar dacă sinceritatea absolută nu există, un jurnal devine neconvingător dacă este prea prelucrat sau conţine prea multe ocultări. În ce o priveşte pe Regina Maria a României, alegerea a fost clară: nu răzbeşte nimic din ceea ce ar putea ofensa onoarea sau demnitatea ei de regină. Dar, printre rînduri, răzbeşte femeia pasională, îndrăgostită, mama bucuroasă sau suferindă şi, înainte de toate, fiinţa extrem de conştientă de destinul ei, deosebit de al altor muritori.