Jean Starobinski şi „cerneala melancoliei“
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 80, ianuarie 2013)
(Jean Starobinski, L'Encre de la mélancholie, Paris, Seuil, 2012)
Jean Starobinski face parte dintre acei rari intelectuali umanişti care parcă nu s-au născut în epoca noastră, grăbită, prea întoarsă către prezent. Născut în 1920 la Geneva, a obţinut o licenţă în Litere în 1942, după care s-a înscris la facultatea de Medicină; a urmat-o pînă la capăt, făcînd o specializare în psihiatrie şi lucrînd ca asistent în clinica universitară Cery. În acest timp, al studiilor medicale, Starobinski nu încetează să se afirme ca un istoric literar prestigios şi, deja, ca unul dintre spiritele directoare ale Întîlnirilor internaţionale de la Geneva (pe care le-a prezidat, mai tîrziu, între 1965 şi 1996). Starobinski însuşi spune că a făcut studii de medicină pentru a înţelege mai bine filozofia şi conotaţiile diverse ale textelor antice şi renascentiste care se referă la teme cum ar fi umorile, melancolia etc. Fiindcă filozofia, pînă la Descartes, este în întregime o terapie a sufletului, cum spune un alt cunoscător, Pierre Hadot. Ceea ce e remarcabil în demersul lui Starobinski este cît de în serios a luat însuşirea disciplinei psihiatriei, pe care a abandonat-o definitiv abia în 1958, cînd devenea o celebritate a istoriei literare prin analiza unor texte literaro-filozofice dificile - operele lui Montaigne, Diderot, Rousseau, Robert Burton (acest Montaigne englez, cu a sa Anatomie a melancoliei din 1621) ş.a. Scriitura lui Starobinski este plină de idei ingenioase, purtînd o erudiţie fără greş, cu o artă neîntrecută a citatului luminător. Influenţa psihanalizei - ideologia dominantă a epocii lui, s-ar putea spune - este netă, dar discretă, niciodată agresivă sau pedantă.
În 2012 (a împlinit 92 de ani), Jean Starobinski a publicat trei cărţi, ediţii noi ale unor lucrări mai vechi, remaniate, aduse la zi. Două dintre ele reunesc studiile despre Rousseau şi Diderot. A treia este intitulată, inspirat, Cerneala melancoliei, adunînd laolaltă studiile scrise în cincizeci de ani asupra unui concept vechi de aproape două milenii şi jumătate, de la scrierile hipocratice pînă la Baudelaire. Este o adevărată Summa a melancoliei, paralelă celeilalte mari opere, tratate în cu totul alt registru (imagologic), a lui R. Klibansky, E. Panofsky şi F. Saxl, Saturn şi melancolia (apărută în 1964). Starobinski este filolog şi istoric literar, dar, citindu-i textele, îţi dai seama că, de fapt, competenţele lui medicale sînt peste tot şi că ar fi fost imposibil să scrie aşa cum a scris fără formaţia completă de psihiatru pe care o posedă.
Cum este posibilă o astfel de operă? - Starobinski a dat răspunsul, într-un interviu acordat ziarului Le Temps, la sfîrşitul lui 2012. Întrebat dacă el însuşi a simţit ce este melancolia, răspunsul a fost: "Slaba vocaţie pe care o am pentru autoanaliză m-a ferit de această primejdie." Fireşte, putem să-l bănuim pe savant de pudoare, chiar de o anumită cochetărie sau, pur şi simplu, de voinţa de a glumi; personal, am tendinţa să-l cred pe cuvînt: numai o seninătate psihologică aproape fără umbră (căci nu există om lipsit întru totul de umbră) poate explica o asemenea capacitate de a absorbi, asimila şi intepreta, în modul cel mai profund, texte grele venite din vechime, cu aceeaşi acribie şi aceeaşi luciditate ca în cazul celor moderne.
Era cunoscută biblioteca lui Starobinski, din casa pe care o ocupa la Geneva, nu departe de Universitate, unde a predat. Conţinea - se spune - toate referinţele de care eruditul avea nevoie pentru a-şi construi vasta operă. Nu de multă vreme a dăruit cele patruzeci de mii de volume Universtăţii. O altă piesă a unui fastuos, prelung ceremonial de adio!