Japonia În Ţara Oglinzilor – Kyoto

Uneori, oamenii mari uită cum să privească în oglindă. Oboseala, tristeţea şi obişnuinţa le mişcă imperceptibil conturul şi îi aduc uşor de spate, suficient însă cît să nu se mai recunoască. Tot ce văd sînt ridurile de pe frunte, cearcănele de sub ochi, linia tot mai rărită a părului, nodul strîmb al cravatei şi toate acele „dacă“-uri şi „poate că“-uri fără de care ar putea să-l zărească, dincolo, pe copilul din ei care aşteaptă, la fel de curios ca altădată, şi le zîmbeşte, nerăbdător să pornească într-o nouă aventură. În oglindă, de cealaltă parte... departe, departe. O chestiune de optică Un lucru era sigur: plutea în aer o cuminţenie mult prea stranie. Odată ce m-am strecurat afară dintre cuburile de sticlă şi oţel ale gării din Kyoto, am inspirat aerul albastru şi rece şi am privit curioasă cerul. Un soare cu dinţi, leneş ca o pisică de Cheshire, şi-a şters de pe cer rînjetul felin, şi-a întors coada vărgată şi a dispărut într-un pocnet de fum, aruncînd peste oraş o ceaţă argintie care a plutit un timp între cer şi pămînt, agăţată de vîrfurile joase ale celor trei munţi ca nişte dealuri – Higashiyama, Kitayama şi Nishiyama. După ce fumul strălucitor s-a risipit, am putut vedea oraşul în care intrasem. Curios lucru, părea că totul doarme un somn adînc de veacuri, pe străzi nu se zăreau fiinţe, ci umbre discrete care se mişcau cu paşi inaudibili. Prin geometria prăfuită a străzilor, alcătuită din linii şi unghiuri drepte, mă deplasam ca un pion stingher pe tabla de şah golită în urma bătăliei. La prima vedere, Kyoto mi s-a părut un oraş modest, de o frumuseţe eluzivă şi rece, şi mi l-am imaginat ca pe un mugur din frunze de ceai, cu un nufăr regal sau cu o floare de iasomie la mijloc, ce se desface în apa fierbinte eliberînd floarea care eclozează în transparenţa verzuie a lichidului. Oraş tăcut şi blajin, ce doarme cuminte la poalele munţilor, dar somnul său e subţire ca pînza de mătase a unui păianjen şi, deşi pare etern cufundat în visare, un ochi treaz îi rămîne aţintit către lume, cu care vede şi cunoaşte tot ce freamătă printre umbre. Un oraş pustiu, străbătut în goane pasagere doar de pîlcuri de turişti, strîns ancoraţi în realitate de cîte o hartă uriaşă care îşi desface inutil aripile de hîrtie în speranţa unor zboruri către locuri ascunse, căci în cele din urmă sfîrşeşte tot mototolită în buzunarul vreunui rucsac ponosit. Se spune că trebuie să ajungi aici, în „Vechiul oraş imperial“, ca să cunoşti civilizaţia japoneză profundă, neschimbată în ciuda cutremurelor, incendiilor, molimelor sau războaielor, şi rămasă intactă din sau, uneori, împotriva unor capricii ale istoriei. La sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Kyoto era pe lista oraşelor peste care americanii voiau să arunce bomba atomică, deoarece, ca vîrf intelectual al Japoniei, populaţia sa „ar fi putut înţelege mai bine semnificaţia armei“. Ca dovadă că a fi intelectual nu ajută ca să fii cruţat. Din păcate, nici ca să-i cruţi pe alţii... Mai rămăsese puţin din zi, lumina era din ce în ce mai plăpîndă şi nu aveam timp decît pentru o singură vizită pînă la căderea întunericului. Cum era şi firesc, m-am dus să văd templul Kinkakuji, Pavilionul de Aur, ascuns în mijlocul unei grădini din nordul oraşului, pe care Yukio Mishima l-a descris cuprins de flăcări, în Templul de aur. Cînd am văzut pavilionul de filigran aurit, care îşi amesteca reflexia din apa sticloasă cu formele pinilor şi pietrelor din jur, m-a cuprins o nelinişte ciudată şi mi-a venit să plîng. Era nespus de frumos în simplitatea lui perfectă, ca o construcţie din chibrituri pe care o întorci pe toate părţile fără să înţelegi cum de bucăţi atît de mici nu ţi se frîng în palmă. Ca un bob de orez pe care o mînă, nepămînteană în precizia ei, scrisese o poveste mai lungă decît veacul. Perfect, senin şi nemişcat şi-atît de fără rest încît m-am întrebat cine pe cine contempla: vizitatorii (înmărmuriţi în faţă-i) pavilionul sau oare privirea cu care încercai să-i pătrunzi esenţa se lovea ca de suprafaţa şlefuită a unei oglinzi şi se răsfrîngea asupra-ţi? Se făcuse vid în jurul meu, auzeam ca prin vis vocile elevilor de liceu în uniformă, blitz-urile care păcăneau ritmic, şi-aveam senzaţia ireală că mă uitam în mine privind de pe o culme un hău ameţitor. Experienţa înseamnă cîteodată şi devastarea simţurilor. Lecţia umilinţei vine de la lucrurile mici, nu de la coloşii ridicaţi să te strivească, iar testul oglinzii e greu de suportat; important este să vezi, dar a te vedea pe tine înseamnă şi a te îndoi, a te fărîmiţa, a da voie fiinţei tale să se spargă, pentru a începe apoi să recompui bucăţile cu răbdare, ca într-un puzzle ce, odată terminat, îţi va reda o altă imagine despre tine. Limpede nu vezi decît cu inima, ce-i drept, dar uneori şi ochii ajută. Ce vezi în viaţă, ce vezi în cărţi? Desenul din covor poate fi căutat şi într-o existenţă? Scriitorul e cel care plimbă o oglindă de-a lungul unui drum, dar importantă nu este atît oglinda, cît drumul, iar reflexia lui în suprafaţa argintată depinde de cum bate lumina, de unghiuri, de oboseala braţelor ce poartă oglinda, de dimensiunea ei... Orice carte e o călătorie, iar în unele cărţi ai şanse mai mari să vezi ce n-ai văzut în viaţă, ba chiar te poţi întoarce să mai cauţi, chiar dacă a le citi a doua oară este o cu totul altă călătorie. A citi, a scrie, a traduce, a gîndi şi iarăşi a citi, sînt un om al cuvintelor, un om din şi de cuvinte, citesc deci exist, dar şi vorbe, vorbe, vorbe... în tăcerea asurzitoare îmi auzeam gîndurile ciocnindu-se metalic unele de altele, pe cînd în jurul meu se lăsase o noapte neagră, nesfîşiată de arsura nici unei lumini. M-am trezit brusc, reconectată la realitate de vaga ameninţare a unui pericol, aşa cum te scoate corpul din dimensiunile paralele, revoltîndu-se tonic, mai frust şi mai cinstit decît spiritul, printr-un gest reflex, un căscat, o senzaţie de foame, o crampă. Parcursesem grădinile templului învecinate cu pădurea, străbătînd prundişurile, printre arţari, pini, ape şi pietre mute, lăsînd în urma-mi sclipirile aurii ale celor trei etaje în stilurile Heian, samurai şi zen-budist, peste care trona phoenix-ul încremenit, şi intrasem, fără să-mi dau seama, asemenea lui Alice, în pădurea din oglindă, pădurea unde lucrurile nu au nume. Dar ce înseamnă un nume, cît adevăr încape într-un cuvînt? Unul dintre jocurile mele preferate din copilărie era să rostesc un cuvînt de atîtea ori pînă cînd îl goleam de sens şi sunetele lui deveneau străine, necunoscute cu care puteam umple alte realităţi; şi-atunci un „măr“ devenea un „cal“ şi „miercuri“ însemna „pasărea cu aripi de foc“ şi chiar numele meu se preschimba în ceva curios şi nefamiliar şi strigîndu-mă, reuşeam să fac cunoştinţă cu o altă persoană. „Întrebarea este“ – spune Alice – „dacă poţi face cuvintele să însemne atîtea lucruri diferite“. „Întrebarea este“ – îi răspunde Humpty-Dumpty – „cine este stăpînul, atîta tot“. Prin pădurea narativă se perindă nenumăraţi stăpîni şi nenumărate limbaje care îmbracă lumea cu experienţa cuvintelor lor; cîte limbi şi cîte cărţi, atîtea lumi; cîţi cititori şi cîte lecturi, atîtea oglinzi. Orice carte te ajută să mai traversezi o pădure, dar unele hăţişuri sînt mai dese şi, asemenea lui Dante, rătăcit în pădurea întunecată, ai nevoie de-o călăuză. „De mi-ar ieşi în cale Cavalerul Alb sau Unicornul“, mi-am şoptit în barbă. Lecţia cruzimii Era ceas de noapte, cînd tîlharii îşi numără arginţii şi fărădelegile pe la răspîntii şi cînd spiritele yokai lasă culcuşul lichenilor şi se coboară printre muritori, cărora le murmură în ceafă gînduri rele şi le îngheaţă răsuflarea sfîşiată de spaime, şi mi-am imaginat făpturi ca de abur, ireale în paloarea lor străvezie, care umblă pămînturile însetate de sînge proaspăt, îmbiindu-i pe sărmani cu ochii lor de culoarea lunii, cu pletele de jad negru ce mătură pămîntul şi cu buzele subţiri de jasp sîngeriu, pe care le ţin strînse într-un surîs straniu, ca să nu li se vadă dinţii ascuţiţi ca lama katanei. În filmele de groază japoneze, oroarea, tainicul şi fantasticul sinistru se împletesc cu iscusinţă, iar cele mai perverse drame psihologice îşi au originea în cărţi celebre, precum volumul de povestiri Rashōmon. Ryūnosuke Akutagawa, cel mai cunoscut autor japonez de proză scurtă, cel care a dat numele Premiului Akutagawa, comparat adesea cu Premiul Goncourt, a fost discipolul lui Natsume Sōseki, romancier din epoca Meiji, autorul celebrei Kokoro (Zbuciumul inimii) şi comic-enigmaticului Motanul are cuvîntul, creator de haiku-uri şi, la rîndul său, discipol al lui Masaoka Shiki, unul dintre cei patru mari maeştri haiku – alături de Bashō, Buson şi Kobayashi Issa – şi chiar acela care a introdus denumirea de „haiku“. Un gen foarte exotic, care respectă trei cerinţe: o formă fixă cu 17 silabe a cîte trei fraze metrice de 5/7/5 silabe, o referire la un anotimp, kigo, şi o cezură, kireji, ce poate fi chiar un semn de punctuaţie care pune în contrast două imagini, două situaţii sau două lumi. Instantanee ale realităţii, haiku-urile înseamnă mult exprimat prin puţin, iar virtuozitatea lor rezidă în forţa evocării unor imagini în care miezul reiese chiar din imposibila uşurătate a fiinţei surprinsă în curgerea sau monotonia ei netulburată. Titlul tulburătoarei cărţi a lui Philippe Forest, Sarinagara, născută dintr-o grea suferinţă, vine de la ultimul vers al haiku-ului scris de Kobayashi Issa: „tsuyu no yo wa / tsuyu no yo nagara / sarinagara“, care se traduce prin: „lume de rouă / e o lume de rouă / şi totuşi totuşi“. „Totuşi“ este cheia de boltă pe care se pot clădi existenţe chiar fericite, în ciuda cruzimii care, în lumea japoneză, se leagă atît de strîns de frumuseţe. Cruzimea frumuseţii, a unui prea plin, aşa cum poate fi crudă tinereţea, o minte prea lucidă sau o iubire prea mare, este o lecţie pe care japonezii o savurează în toate momentele vieţii lor. De la chinurile ce ţin de antrenamentul unei gheişe la sinuciderea ritualică a samurailor, pragul durerii se află foarte sus, ascuns de masca zîmbitoare în spatele căreia un japonez poate sîngera lent chiar cu voluptate. „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine“ este un crez pe care Yukio Mishima şi l-a apropriat într-o variantă mai scurtă: Soare şi oţel. Antrenîndu-şi corpul ca un adevărat samurai, Mishima urmărea să scape de obsesia cuvintelor care îi lucrau prea mult spiritul, în detrimentul corpului. Calea samuraiului era pentru el echilibrul dintre viaţă şi moarte şi oglinda în care îşi putea privi şi întîmpina trecerea în nefiinţă cu seninătate. Chiar în mijlocul Kyoto-ului se află castelul Nijo, construit la începutul secolului al XVII-lea de Tokugawa Yeyasu, cel mai puternic om din Japonia şi fondatorul shogunatului Edo. Caracteristica cea mai interesantă a castelului care se unduieşte pe un singur nivel este „podeaua-privighetoare“, ale cărei scînduri se îmbină astfel încît, la cel mai uşor pas, scot sunete ascuţite şi tînguitoare ca de pasăre prinsă-n laţ; un sistem de apărare împotriva atacurilor şi asasinilor furişaţi. Să nu trezeşti podeaua-privighetoare şi Sub cerul liber, avînd drept pernă iarba, din ciclul Clanul Otori de Lian Hearn, sînt două dintre cărţile inspirate de lumea samurailor, poetică în ermetismul ei. Era o dimineaţă foarte rece şi după ce m-am descălţat la intrarea în castel, m-am trezit tremurînd în ciorapii de mătase pe podeaua neprimitoare, aşa că am luat-o la goană de-a lungul încăperilor straniu înlănţuite, tropăind ca un elefant, prin camera salciei, a pinului tînăr, a miniştrilor şi a mesagerului imperial, a audienţelor, pe lîngă samuraii imortalizaţi în prosternaţie în faţa marelui lord, aruncînd doar cîte o privire către încăperile private ale doamnelor şi shogunului, şi înapoi prin bucătării, ceea ce un ninja care se respectă nu ar fi făcut în veci, mai mult de spaima dezonoarei decît de teama de-a fi prins. Nu numai privighetoarea, ci o mie de cocori aş fi trezit în dănţuiala mea care a stîrnit valuri de uimire, însă, învăţînd lecţia locului, cînd am ieşit afară, după reuniunea binevenită cu cizmele prietene, mi-am compus o mină serenă şi la rîndu-i uimită, astfel încît, dacă shogunul însuşi ar fi ieşit să-ntrebe „Unde-i elefantul?“, aş fi ridicat din umeri şi-aş fi răspuns, auzindu-l pe Haruki Murakami cum hohoteşte într-un locşor al minţii mele: „Mărite Lord, Elefantul a dispărut“. Grădina de piatră Pe cînd eram studentă la Lyon, am avut odată o grădină zen în miniatură, pe care mi-am dorit-o foarte mult şi de care m-am bucurat ca un copil. Avea cîteva pietre şi cîţiva pumni de nisip alb pe care îl greblam zilnic, înainte de-a ieşi din casă, cu forma epurată şi longilină a unei greble din lemn de bambus; dîrele simetrice pe care le desenam dintr-o singură mişcare îmi dădeau sentimentul că îmi pieptănam gîndurile în ordine şi asta îmi crea o stare de linişte şi de bună dispoziţie care mă însoţea întreaga zi. În iureşul realităţii exterioare, ştiam că acasă mă aştepta cuminte, imuabilă în perfecţiunea ei statică, grădina mea japoneză. Iubesc grădinile, copacii, arbuştii, tufişurile şi labirinturile verzi, cu misterul lor viu de clorofilă proaspătă şi mirosul pătrunzător al ierbii după ploaie. La estul Kyoto-ului există o fîşie presărată cu temple ascunse printre grădinile zen ca nişte bijuterii. Nimic ieşit din comun, nici o stridenţă nu rupe vraja, aici domneşte simplitatea, într-un colţ de dumnezeire şi de împăcare cu natura pe care îl au doar aşezămintele monahale în care voioşia e permisă. Ginkakuji, Pavilionul de Argint, e unul dintre ele. Clădirea lui de lemn, peste care promisa haină de argint nu s-a mai aşezat, lăsînd în locul ei patina timpului, a fost locaşul în care s-a retras din lume shogunul Yoshimasa, devenit călugăr zen-budist, cel care a fost iniţiatorul renaşterii artistice din secolul al XIV-lea, cunoscută drept cultura Higashiyama, mult influenţată de budismul zen şi care a însemnat rafinarea artei ceaiului, ikebanei, teatrului Nō şi caligrafiei, ca şi naşterea conceptului estetic de wabi-sabi. Aflarea frumuseţii în imperfecţiune şi a profunzimii în natură, wabi-sabi înseamnă tot ce e modest, şters, liniştit, efemer, incomplet, o artă a fragmentariumului în care se întruchipează cele trei semne ale existenţei în budism: nimic nu durează, nimic nu e terminat, nimic nu e perfect. În copilărie, mă întrebam de ce în filmele japoneze era mereu iarnă, frig şi zăpadă şi tremurau cu toţii în kimonourile subţiri care fluturau plăpînde. Explicaţia stă poate într-o expresie care redă esenţa wabi: „bucuria micului călugăr în roba sa spulberată de vînt“. O persoană wabi este zen, liberă de invidie, lăcomie, mînie sau indolenţă, cineva care înţelege liniştea pietrelor şi înţelepciunea greierilor. Dacă wabi înseamnă simplu şi umil, sabi reprezintă patina timpului, rugina însingurării lăsată peste fiinţe şi lucruri. Privind de pe potecile cu muşchi moale şi pini arămii de deasupra templului culmile din zare, ca o amintire palidă a munţilor, şi contemplînd firele de nisip îngheţate în forme compacte, mi-am adus aminte de Regina Roşie pufnind dispreţuitoare: „Am văzut grădini în comparaţie cu care aceasta ar fi o sălbăticie! Aş putea să-ţi arăt dealuri în comparaţie cu care le-ai numi pe-acestea vale!“ – şi m-a cuprins brusc o bună dispoziţie radioasă. După cum spuneam, e o chestiune de optică. Frumuseţea este în ochii celui ce priveşte, iar a vedea n-are nimic de-a face cu vîrsta. Privirea copiilor e mai vie şi mai pătrunzătoare, neumbrită de ceaţa iluziilor, a remuşcării sau a dorinţelor. Văd cu ceea ce cunosc, cu ceea ce au aşezat în mine toate experienţele, cunoştinţele, cărţile, gîndurile, imaginile sau vorbele de care m-am pătruns vreodată, dar văd şi în măsura în care îmi dau voie să văd, cu toate intuiţiile, presimţirile sau îndoielile şi, în aceeaşi măsură, împotriva lor toate. E mai bună experienţa nemijlocită decît cea mediată în cărţi de imaginaţia, gîndurile şi sentimentele altcuiva? Dar nu este şi imaginaţia o altfel de experienţă? La doisprezece ani, pedepsit aspru de tatăl său după ce se furişase pe un vas care pleca spre India, Jules Verne şi-a spus: „De-acum încolo voi călători numai în imaginaţia mea“. Şi uite ce bine i-a prins! În Kyoto, există o grădină zen faimoasă, grădina templului Ryōanji, alcătuită dintr-o mare de pietriş alb şi cincisprezece pietre de mărimi şi forme diferite, dispuse astfel încît privitorul nu le poate vedea nicicum pe toate odată, de oriunde s-ar uita. Contemplarea ei are un efect răvăşitor şi poate aduce epifanii crude, ceea ce se întîmplă şi în Grădina de piatră, povestirea lui Yukio Mishima din volumul Dragostea, şi moartea, şi valurile. Toate păsările Paradisului de-ar trece într-un ţipăt pe deasupra, şi nu i-ar putea străpunge liniştea. Tăcerea este un act de curăţenie pe care îl înţeleg prea bine. Pentru că sînt o vorbăreaţă (nu chiar o limbută) şi mă ocup cu vînturarea zilnică a unor cantităţi uriaşe de cuvinte, simt din cînd în cînd nevoia unei tăceri purificatoare şi îmi impun să rămîn mută cîteva zile. E un efort considerabil, dar după ce frustrarea şi revolta iniţiale au trecut, se-aşterne peste minte o pace îndelungă şi toate cuvintele se-aşază cuminţi în poveştile lor, unde torc galeş pînă la următorul taifun. Nu-mi pot imagina lumea fără cărţi, poate tocmai pentru că viaţa îmi este ordonată de cuvinte. Însă, dacă toate cărţile din casa mea s-ar deschide deodată, eliberîndu-şi poveştile, ceea ce aş vrea să văd ar fi imagini dătătoare de senzaţii şi nu cuvinte subţiri şi negre învîrtejindu-se în roiuri de cerneală. Lungul drum spre tine însuţi Cînd era tînăr, spune Philippe Forest în Sarinagara, Sōseki (al cărui nume, pe care şi l-a luat la vîrsta de douăzeci de ani, înseamnă „încăpăţînat“) a vrut cu orice preţ să ştie ce este un roman. La fel, unii dintre noi vor să afle cu orice preţ care este sensul, acel ceva evanescent şi crud care le scapă printre degete. De la Ginkakuji în jos, la liziera pădurii de unde începe muntele Higashiyama şi urmînd curbele line ale unui canal mărginit de cireşi, se întinde o potecă numită Drumul Filozofului, care uneşte multe dintre templele de sub Vuietul Muntelui. Se numeşte astfel în cinstea profesorului de filozofie care la începutul secolului trecut îşi făcea plimbarea zilnică aici, timp în care medita. Îl înţeleg de minune – în afara somnului, nimic nu e mai odihnitor pentru minte şi suflet decît o plimbare lungă. Mersul eliberează, la fel şi alergatul, ceea ce Forrest Gump ştia prea bine. Dar şi Haruki Murakami, care în delicioasa carte Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă vorbeşte cu un umor irezistibil, potolit şi subtil despre cum vede el sensul, prin alergat şi scris. Cît de lung e drumul pînă la tine însuţi, pînă la a deveni ceea ce eşti? Iată o enigmă la fel de problematică precum aceea care o lasă perplexă pe Alice: „Oare cum poţi să alergi atît de repede încît să rămîi în acelaşi loc?“. Pînă la o anumită vîrstă fugi după tine, după aceea fugi de tine. Oare tot pe loc se cheamă că stai? În iarna japoneză îmbrăcată în culorile toamnei tîrzii, Drumul Filozofului ascunde tot felul de urme ale spiritelor kami, protectoare ale soarelui, lunii, pămîntului, munţilor, copacilor sau animalelor. Una dintre cele mai importante divinităţi shintoiste este Inari Okami, protectoarea fertilităţii, recoltelor de orez, saké-ului şi agriculturii, pe care o venerează pînă şi marile corporaţii moderne, precum Shiseido, a cărei patroană este. Intrarea în lumea sa sacră se face prin porţile torii, vopsite în roşu vermillon, lîngă care stau strajă două vulpi albe, kitsune, un mascul şi o femelă, care au puteri magice şi pot lua forme multiple. Maestru al transformărilor este şi tanuki, ratonul japonez, spirit bonom şi cam pişicher, deşi naiv şi distrat, ale cărui statui aducătoare de noroc se găsesc la intrarea în multe temple, dar şi restaurante şi crîşme, el fiind şi protectorul băutorilor profesionişti. În Bunbuku chagama („Fericirea care se revarsă ca apa unui ceainic în clocot“), o poveste populară foarte iubită, un tanuki păcăleşte un călugăr transformîndu-se într-un ceainic. A, da, ceaiul, that's my cup of tea! „Ceaşca de ceai“, pseudonimul pe care Issa şi l-a ales contemplînd apa verde şi fierbinte, exprimă, în concepţia zen, microcosmosul în care picătura, asemenea secundei, devine atomul ordonator. În Cartea ceaiului, Kakuzô Okakura vorbeşte despre „Calea ceaiului“ ca igienă, pentru că impune curăţenia ca indicator al stării de spirit, ca asceză, deoarece arată că starea de bine este apanajul simplităţii, şi ca geometrie a proporţiilor etice în măsura în care stabileşte raportul nostru cu universul. Un mod de viaţă reflectat şi în limbaj. Astfel, în japoneză, există „oameni fără pic de ceai“ (cei care nu pot face haz de tragicomedia vieţii lor) şi „oameni cu prea mult ceai“ (esteţii care trăiesc doar în voia emoţiilor). La colţul de sud-est al Gion-ului, cartierul gheişelor, se află, de trei sute de ani, ochaya Ichiriki, misterioasa şi exclusivista „casă de ceai“ cu pereţii roşu cinabru, unde nimeni nu poate intra, oricît ar fi de bogat, fără recomandarea unei „persoane a casei“ – uneori durează cîteva generaţii să cîştigi încrederea unei astfel de „relaţii“ – şi unde o singură seară de antren rafinat în compania unei geiko (numele pe care îl preferă gheişele mîndre din Kyoto) şi a ucenicei sale, maiko, echivalează cu plata unor sume ameţitoare, pe care n-am să le dezvălui aici, o dată din pudoare, şi-apoi pentru că nici nu le cunosc. Chusingura, Povestea celor 47 de ronini, precum şi o parte din comploturile împotriva shogunatului Tokugawa, ce au culminat cu revoluţia numită „Restauraţia Meiji“, se leagă de ochaya Ichiriki. La căderea serii, aleile pavate şi casele de lemn ale Gion-ului se trezesc la viaţă, fremătînd de un erotism sumbru mai apropiat de cărţile lui Junichiro Tanizaki decît de Memoriile unei gheişe. La Gion Kobu Kaburenjo, am asistat la un dans al gheişelor – frumos, dar lipsit de aura incandescentă a erotismului lor tulbure. În schimb, umblînd pe străduţele întortocheate şi neluminate care aveau un aer conspirativ şi oarecum ameninţător, am zărit – ieşind dintr-un restaurant de lux (ryotei) şi grăbindu-se cu paşi de păpuşă de porţelan spre un taxi negru – silueta sclipitoare a unei gheişe „adevărate“. „Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă“, spunea Nietzsche. Dar frumuseţea, poate ea ucide? De-ar fi să alegi, ce ai alege, frumuseţea sau adevărul? Şi dacă ele înseamnă unul şi-acelaşi lucru? V-aduceţi aminte de preafrumosul roman al lui Alessandro Baricco, Mătase? Şi totuşi, totuşi De pe veranda templului Kyomizu-dera, înălţat deasupra oraşului, Kyoto-ul în lumina apusului este cu adevărat un „haiku moment“. De peste o mie de ani, pelerinii urcă dealul spre templul în a cărui structură de lemn înaltă de treisprezece metri nu există un singur cui, toate părţile îmbinîndu-se perfect numai datorită măiestriei meşterilor. Altădată, visătorii curajoşi sau lunaticii îndrăgostiţi se aruncau în gol de pe puntea de lemn, crezînd că dacă vor supravieţui căderii, li se va îndeplini o dorinţă. De-atunci există expresia „a sări de pe puntea de la Kyomizu“, care înseamnă a te avînta şi-a face pasul hotărîtor. Hotărîtor, aş spune eu, în sensul în care poate fi hotărîtor un argument, adică... zdrobitor. Să-ţi dai viaţa pentru o dorinţă, un adevăr sau un vis înseamnă oare s-o preţuieşti atît cît merită? „Într-un univers în care toate se irosesc ca un vis, dorinţa nemuririi n-ar fi cuviincioasă. Nu mă plîng de faptul că lucrurile, fiinţele, inimile sînt sortite pieirii: o parte din frumuseţea lor stă tocmai în durerea aceasta. Niciodată nu se scutură de două ori deasupra fericirii omeneşti aceeaşi ploaie de petale“, spune Marguerite Yourcenar cu vocea prinţului Genghi. Îmi aduc bine aminte de culorile cerului la apus şi de freamătul pădurii peste care se-nsera, aşa că ştiu că n-am visat. „Totul s-a spus / a fost deja gîndit / şi venim prea tîrziu“, sună un alt haiku al lui Issa. Cred că nu venim nici prea tîrziu, nici prea devreme, ci exact acolo unde ne este locul şi unde ne-a venit vremea, din moment ce în orice alt loc sau timp ne-am fi născut, „această întîmplare a fiinţei“ care este viaţa noastră ar fi fost la fel. „Să fii în viaţă şi nimic mai mult / la umbra cireşilor / e un miracol“, spune tot Issa. Încăpăţînarea spiritului înseamnă, iată, viaţă. Fiecare dintre noi este o creatură fabuloasă, important e ca după ce-ai ieşit din oglindă să-ţi spui ceea ce i-a spus Unicornul lui Alice: „Acum că ne-am văzut, dacă tu vei crede în mine, voi crede şi eu în tine. Ne-am înţeles?“. „Totuşi“ balansează între suficienţa lui ieri şi promisiunea lui mîine. Între cauză şi scop se află hic et nunc. Dincolo de toate păcălelile, minunate dacă reuşesc să te facă fericit, rămîne bucuria lui acum. Ce poate să spună o piatră? Că nu există un sens sau poate că nu ne este dat nouă să-l pătrundem. Că dincolo de căutarea înţelesului stă mereu uimirea de-a rămîne singur, suspendat într-un timp-leagăn în care trebuie să cerni nisip de dimineaţa pînă seara. Că în noi toţi sălăşluieşte un Sisif zîmbitor, deci nu te încrîncena, nu te opune, bucură-te de lume în trecere, ca şi de viaţă, trăieşte clipa, dincolo de hedonismul facil, şi fii atent şi treaz. Atît.